Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cafe del Sol

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Textul 10


Ştefan Caraman

28.07.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
GAY


"All by my love, all by my love..." Versurile străbat cu greutate fumul gros care umple spaţiul, iar atunci când ajung în urechile consumatorilor sînt epuizate şi nu transmit decât oboseală, tristeţe şi lipsă de sens. În principiu nimeni nu le ascultă dar echilibrul precar în care zac toate - oameni, zgomote, lumini, excese, instincte, obiecte - se menţine şi cu ele.

De o parte a balanţei, Vili. Vili adolescent. Filtrele fiinţei lasă să treacă gelatina realităţii imediate, această se strecoară precum o meduză prin orificiile încă moi, permisive şi se întinde într-un mod perceput în creier drept dezagreabil, peste zonele virgine ale sufletului. Aduce cu ea senzaţia unei îmbătrâniri imediate, a unui plictis atotputernic, a unei scârbe organice. Vili nu opune nici o rezistenţă. Paharul de vodka este golit pentru a treia oară, adiacenţele au devenit confuze, contururile s-au dizolvat între posibilităţi neinteresante şi iminenţa unui dezastru.

De cealaltă parte a balanţei, bărbatul. "Pot?" Vili îi face un semn că nu îi pasă, iar bărbatul se aşează. "Despre ce vrei să-ţi vorbesc?" îl întreabă acesta, aprinzându-şi o ţigară de culoare maron. Vili îl priveşte ca prin ceaţă, nu ştie ce să îi răspundă, este atât de tânăr, nu a învăţat să-şi etaleze dezinteresul, colţii raţiunii nu sînt suficient de puternici ca să muşte din această situaţie halca cea mai bună, ba chiar o bucată de os din structura ei, atât de bine construită de celălalt. Dacă ar fi mai mare ar simţi plasa fină care se depune perfid în jurul său, ar avea libertatea şi plăcerea de a se lăsa prins sau de a evita căderea printr-o eschivă de mare maestru. Dar el este adolescent, natura umană pare încă pentru el o livadă încărcată cu fructe sănătoase, lucrurile rele sînt cele rele, iar cele bune doar bune, culorile nu se desfac încă în nuanţe seducătoare sau dezgustătoare, viitorul însuşi pare un dezmăţ la care are tot timpul să se alăture sau de care să se separe. "Sînt puţin ameţit", răspunde Vili politicos.

Bărbatul fumează calm. Admiră chipul acestui copil blond, mină superiorităţii forţate străduindu-se să-şi facă loc printre proporţii. "Îţi voi vorbi despre maturitate", declară el, apoi natural, ca şi cum aşa trebuia să se întâmple, apucă mâna băiatului. O strânge delicat şi discret în palma lui mare, aspră, o mângâie, firele moi se simţ dintr-o dată prinse în corsetul unei durităţi fără istorie, transmit în fiecare nanosecundă semnale disperate către creier, luptă cu toată puterea virginităţii lor, suferă.

"Mai întâi simţi o nemulţumire superficială, uşoară. Ţi se insinuează în existenţă fără să întrebe, la fel ca un bun prieten din trecut, unul pe care l-ai uitat şi care reapare brusc la masa ta, în orele tale de odihnă, pe drumul tău; toate planurile depind acum şi de el, timpul , bucuriile, dezamăgirile, toate trebuie împărţite cu acesta numai pentru că, odată, demult, într-o şcoală de cartier, părinţii au decis că trebuie să fiţi colegi de bancă şi prieteni de joacă nedespărţiţi. Iar când ajungi la concluzia că puteai cu un singur gest, un singur cuvânt să-l expediezi în propria lui soartă, pe propria lui cruce, realizezi că este prea târziu, legături subtile dar indestructibile v-au pus în aceeaşi ecuaţie, orice soluţie ţine de două constante: tu şi el." Pe masă mai apare un pahar cu vodka, în faţa băiatului. El îl apucă lacom şi îl bea dintr-o înghiţitură, după care trânteşte recipientul de tăblia mesei. Bărbatul îi zâmbeşte. Zâmbeşte şi Vili. Mâna celuilalt peste mâna lui, unghia înfiptă în carnea palmii, lacrima durerii, jocul, îi place jocul, Vili este parte a lui, i s-au oferit câteva cărţi, sînt toate noi, nefolosite; nu are nici o importanţă că nu îi cunoaşte regulile, frumuseţea constă numai în risc şi el şi-l asumă bucuros...

