Magicianul* este și, sau mai ales, povestea unei familii de exilați, de refugiați din fața furiei totalitare naziste. Citind acest text în anul marii nerușinări rusești, 2022, ar fi fost imposibil să nu descoperi paralelismul. Lumea Germaniei s-a scindat atunci, la venirea la putere a lui Hitler, în colaboraționiști, evazioniști, profitori, într-un cuvânt nevertebrate, pe deoparte, și, de cealaltă parte, în cei principiali, integri, incapabili de compromis. Firește linia de demarcație morală e foarte fină, și soarta i-a împins pe mulți la un zig-zag dureros. Inclusiv pe cei din familia Mann, a căror destine le urmărim în refugiu european și american. În ciuda tuturor presiunilor istorice și a disfuncționalităților familiale de tot felul, ca și a unor taine de ordin intim, Thomas Mann a continuat să scrie. Cu o asemenea forță încât romanele lui se citesc și citează și astăzi cu o remarcabilă frecvență. Ceea ce nu se poate spune despre cei mai mulți dintre nobelizații interbelici, spre exemplu.
... La finalul ostilităților din Ucraina, lumea literară și artistică se va îmbogăți cu siguranță cu multe creații interesante. Întrebarea e la ce acrobații vor fi capabili să recurgă artiștii ruși care l-au susținut deschis pe Putin, pentru a spăla mizeriile de care s-au făcut (ei toți) vinovați. Nu întâmplător, Nikita Mihalkov e unul dintre eroii materialului meu De bună voie și silit de toți. Dilemele magicianului Thomas Mann. Care a fost publicat prima dată în revista Orizont în vara lui 2022, și pe care îl ofer acum cu prietenie cititorilor LiterNet pentru o nouă lectură.
* Materialul de față se referă la varianta originală a textului, The Magician, apărută în limba engleză la editura Scribner, în 2021. Romanul a fost tradus de curând și în limba română la Ed. Humanitas, sub titlu omonim.
De bună voie și silit de toți. Dilemele magicianului Thomas Mann
Am stat de vorbă [imediat după război] cu o mulțime de nemți.
Dar, în mod amuzant, n-am întâlnit nici măcar un singur nazist.
Cei mai mulți dintre ei abia dacă auziseră de Adolf Hitler și,
dacă auziseră, atunci îi făcuseră, firește, opoziție.
(Billy Wilder, în Mr. Wilder & Me, de Jonathan Coe)
Aș zice că simțul olfactiv ți se perfecționează și diversifică mai profund și mai rapid în prezența florilor de câmp decât în cea a mirosurilor grele, pestilențiale. E drept, când ai detectat o duhoare, celelalte simțuri sunt alertate, ești pus în gardă, în timp ce un parfum reușit te amețește, te leagă, lăsându-te fără apărare. Apoi, duhoarea ticăloșiei și simpla acreală a lașității omenești, sunt, iarăși, foarte diferite. De acord? Când istoria le suprapune, turnând în eprubetă și parfumuri de tot felul, e mai dificil să le separi, e o provocare pentru cilii olfactivi, acești stăpâni ai memoriei. Dar e datoria ta să o faci.
Deși recitesc de câteva ore bune, fascinat, The Magician (The Magician, Colm Tóibín, Scribner, 2021) - cel mai recent roman al lui Colm Tóibín, avându-l ca protagonist pe Thomas Mann -, uitând pentru perioade lungi să ridic privirea din carte, pe ecranul televizorului a rămas în stop cadru o imagine cu Nikita Mihalkov. Am telecomanda la îndemână, on-off, n-ar fi o problemă. Dar, realizez acum, mintea mea a tot căutat, fără să mă întrebe, și încă mai caută, un loc pe scala (contra)-performanței morale pentru indecizia lui Mann de a acuza devreme și pe față nazismul, iar prezența regizorului sovietic... în încăpere mă ajută. Îl salvează, îl absolvă pe Mann. Se poate, iată, mult mai rău, infinit mai rău. Între cei care, puțini la număr, detectând încă din faza larvară prezența Răului, i se opun vehement, asumându-și toate riscurile, la un pol, și cei care, nu numai că sunt conștienți de Rău, dar contribuie în mod goebbelsian la consolidarea puterii lui și la apărarea dreptului la toxicitate a acelui Rău, la celălalt pol, mintea mea încearcă să plaseze tergiversările (în mod real justificate) ale lui Mann. Și cu fiecare pagină citită, mercurul barometrului moral urcă și coboară pe această scală.
