Reality show

Pînă acum am reuşit să pierd toate emisiunile gen reality show. În ciuda tuturor discuţiilor care se poartă în Marea Britanie despre urîciosul de Nick şi iresponsabila de Mel sau în America despre ticălosul ăla gras şi dezbrăcat de Richard, care îşi croieşte drum cu viclenie spre victorie în insula pustie, mi-am păstrat cumva puritatea. Nu i-aş recunoaşte nici pe Nick şi Mel dacă aş trece pe lîngă ei pe stradă şi nici pe Richard, chiar dacă ar sta în faţa mea fără haine pe el.

Întrebaţi-mă unde e casa Big Brother sau cum se ajunge la Insula Ispitelor şi n-o să ştiu ce să vă răspund. Îmi amintesc de concurentul american din Supravieţuitorul care a reuşit să-şi prăjească propria mînă atît de rău, încît i s-a jupuit pielea, iar degetele îi semănau cu nişte cîrnaţi plesniţi, dar asta doar pentru că apăruse la principalul buletin de ştiri al serii. Altfel... Verificaţi-mă. Cine a cîştigat? Cine a pierdut? Cui îi pasă?

Numai că a fost imposibil să evit subiectul faimoaselor reality shows. Succesul lor este marea realizare mediatică a noului secol, laolaltă cu succesele de rating ale spectacolelor-concurs care pun în joc sume mari de bani, cum e Vrei să fii miliardar? Cînd ajunge la o asemenea amplitudine, succesul trebuie analizat, fiindcă ne spune ceva despre noi înşine. Sau ar trebui s-o facă.

Şi ce narcisism de prost gust ni se dezvăluie astfel! Televizorul, care odinioară era considerat, cu atîta idealism, fereastra noastră spre lume, a devenit în schimb o oglindă de magazin second hand. Cui îi trebuie imaginile din lumea atît de bogată a alterităţii cînd poţi să te uiţi la aceste avataruri pe jumătate familiare ale propriei tale persoane, aceste jumătăţi de fiinţe pe jumătate atrăgătoare ce pun în scenă viaţa obişnuită în circumstanţe ciudate? Cui îi mai trebuie talentul cînd etalarea obraznică a lipsei de talent e permanent pe lista de oferte?


"Faimos" şi "bogat" sînt la ora actuală cele mai importante concepte din societatea occidentală

M-am uitat la Big Brother 2 (seria britanică) ce a izbutit improbabila performanţă să ocupe prima pagină a tabloidelor chiar în fazele finale ale unei campanii pentru alegerile generale. Conform înţelepciunii convenţionale, asta s-a întîmplat din cauză că show-ul respectiv este mult mai interesant decît alegerile. "Realitatea" poate fi şi mai stranie. Poate că Big Brother a ajuns atît de populară tocmai fiindcă este şi mai plictisitoare decît alegerile, pentru că atinge maximum de plictiseală şi, în consecinţă, reprezintă cea mai "normală" metodă de a deveni faimos şi chiar bogat - asta dacă mai eşti şi norocos sau şmecher.

"Faimos" şi "bogat" sînt la ora actuală cele mai importante concepte din societatea occidentală, iar problemele morale sînt pur şi simplu eliminate de puterea lor de atracţie. Ca să ajungi faimos şi bogat, nu-i nici o problemă - ba chiar e "bine" - să fii necinstit. E "bine" să fii exhibiţionist. E "bine" să fii rău. Iar cea care toceşte lama moralităţii este plictiseala. E imposibil să-ţi păstrezi simţul de revoltă atunci cînd ai de-a face cu oameni care etalează un egoism atît de jalnic atît de mult timp.

O, plictiseala! Iată nişte oameni care ajung faimoşi pentru că dorm, pentru că sînt în stare să ţină focul aprins, pentru că lasă focul să se stingă, pentru că-şi înregistrează pe video gîndurile lor banale, pentru că-şi etalează sînii, pentru că lenevesc, pentru că se ceartă, pentru că se iau peste picior, pentru că sînt nepopulari şi (ceva mult prea interesant ca să se întîmple prea des) pentru că se sărută! Iată, pe scurt, nişte oameni care ajung faimoşi pentru că nu fac aproape nimic, dar o fac undeva unde poate să-i vadă toată lumea.

