Georgia nu crede în lacrimi

Reportaj din spatele blocadei ruse

De la distanţă, Georgia pare foarte îndepărtată şi, din pricina conflictului cu Rusia, aproape înfricoşătoare. Înainte să plec, mi-am scris articolele restante. Mi-am achitat datoriile. Am făcut vizitele promise de mult. Doamne fereşte!, mă prinde războiul pe-acolo. Dar parcă am ajuns într-o altă Georgie.

Scopul călătoriei mele, Festivalul Internaţional de Film de la Tbilisi, părea la faţa locului mai serios şi mai important decît dosul întors al fratelui rus. În competiţia internaţională s-a numărat şi un film rusesc - selecţia a fost făcută, normal, înainte ca cei patru spioni ruşi să fie arestaţi de georgieni. Credeţi că, aşa cum cetăţenii georgieni au fost expulzaţi cu avioanele-cargou din Rusia, şi filmul lui Nikolai Khomeriki, 977, a fost expulzat din competiţie după ce Rusia a impus Georgiei blocada aeriană, poştală, maritimă şi rutieră? Nici vorbă! L-am întrebat asta jumate în glumă, jumate în serios, pe directorul Centrului Georgian al Filmului, Gaga Chkheidze, şi din expresia feţei mi-am imaginat că a crezut că fac poante. Mi-a spus că singura problemă cauzată de blocadă a fost faptul că unele filme n-au mai putut tranzita Rusia ca să ajungă la Tbilisi. Altfel, oamenii erau relaxaţi. Mă simţeam eu aiurea cînd îi întrebam despre conflict.


La Tbilisi m-am simţit ca acasă

Dacă de la distanţă pare periculoasă, din interior Georgia e asemănătoare României. Gunoaie pe şoselele dintre localităţi. Statui rămase de pe vremea ruşilor (unele parcă îl reprezintă pe Ştefan cel Mare, dar sunt cu mult mai mari decît ale noastre). Benzinării Rompetrol. Bancomate pe lîngă clădiri comuniste şi blocuri de peste zece etaje vopsite în culori vii ca să nu pară dezolante. Copii care cerşesc. Unuia care îşi făcea veacul în faţa cinematografului Amirani, cel mai mare din Tbilisi, i-am zis pînă la urmă în româneşte "mai lasă-mă!", ca să aflu că e din Republica Moldova (drept pentru care, atunci cînd m-am simţit obligată şi m-am scotocit după nişte mărunţiş, el a fost mai patriot şi mi-a zis "ei, lasă dacă n-ai".). Zeci de Lada Niva pe şoselele care n-au atîtea gropi ca la noi. Serghei Ivanov, ministrul rus de Externe, spunea că n-o să existe un război între Rusia şi Georgia. Adevărul e că nici nu e nevoie. Poţi lejer muri la Tbilisi într-un accident de maşină. Se circulă îngrozitor. Traficul e greu de dimineaţă pînă seara tîrziu, nu există noţiunea de prioritate, sensul giratoriu e doar o figură de stil, se claxonează, se trece de pe o bandă pe alta fără nici un fel de semnalizare. Înainte de a veni Mihail Saakaşvili la putere, mulţi şi-au cumpărat carnetul de şofer la negru. N-au apucat între timp să înveţe să conducă regulamentar. Treceri de pietoni nu prea există, doar nişte subterane care miros a pipi, aşa că oamenii preferă să se arunce ca nişte inconştienţi printre maşini.


Ce zic georgienii despre conflictul cu Rusia

Serios vorbind, Rusia nici n-are nevoie să pornească un război contra Georgiei. E suficient să prelungească blocada. A devenit o obişnuinţă să se întrerupă curentul noaptea. Resursele ţării nu sunt nelimitate. Am discutat cu tineri georgieni. Un student mi-a mărturisit că are mulţi prieteni în Ruşia. Acestora le e ruşine pentru politica statului lor faţă de Georgia, dar în discuţiile lor nu politica e pe primul loc, ci lucrurile care li se întîmplă lor, cu mult mai interesante. Un alt tînăr cu care am vorbit, care e jurnalist şi actor - o personalitate pentru lumea artistică georgiană, mi-a spus că nu se teme de război pentru că Abhazia e oricum o zonă fierbinte, dar mi-a punctat temerea majoră a celor de vîrsta şi educaţia lui: creşterea naţionalismului în Rusia. Tot el mi-a spus de cazul femeii georgiene expulzate din Rusia căreia nu i s-a permis să treacă pe-acasă să găsească pe cineva care să aibă grijă de copilul ei de 2 ani. Copilul a rămas singur.

Săptămînalul de limbă engleză "Georgia Today" publica în numărul din 13-19 octombrie părerile unor oameni simpli despre conflictul ruso-georgian. Printre ei un profesor care spunea: "Cred că acest conflict a fost provocat de Rusia pentru a crea o imagine negativă despre ţara noastră şi pentru a destabiliza situaţia, stopînd investiţiile străine şi dezvoltarea generală."

Din cîte am observat, preşedintele Saakaşvili se bucură de o susţinere importantă din partea cetăţenilor - dovadă şi recentele alegeri locale. Georgia e, categoric, într-o situaţie ingrată. Cu Rusia în coastă, e normal să încerce să se apropie de Uniunea Europeană şi de NATO. Dar un înalt responsabil al Alianţei spunea recent că Georgia e încă departe de aderare; pentru asta toate statele membre ar trebui să fie de acord. Bulevardul care leagă aeroportul de Tbilisi a fost botezat după numele lui George W. Bush, care a vizitat anul trecut ţara. Pe una dintre cele mai circulate străzi din centru se află o mare "perdea" de pînză aşezată pe faţada unei clădiri. Pe ea sunt imprimate celebrele terase ale caselor vechi din oraş. Tot în cinstea preşedintelui american - mi s-a spus. Preşedintele Saakaşvili a cerut recent Uniunii Europene să găsească o modalitate prin care UE să-şi deschidă mai mult piaţa pentru produsele georgiene, economia fiind serios afectată de blocadă.