Jocurile sunt, firește, mai complicate. Întotdeauna sunt complicate. În cazul lui Mann, denunțarea nazismului în 1933 ar fi fost ușor de interpretat de conaționali ca un gest anti-german. Dictatorii au știut întotdeauna să joace cartea patriotismului; Stalin și poporul rus, Hitler și rugăciunea pentru Germania, Putin și condamnarea trădătorilor ruși, a "coloanei a cincea". Or, deja laureatul Nobel Thomas Mann, e prea inteligent pentru a cădea în plasă. Cu atât mai mult cu cât poziția lui de la 1915 fusese clar una naționalistă, pro-germană. "Războiul va scăpa Europa de corupție", scrisese atunci Mann, "Germania a pornit la luptă dintr-un exces de moralitate și nu din vanitate sau în căutarea gloriei și a imperialismului". Tóibín știe să aleagă pasajele definitorii din materialele publicate de protagonistul său: "... o Germanie mai liberă și mai bună va ieși la suprafață după victorie, iar dacă Germania va fi înfrântă", avertizase Mann, "Europa nu va mai avea pace și liniște." Și a fost. Înfrântă.
Cum ar fi putut același Thomas Mann, cu același stilou, să scrie acum texte întru domolirea energiilor naționale, chiar așa trezite de discursul belicos al unui fost caporal exaltat? Și să le și publice. O asemenea piruetă (în coborâre) n-ar fi dat bine, și-a zis, alegând inițial tăcerea, chiar și în ciuda presiunii venite dinspre fratele său Heinrich și dinspre copiii săi maturi, Erika și Klaus. Deși în mai 1933, într-o scrisoare către Albert Einstein (Letters of Thomas Mann 1889-1955, Alfred A. Knopf, New York 1971), scriitorul mărturisește că "este convingerea mea cea mai profundă că toată această «Revoluție germană» este greșită și nefastă. [...] Nu este o înălțare, indiferent de cum e lăudată de susținătorii ei, ci o teribilă prăbușire în ură, răzbunare, sete de a ucide." Deci știe. Și știa încă din 1930, anul care a urmat decernării Nobelului său la Stockholm, fiindcă într-o adunare la Berlin, în fața unui public pe care îl supraevaluase, crezându-l format din "gânditori care își petrec serile de iarnă în compania cărților", proaspătul laureat îi ștampilase pe național-socialiști ca fiind propulsați de "un val gigantic de barbarism excentric și de lătrături populiste". Sperase atunci ca Beethovensaal să fie la unison de acord cu el că "e vorba de o politică a grotescului, plină de paroxisme, de clopoței de parc de distracții, de strigăte de aleluia și de repetiții de slogane care îi fac să facă spumă la gură". Dar n-a fost.
Trei ani mai târziu, vestea incendierii Reichstag-ului îi prinde pe soții Mann la Arosa, în Elveția. Practic și încă optimist, Thomas își propune să se reîntoarcă la München, măcar pentru a-și salva casa de vandalismele provocate în tot orașul de huliganii lui Hitler - scăpați din lesă prin decretul semnat de președintele von Hindenburg - și a-și muta fondurile bancare în Elveția. Dar e oprit pentru moment de ai săi. Un nou motiv pentru a amâna o luare de poziție împotriva naziștilor, care operaseră deja mii de arestări. Așa cum un motiv evident îl constituia și scoaterea din țară a celor șase copii, unii dintre ei de orientări progresist-radicale, pe față anti-naziste. Sau a socrilor săi, evrei nepracticanți, dar evrei.
Palpitant e fragmentul din romanul lui Tóibín în care vedem cum Mann e cuprins de panică realizând că jurnalul său, ascuns pentru moment într-un seif al casei lor din Poschingerstrasse, la München, ar putea cădea în mâna unora care, pentru a-l discredita, ar publica însemnările lui intime. Ca tată a șase copii, nimeni nu-l acuzase vreodată, și puțini îl bănuiseră, de gânduri și vise erotice neortodoxe. Irlandezul Tóibín, intelectual care nu-și ascunde homosexualitatea, face aici un research asiduu, scoțând la iveală întâmplări secrete din tinerețea scriitorului german care pledează pentru bisexualitate. Mann se temea firește și că discuția, odată ce ar fi fost deschisă de publicarea filelor de jurnal, ar fi putut duce la o re-examinare a nuvelei sale Moarte la Veneția, îndepărtându-i probabil pe cititorii lui conservatori. Deci, multe temeri, de tot felul.
Ceea ce Thomas Mann - spre deosebire de vicleanul bunicuț sovietic care mă privește pe deasupra ochelarilor de pe ecranul televizorului, laureat cândva pentru filmele lui și la Cannes și la Oscar - n-a făcut niciodată e... campanie electorală pentru un dictator a cărui paranoia amenință pacea întregii planete. Pe scala presupusului barometru de moralitate, avem un loc, vrem-nu vrem, cu toții. Pe zona de presiune joasă, dar la culpabili, s-ar putea situa toți cei care au acceptat cândva Răul. Numai că știți ce mă întreb, privind peste umărul lui Mihalkov la icoanele (!) mari și mici care acoperă, demonstrativ, un întreg perete? Cât de mare e vina fiecăruia? Spre exemplu, dacă intelectualii est-europeni, în anii socialismului, acceptând un Rău care îi sufoca, îi umilea, îi castra doar pe ei și poporul lor, nu pe alții din afară (!), își au, de acord, un loc al lor în zona vinovaților, atunci unde se află Mihalkov, în 2022, pe aceeași scală? Acest președinte al Uniunii Cineaștilor din Rusia, care a montat, iată, un documentar propagandistic pro-Putin DUPĂ începerea sângeroasei invazii rusești în Ucraina. Fiindcă nu toți intelectualii ruși tac. Poporul rus, da, e de trei luni mut. Dar Aleksandr Sokurov, spre exemplu, a ridicat vocea la kagebistul Putin, părăsind pozițiile naționaliste pe care le adoptase pe vremea când regiza Arca rusească.
