Sportul - Fotbalul

Franţa este cea mai puternică naţiune din Europa şi, probabil, din lume - cel puţin la ora actuală -, deşi Brazilia s-ar putea să conteste acest lucru. Germanii, care de obicei sînt atît de organizaţi şi de eficienţi, au ajuns la o dezorganizare deloc specifică. Olandezii sînt uneori cam arţăgoşi, dar în forma lor maximă sînt de departe cei mai artişti dintre europeni şi, prin comparaţie cu ei, belgienii par plictisitori. Spania este extrem de talentată, dar la nivelurile superioare are în mod constant rezultate dezamăgitoare. Danemarca, Norvegia şi Suedia par a fi în declin. Iugoslavia şi Croaţia ar putea fi acuzate împreună de brutalităţi furişe (ca şi Argentina). Turcia, Nigeria şi naţiunile arabe de frunte tind rapid să ajungă la paritate cu Europa şi cu America de Sud, în timp ce Japonia şi SUA rămîn în mare măsură naţiuni de nivelul al doilea. Iar englezii - vai, englezii! - sînt lipsiţi de inspiraţie, naivi în tactică şi, fireşte, huligani.

Comportamentul fanilor are rădăcini adînci în Cultură

Lumea văzută din perspectiva fotbalului, ca şi întregul univers al paginilor sportive se deosebesc întrucîtva de imaginea realităţii pe care o descoperim în paginile de ştiri, dar poate fi recunoscută instantaneu pretutindeni, cu excepţia puţinelor colţuri de planetă rămase neocupate de fotbal. Iar în epoca noastră dominată de etichete seci, stereotipurile naţionale brute generate de sport au început să influenţeze felul în care vedem atît lumea "reală", cît şi arena sportivă în sine. Ele afectează chiar şi felul în care ne vedem pe noi înşine - inclusiv aceia dintre noi care sînt lipsiţi de orice urmă de talent sportiv.

Succesul sportiv poate avea cele mai uimitoare efecte sociale şi chiar politice. Acum vreo doi ani se discuta foarte mult despre lipsa de încredere culturală şi naţională a Franţei, de un fel de criză identitară franceză. Victoria din Campionatul Mondial de acum doi ani şi triumful obţinut în urmă cu o săptămînă la Campionatul European au înăbuşit orice discuţie de acest fel. Iar geniul superstarului francez şi musulman Zinedine Zidane, autorul a două goluri care i-au adus Franţei Cupa Mondială şi, acum, sursă de inspiraţie pentru campionii europeni, a contribuit mult mai mult la îmbunătăţirea atitudinii Franţei faţă de minoritatea musulmană şi a provocat mai multe daune aspiraţiilor politice ale extremiştilor de dreapta decît ar fi putut spera să facă o mie de discursuri politice.

În egală măsură, eşecurile din sport provoacă efecte mult dincolo de terenul de joc. Astfel, Anglia a reacţionat la mediocritatea echipei sale de fotbal şi la violenţa suporterilor ei printr-un acces de furie interogativă legat de ce se întîmplă în ţară, o autocritică ce aminteşte de sumbra perspectivă avută asupra lumii de Eeyore, nemuritorul măgar al lui A.A. Milne*. Nu e de ajuns că fotbaliştii englezi nu sînt în stare să joace fotbal; nici tenismenii englezi nu pot juca tenis şi, oricum, unul din ei e de fapt canadian. În acest stil à la Eeyore, pînă şi victoriile apar ca nişte forme mai puţin grave de eşec. Echipa de crichet a Angliei a cîştigat de fapt un meci de verificare, numai că un Eeyore veritabil subliniază faptul că atunci cînd englezii pierd - aşa cum se şi întîmplă de obicei -, sînt făcuţi praf, iar atunci cînd cîştigă, cîştigă la mustaţă. Echipa de rugbi a Angliei a înfrînt la scor Africa de Sud, dar Eeyore ripostează că da, sigur, numai că nu-s în stare s-o facă regulat, că mai nimereşte şi găina oarbă cîte un grăunte de porumb. La box, campionul mondial la categoria grea este englez, dar Eeyore remarcă imediat că şi Lennox Lewis vorbeşte cu un puternic accent transatlantic.

Totuşi, există un lucru asupra căruia toţi comentatorii par să fi căzut de acord. Performanţele sportive ale unei naţiuni, talentul ei sau incompetenţa acesteia, ca şi comportamentul fanilor săi, au origini foarte îndepărtate de universul închis al sportului. Au rădăcini adînci în Cultură.

Cultura este ceea ce folosim acum în locul ideologiei. Trăim într-o epocă a războaielor culturale, a grupurilor ce folosesc ca scut şi spadă definiţii tot mai înguste ale culturii proprii. Cultura e foarte sensibilă. Numai să foloseşti vreun cuvînt greşit, şi vei fi imediat acuzat de rasism de către cine ştie ce comisar cultural. (În magistralul roman al lui Philip Roth Pata umană, cuvîntul e "fantome"**, iar într-o relatare din Akron, Ohio, apărută săptămîna trecută în "New York Times", e vorba de cuvîntul "cărpănos".)

Dacă acum huliganismul este o cultură, atunci cuvîntul şi-a pierdut orice semnificaţie

În zilele astea, totul este cultură. Mîncarea este cultură, religia este cultură, iar grădinăritul e tot cultură. Stilul de viaţă este cultură, politica este cultură, rasa este şi ea cultură, mai există apoi şi proliferarea culturilor sexuale, şi să nu uităm nici de subculturi. Sportul este, desigur, cultură majoră. Aşadar, atunci cînd golanii britanici (şi, într-o măsură mai redusă, şi alţii) fac scandal în Olanda şi Belgia, cultura lor este de vină. Şi nimeni nu vede ironia utilizării unui asemenea termen pentru a explica acţiunile unor indivizi lipsiţi de orice urmă de cultură. Dar dacă acum huliganismul este o cultură, atunci cuvîntul şi-a pierdut pînă la urmă orice semnificaţie. El mai are importanţă doar dacă eşti de părere că de fapt cultura este altceva, ceva legat de artă, de imaginaţie, de educaţie şi etică, ceva care dezvoltă percepţiile şi nu le îngustează, ceva care ne permite să vedem dincolo de stereotipurile naţionale, pînă la complexitatea mult mai bogată a realităţii vieţii, ceva în care nu toţi italienii sînt scandalagii, nu toţi germanii sînt eficienţi, iar Anglia, sărmana Anglie, nu este caracterizată de sportivii, puşcăriaşii şi măgarii ei Eeyore. Ceva în care "fantome" şi "cărpănos" nu sînt cuvinte rasiste, subtilitatea este mai preţuită decît etichetele simpliste, iar un joc nu e altceva decît un joc.

(Iulie 2000)

Note:
* Alan Alexander Milne (1882-1956), scriitor britanic, creator al faimosului ursuleţ Winnie-the-Pooh şi al prietenilor acestuia, printre care şi măgarul amintit aici (n. trad.).
** În urmă cu o jumătate de secol, termenul se folosea, cu sens peiorativ, şi cînd era vorba de populaţia afroamericană din Statele Unite (n. trad.).


(Articol preluat din Suplimentul de cultură, aprilie 2006)