Făt-Frumos pe un cal alb

Era 'năltuţă, subţire, nostimă şi zăbăucă. Mai visa încă, cai verzi pe pereţi. Nimerise la Lacul Roşu cărând după ea o amintire veche şi minunată. Lacul nu se schimbase, fiecare oră a unei zile, reflecta altceva pe retină; de neegalat şi de nedescris. Trebuie văzut.

Mica şi vechea cabană mai exista. Jos priciurile, sus camere pentru cucoane cuminţi, excursioniste conştiincioase, trasee bine stabilite. La cei 20 de ani ai ei, se simţea o intrusă printre mămoasele colocatare. A şters-o urgent la parter şi-n înghesuita sală de mese a căpătat un loc lângă alţi trei. Doi logodnici şi un tip. Era cu capul în nori şi cu gândul la plimbarea de mâine. Apoi totul a mers repede. Cei trei voioşi şi simpatici au pomenit de motocicletele cu care străbătuseră cale lungă şi mai aveau tot pe-atât, erau în trecere, turişti fără alte preocupări decât drumul. Au invitat-o cu ei. Aveau un loc liber. N-a încântat-o ideea intrării în necunoscut, rupând siguranţa geamantanului ei cuminte, a biletului asigurat şi a comodului tren. Doar că trăiau în oraşe alăturate. Ei şi?

Apoi s-a trezit afară, în aerul tare şi nu cald al nopţii, strânsă în puloverul de lână aspră. Bărbatul nu era înalt, dar emana putere şi siguranţă. Sărutările erau pe gustul ei, puternice, calde şi nu morfolite. Doar că ea nu vroia mai mult şi lui nu-i păsa. S-a zbătut în spatele pustiu al cabanei, fără rost. L-a incitat mai mult şi iat-o trântită între florile mărginaşe, care-o deranjau şi înghionteau, neîndrăznind să strige, ducând o luptă inutilă şi, cum s-a dovedit, fără sorţi de izbândă. A ridicat-o cu o mână şi i-a zâmbit complice, nu se simţea vinovat. Nu ştia ce are de făcut; l-a urmat tăcută la priciuri, că sus, la băbuţe, se lăsa cu întrebări. A dormit în înghesuiala şi mirosul picioarelor transpirate, s-a simţit stingheră, străină şi complet lovită-n cap. S-au iubit pe tăcute, a simţit umerii largi şi pântecul plat şi dur ca de lemn şi implozia îndârjirii interioare a împăcat-o cu ea şi cu el.

Dimineaţă au plecat două motociclete nervoase şi labile, plutind prin ceaţa tablourilor franceze de sec. 19, pe serpentine pustii, ţinându-se strâns de mijlocul celui din faţă, având senzaţia altei lumi.

Mai târziu, la lumina zilei, i-a văzut bine părul decolorat de soare, cu sclipiri metalice, ochii neverosimil de albaştrii, trăsăturile-i păreau cunoscute. Da, semăna cu Făt-Frumos. I-a spus. A scos o poză; era pe-un cal alb ridicat în două picioare ca John Wayne. Păi, desigur, era chiar Făt-Frumos.

Şi-au mers ca vântul, mâncând pământul. Vorbeau puţin sau deloc. Erau lipiţi unul de celălalt, logodnicii fugeau în faţa lor, kilometrii curgeau odată cu timpul şi se-nsera, şi picau nişte picături urâte de ploaie. S-a ridicat o barieră, au trecut cu viteza melcului, pe dreapta lâncezea greoi un camion ce n-avea ce caută acolo. Izbiţi de el, motocicleta trântită îşi învârtea rotile, simţea arsura ţevii de eşapament pe gambă şi îl privea pe Făt-Frumos, căzut nefiresc, cu o dâră de sânge în colţul gurii. Parcă erau într-un film.

I-a luat capul în braţe, trupul era greu şi moale. când au venit uniformele cu pix şi proces-verbal, habar n-are de unde a avut putere să ridice glasul şi o avalanşă de vorbe pe care nu ştia că le cunoaşte au curs şuvoi. Staţionare, lipsă ochi de pisică, parcat pe dreapta.. Bărbaţii au lăsat-o mai uşor cu acuzaţiile; au adus salvarea. Logodnicii plecaseră dând din umeri.

Apoi i s-a înregistrat în memorie o masă de consult, el pe jumătate gol şi frumos şi inconştient, i-au şters sângele şi auzea ceva de cervicala a şaptea. Ce-o fi cu ea? Stătea în picioare, a anunţat că leşină şi vocea gălbuie şi neinteresată din spatele ei a întrebat dacă-i însărcinată. S-a uitat urat şi s-a întins liniştită pe podea.

Trezirea nu a fost plăcută, era udă de apă, nu era gravidă, el avea un guler de ghips, tot ca-n filme, urmau scenariul, pesemne, avea tot douăzeci de ani, îi era dor de mama şi ar fi dorit să plângă. Dar unde?

Salonul avea încă şapte bărbaţi, bătrâni şi noduroşi, care gemeau şi vroiau apa şi rata. A învăţat repede să-i ajute şi auzea, nestingherită, mormăielile de mulţumire şi oftaturile de satisfacţie. Miroseau urât, erau transpiraţi şi bolnavi. Da' chiar nu conta. Devenise o umbră ştearsă ce se mişca de colo-colo prin tot salonul; infirmiere, asistente, treceau parcă nevăzând pe nimeni.

Trei zile ca trei ani, povestea era cu zmei ce nu te lasă să adormi, cu supa turnată pe gât în guri fără dantură, Făt-Frumos era împietrit şi l-au trimis mai departe, într-un oraş mare, la un spital mare. Se trezise, în maşină, şi se uitau unul la altul, el agăţat de cuminţenia şi devotamentul ei. I-a dat bani să poată cumpăra supă şi fructe şi, într-un târziu, după zile, un frate l-a aşteptat într-o gară să-l ducă acasă. Ce poveste.

În oraşul lui familia îi ridicase ei o statuie de cuvinte.

Au trecut luni şi luni, bucata aceea de timp se estompase, şi-n prima zi a noului an a primit un telefon de chemare. S-a dus, habar n-avea de ce, avea încă douăzeci de ani, el umeri laţi şi tras ca prin inel şi părul ca o cască de aur. Au mâncat salata de boeuf deja trezită, au făcut dragoste pe o saltea cu un arc sărit şi înainte de a lua ultimul tren, a cerut-o de nevastă. L-a refuzat şi, singură în taxiul plătit de ea, a izbucnit în plâns. Făt-Frumos şi calul lui alb au rămas înţepeniţi într-un album, mai frumoşi ca John Wayne.

Era 'năltuţă, subţire şi zăbăucă, draga de Ileana!

Ne băusem cafelele şi fumul subţire de ţigară dispăruse. Ne zâmbeam, încă în poveste, undeva peste munţi...