... În Franța, unde familia se refugiază o vreme, Thomas Mann se simte în colimatorul celorlalți refugiați germani. "Ei toți", scrie Tóibín, "într-un fel sau altul, denunțaseră regimul [lui Hitler]. El era singurul care n-o făcuse. Și știa că, la sfatul lui Brecht, erau toți cu privirile ațintite la el, cel mai cunoscut dintre ei." Deși, presiunile morale la care e supus, sunt uneori de sensuri contrare. Foștii stângiști münchenezi, care proclamaseră efemera Republica Sovietică Bavareză, și care îl avuseseră pe Mann pe lista lor neagră (!) vin acum să-i ceară ajutorul pentru eliberarea unor camarazi din închisorile lui Hitler. Nimeni nu îl vede așa cum se vede el pe el însuși: neputincios. "Cum pot să creadă emigranții de la Sanary, că aș avea o asemenea influență?", îl pune Tóibín pe Mann, personajul, să se întrebe, în solitarele lui plimbări pe malul lacului.
Germania-Elveția-Franța-Elveția, Mann e un om hăituit de propriile gânduri și de multele sale frici și complexe. Dar nu lasă decât rareori să se vadă asta, așezându-se zilnic și cu folos la masa de scris. Nu dă interviuri în schimb. Editorul din țară îl anunță că, deși naziștii sunt gata să-i confiște casa și refuză să reînnoiască pașapoartele familiei Mann, cărțile lui nu au fost (încă) scoase de pe rafturi. Or, la relația lui cu cititorul german Thomas nu e dispus să renunțe, deci tace; știind că nici Casa Buddenbrook, nici Muntele vrăjit, n-ar fi atins gradul de intensitate pe care l-au atins, dacă nu-și avea în minte cititorii germani. Deși nu semnează în noul magazin editat de fiul său, Klaus, e trecut acolo pe lista de colaboratori. Și asocierea cu Die Sammlung e gata să-l coste. Fiindcă atât fratele său, Heinrich Mann, cât și Klaus, scriu acolo materiale vehement anti-naziste. În corzi fiind, cu copiii și familia - pe care el îi salvase din Germania și acum îi întreținea - acuzându-l de pasivitate, dar cu editorul german sfătuindu-l să se disocieze de revistă, Thomas alege să trimită o telegramă în care să informeze că revista nu corespunde în conținut cu ceea ce el anticipase. E atacat, firește, imediat de presa liberă de limbă germană din Europa.
Are 60 de ani. Harvard University îi conferă titlul de doctor honoris causa. Lui și lui Einstein. E convins de Katia, soția lui, să accepte. Traversează oceanul privind amuzat filme americane, pe vas. Șocul interviurilor de la sosire, pe puntea vasului, programate și orchestrate de editorul lui american Alfred Knopf, nu ține mult. Fiindcă șase mii de invitați iau parte la ceremonia de la Harvard! Katia e mereu cu un pas înainte și nu-l lasă să fie luat de vârtej și nici să mai... trimită telegrame. Deși, turația crește - sosește o invitație la Casa Albă pentru o întâlnire cu Roosevelt. Apoi Agnes Meyer, un personaj exotic sub bagheta lui Tóibín, patroana lui Washington Post, intră în scenă. Și, încet, numărul și influența celor care îl presează să-l denunțe pe Hitler depășește, în vara 1935, pe al celor care îi mai recomandă prudența. Îi este apoi aprobată cererea de cetățenie în Cehoslovacia, iar editura berlineză Fischer, care îi publica opera, reușește în anul următor să se mute la Viena. Își face curaj.
Sigur că îl va denunța! Dar numai atunci când el însuși va hotărî, își spune și le spune el. Deși Colm Tóibín ne face martorii unei scene între cei doi soți, în care ciorna primei luări oficiale de poziție îi e înmânată de Katia: "Nu conține nici o idee în care tu însuți să nu crezi." Dar scrisoarea aceea, publicată după câteva zile în Neue Zürcher Zeitung, nu are ecoul scontat, și abia asta îl ambiționează. Magicianul își redescoperă puterile și se întoarce împotriva celor care-i furaseră țara cu toată furia lui și cu greutatea limbii germane, "folosind un ton aflat în puterea scriitorilor din vremuri în care naziștii nu erau nici măcar în plan, plouând peste ei cu propoziții principale și secundare intercalate, peste acești indivizi priviți cu frică și aversiune de toți cei care cred în libertate și progres."