Adăugaţi aici voyeuristul "exhibiţionism în faţa privitorilor" al concurenţilor şi obţineţi o imagine a unei societăţi fascinate bolnăvicios de ceea ce Saul Bellow numea "strălucire de moment". Strălucirea unor astfel de momente banale, dar luminate feeric este atît de mare, încît tot ce aduce a valoare veritabilă - modestie, bun-simţ, inteligenţă, umor, altruism... puteţi continua dumneavoastră lista - devine redundant. În universul acesta al moralei inversate, mai rău înseamnă mai bine. Show-ul prezintă "realitatea" ca pe o luptă pentru un premiu şi sugerează că şi în viaţă, ca şi la televizor, totul este permis şi, cu cît totul pare mai demn de dispreţ, dar încîntător, cu atît ne place mai mult. Victoria nu înseamnă totul, după cum spunea odată Charlie Brown, dar înfrîngerea nu înseamnă nimic.


Numai crimele în masă reuşesc să ocupe primele pagini ale ziarelor

Problema cu genul de realism construit despre care vorbesc este că, precum toate trăsnăile la modă, are mari şanse să se epuizeze foarte repede, asta dacă nu o să-şi găsească vreo metodă de împrospătare. Este foarte probabil ca voyeurismul nostru să devină tot mai pretenţios. N-o să ne mai mulţumească să ne uităm cum cineva e ticălos, cînd plînge în momentul expulzării din casa iadului sau cînd "face dezvăluiri complete" la talk show-urile ulterioare jocului, ca şi cum ar mai fi rămas ceva de dezvăluit.

Ceea ce se reinventează treptat este confruntarea gladiatorilor. Televizorul este Colosseumul, iar concurenţii sînt concomitent gladiatorii şi leii, sarcina lor fiind aceea de a se mînca unii pe alţii pînă cînd nu mai rămîne în viaţă decît unul singur. Dar, dată fiind cultura noastră obosită, cît o să mai dureze pînă cînd leii "veritabili", pericolele reale, vor fi introduse şi ele sub diverse forme, tipice insulelor de vis, pentru a hrăni foamea noastră de şi mai multă acţiune, şi mai multă durere, şi mai mulţi fiori prin procură? Gîndul mi-a răsărit la aflarea veştii că redutabilul Gore Vidal a acceptat să fie martor la executarea prin injecţie letală a atentatorului din Oklahoma, Timothy McVeigh. Martorii unei execuţii asistă la macabrele proceduri în spatele unui geam de sticlă - un ecran. Aici avem de-a face tot cu un fel de reality show şi - îmi permit o modestă propunere - ar putea reprezenta chiar viitorul unor astfel de programe. Dacă sîntem dispuşi să ne uităm la nişte oameni care se sapă unul pe altul, oare nu ne-am arăta dispuşi şi să ne uităm la ei cum mor?

În lumea din afara televizorului, simţurile noastre amorţite deja cer doze tot mai sporite de stimuli. O crimă abia dacă ne mai ajunge; numai crimele în masă reuşesc să ocupe primele pagini ale ziarelor. Trebuie să arunci în aer o întreagă clădire plină de oameni sau să mitraliezi o familie regală completă pentru a ne atrage atenţia. În curînd poate că o să trebuiască să nimiceşti o întreagă specie de animale sălbatice sau să eliberezi un virus care şterge cu miile oamenii de pe planetă, altfel n-o să faci nici o scofală. O să fii pe paginile de interior. Şi în realitate, şi în reality show. Cît timp o să mai treacă pînă la prima moarte televizată în direct? Dar pînă la a doua?

La sfîrşitul extraordinarului roman al lui Orwell, 1984, Winston Smith e deja îndoctrinat. "Îl iubesc pe Marele Frate", spune el. Aşa cum facem de-acuma noi toţi.

(Iunie 2001, articol preluat din Suplimentul de cultură, aprilie 2006)