Totuşi, aerul e atît de blînd...

Sunt şi alte lucruri în Tbilisi care te fac să te simţi ca acasă. Printre ele şi acela că pare un fel de Valea Oltului combinată cu Valea Prahovei. Oraşul vechi aduce cu Comarnicul. Dealuri împădurite (pînă la 700 m înălţime) pe care sunt răsfirate case vechi. Biserici numeroase. Crucea nu e numai un simbol care se regăseşte pe toate traistele şi căciulile tradiţionale, de vînzare pe stradă sau în puţinele magazine pentru turişti, dar se află mai ales pe drapelul naţional. Lucrurile care mie mi-au plăcut cel mai mult la Tbilisi sunt aerul şi casele. Am ajuns acolo în prima zi de toamnă adevărată, după temperaturi de peste 20 de grade în plin octombrie. Dar chiar şi cînd a început să plouă, aerul rămăsese foarte blînd. N-am alt cuvînt, ţi-era pur şi simplu drag să-l respiri. Iar casele sunt cu totul aparte. Te întrebi unde locuiesc oamenii pentru că aceste case vechi, dărăpănate, din cărămidă sau cu balcoane de lemn văruite în alb sau cu vopseaua scorojită, par să nu fie locuite decît de pisici. Poate că dacă le-aş vedea în România nu mi s-ar mai părea atît de exotice, sau mai ştii? Din păcate sau din fericire, doar o foarte mică parte din oraşul vechi a fost renovată. Acolo au fost amenajate magazine scumpe şi restaurante pentru turişti. Sunt frumoase, dar nu mai sunt autentice.


Producătorul rus al lui Ioseliani a sfidat blocada

Perioada pe care o traversează cinematografia georgiană e uşor de înţeles, pentru că şi georgienii, ca şi românii, au tradiţie în cinema şi vîrfuri (Tengiz Abuladze, Otar Ioseliani, Dito Tzintzadze), dar ieşirea din comunism i-a aruncat într-o tranziţie dificilă. Deocamdată, CNC-ul lor nu are bani decît pentru vreo două lungmetraje, un documentar şi cîteva scurtmetraje pe an. Public pentru cinema există, dar nu exagerează cu prezenţa, şi aici merg bine superproducţiile americane, deşi e cerere şi pentru producţia autohtonă, dar şi aici lupta pentru redresarea filmului înseamnă festivaluri care pot funcţiona cîţiva ani aproape în gol, dar care trebuie să reziste ca să existe continuitate. Între 10 şi 15 octombrie 2006 a avut loc cea de-a şaptea ediţie a Festivalului Internaţional de Film, cel mai mare din Georgia, (mai e unul de filme studenţeşti), întreprindere îndrăzneaţă a cîtorva entuziaşti care au înţeles că manifestarea trebuie să existe chiar dacă nu sunt bani pentru producţia locală şi chiar dacă publicul nu e cine ştie cît de numeros.

Producătorul rus al celui mai recent film al lui Otar Ioseliani, Jardins en automne, prezentat în afara competiţiei, în chiar momentul cînd era în competiţie la Roma, a spus pe scenă ceea ce, de fapt, ştiam toţi - că arta n-are legătură cu politica. Festivalul are o competiţie internaţională pentru lungmetraje, precum şi secţiuni paralele consacrate filmelor georgiene şi unor filme străine de succes ale ultimilor doi ani. Juriul din acest an a fost condus de britanicul Hugh Hudson, care la începutul anilor '80 debuta spectaculos cu Chariots of Fire, recompensat cu patru premii Oscar. Extrem de relaxat şi atent să nu se ia prea mult în serios, Hugh Hudson a venit la Tbilisi cu soţia sa, al cărei bunic a fost georgian. Lansată ca "Bond-girl", blonda Maryam d'Abo s-a orientat de cîţiva ani spre producţia de film.

Trofeul festivalului, care se numeşte Prometheus, a fost acordat în acest an filmului german Knallhart / Tough Enough, realizat de Detlev Buck, film care a primit şi Premiul FIPRESCI la secţiunea Panorama a Festivalului de la Berlin. Povestea adolescentului dintr-un cartier münchenez de imigranţi a fost şi cel mai legat film din competiţie, şi cel mai sigur şi unitar din punct de vedere regizoral ori stilistic.

Un alt film interesant a fost León y Olvido, realizat de spaniolul Xavier Bermudez, povestea lipsită de melodramă, dar nu de implicaţii incestuoase, a unei tinere şi a fratelui acesteia care suferă de Sindromul Down. Nu am văzut nici o mică capodoperă la această ediţie a festivalului, ci filme cu părţi mai bune şi mai puţin reuşite. Nici un film românesc n-a făcut pînă acum parte din selecţie, poate de acum încolo. Dar Erika Gregor, care conduce împreună cu soţul ei, Ulrich Gregor, cinematograful Arsenal din Berlin, fiind de cîteva decenii un cuplu respectat în istoria filmului german, mi-a spus că din punctul ei de vedere românii fac în momentul de faţă cele mai bune filme din Europa. Reconfortant, nu?


(Articol preluat din România Liberă, octombrie 2006)