"Experienţa cu care te tot lăudai dimineaţa în faţa oglinzii, îţi apare în altă lumină. Îţi dai seamă că nu ai trăit decât cu o imensă minciună, că ceea ce credeai a fi esenţa lucrurilor, logica lor descoperită prin travaliul tău existenţial bine strunit, nu este decât o înşiruire de obiceiuri şi repetiţii agăţate de-a lungul unei vieţii fugărite, biciuite cu instrumentul fricii şi al risipei, o panoplie răsuflată de nume pe care le dai lucrurilor numai ca să-ţi satisfaci pretenţia stupidă că, în realitate, tu le-ai creat. Tu, cel care se credea Stăpânul Lumii, cel care îşi îngenunchiase destinul şi-l călărea bezmetic prin viaţă, cel care iubea oamenii numai pentru că erau mai slabi şi pentru că putea în orice clipă să-i suprime, tu eşti acela care se trezeşte dintr-o dată neputincios, asaltat de îndoieli, de patima ratării, de nostalgia drumului sigur parcurs din nefericire de un altul, într-un alt timp." Bărbatul se opreşte. Respiraţia îi este puţin accelerată şi cere, cu acelaşi glas scăzut, un pahar cu apă. I se aduce. Îl bea fără să se grăbească, nu face decât să câştige timp, să-şi domolească emoţia, tremurul vocii, angoasă. Vili îi simte slăbiciunea şi îşi lasă generozitatea să-şi dezvelească trupul alb, apetisant şi cald. Acum el este cel care strânge mâna bărbatului, el este cel căruia i-a venit rândul să dăruiască şi o face bucuros. Celălalt simte arcul voltaic al tinereţii electrizându-i aura, se lasă lacom cuprins de acesta şi îşi pregăteşte răspunsul. Numai că el nu o poate face la fel. Trecutul lui este o colecţie de dezamăgiri, eşecuri şi refuzuri. El nu-şi mai poate permite să fie generos, este gol. Nu i-a mai rămas decât ego-ul, acelaşi, puternic, neştirbit, pe care trebuie să-l hrănească, să-l ţină în viaţă, pentru că viaţa lui se confundă cu viaţa ego-ului lui, nu mai sînt două cantităţi distincte şi egale, ci disproporţionate şi unite într-un corp monstruos răvăşit de vicii. Îl va devora pe acest copil nevinovat, îşi va săra bucăţile de pradă cu propriile lacrimi, va regreta crima dar îi va supravieţui onorabil. Pentru că el este un individ onorabil.

"Vine, apoi, momentul şocului. Ştii tu ,Vili, ce înseamnă un şoc existenţial? Ora din noapte când te trezeşti pradă unui vis, sau a unui gând care a refuzat să moară odată cu celelalte gânduri înghiţite de somn, întunericul din cameră - de care până atunci ai râs sau pe care l-ai refuzat superior - ca o prezenţă stranie, respirând odată cu tine, imediat îngrozindu-te. Stăteam imobilizat, întreaga mea fiinţă îmi striga de undeva dinăuntru, de departe, mă îndemna să fug, să scap, şi eu îngrozit la gândul că, pentru prima oară în viaţă, nu-mi mai aparţineam, că reflexele nu mai erau ale mele, că fusesem deposedat de tot ce-mi fusese oferit ca dar de Dumnezeu. Şi nebunia. Nebunia, Vili. De atunci nu am mai fost niciodată sigur de persoană mea. Priveşte-mă. Sînt eu? Nebunia mea?" Vili încearcă să înţeleagă ceva sau doar aşa i se pare. Nici măcar nu şi-a dat seamă că bărbatul îi cunoaşte numele, nici măcar o avertizare, un impuls negativ, ceva care să-l scoată din capcană.

Vili. Este deja o victimă. Pânza ţesută abil în jurul tău şi-a unit capetele, el încă se bucură de frumuseţea mătăsii, admiră din adâncul inimii perfecţiunea decadentă a ceea ce i se întâmplă, crede că a găsit omul care să-l înveţe să calce, care să-i corijeze ezitările, ia drept altruism această cinică sinceritate. Nici măcar acum, când cu mişcări încete, îl ridică de la masă şi, fără să-i elibereze vreun moment palma transpirată, îl conduce către maşina lui scumpă, de culoare roşie în interiorul căreia miroase puternic a parfum bărbătesc. Maşina demarează brusc, împroaşcă pereţii scorojiţii ai barului cu apa murdărită a ploii, ce-i place asta lui Vili, ce frumos, râsul său animalic, virgin şi orbirea care îl împiedică să vadă jubilaţia vânătorului, ce sentiment rar acela al evadării, sau al libertăţii nemăsurate, şi nu e nimeni lângă el, nimeni care să-l prevină, nu a fost nimeni lângă el, niciodată, iar acum... în sfârşit Vili, a găsit pe cineva care să-l considere exact aşa cum este, cineva care să-i dea valoare, cineva care să-l facă să creadă că e unic, că e puternic, el aşa crede, este sigur de asta...

"Dacă mi-ar fi dat să-mi aleg moartea, aş opta pentru una violentă, în urmă unui accident de maşină. Am încercat de câteva ori dar niciodată n-am reuşit să-mi duc intenţia până la capăt. Mi-a fost frică. Mi-a fost teribil de frică. Pentru că sînt un matur. Maturii sînt nişte laşi dar nu vor să o recunoască. De aceea atâta ură, atâtea crime şi violenţă. Oamenii puternici nu au nevoie de exerciţii. Tu, Vili, eşti un om puternic. Tu nu ai învăţat încă ce înseamnă frică, inferioritatea ta sublimă te protejează precum o mamă, eşti un animal superb, excesiv, în care se regăsesc ceilalţi, ca mine. Îţi mulţumesc pentru faptul că exişti." Maşina opreşte scrâşnind în faţa unei case tăcute a unui cartier tăcut. Două forme apropiate se zăresc prin parbrizul maşinii. O uşă se deschide brusc şi paşii repezi ai unui om sparg liniştea. "Nu!" strigă cu un glas spart Vili. "Nu!

Dar Vili se opreşte.

Ezită. Îşi întoarce capul. Priveşte. Celălalt, cu fruntea sprijinită de volan, umerii lui scuturându-se ritmic, ploaia căzând ca o sentinţă. Declicul unui mecanism fin, aflat în stare latentă până atunci şi Vili de aceeaşi parte a balanţei, salvând o moarte prin altă moarte.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer