Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cafe del Sol

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Textul 6


Filip S.

20.07.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bună seara. Sînt un bărbat îndrăgostit. Mă aflu într-o situaţie extremă. Acesta este monologul meu.
Recent, am descoperit ceva despre mine: am fost inventat de o femeie. Numele ei înseamnă poezie sau cântec - sau farmec sau magie - într-o limbă moartă, şi m-a inventat din singurătate şi plictiseală. Situaţia mea e extremă. Şi evanescentă. Sînt o tapiserie, o fotografie, un tablou, un microfilm, o colecţie de acte şi gesturi, un vis, un "reve éveillé" şi pot să dispar oricând şi chiar dispar - dacă ea adoarme şi visează altceva, dacă e absorbită de conversaţia goală, de gogoşi, de gogoşari, de galoşi, de gherghef, de o carte bună, de televizor, de servici, de uitare. Sînt în situaţia extremă a arhetipului, care e mult mai mult şi mult mai puţin decât un om.
Văd cum chipul meu se schimbă de la o reverie la altă şi de la o vârstă la altă. Sînt mereu înalt dar uneori blond şi alteori brunet. Mai slab sau mai musculos. Uneori sînt scriitor, alteori medic, om de ştiinţă, muzician sau chiar actor.
Îmi amintesc de vremea când vânam. Spintecam prădătorii (mănânci sau eşti mâncat); măruntaiele lor sînt scârboase. Mirosul sângelui e oribil. Dar nu mă deranja. Nu ştiam să fac altceva. Nu mă uitam niciodată în oglindă. Femeia mea era foarte hirsută şi totuşi foarte şic. Nu plângeam niciodată. Până pe la 12 ani, băieţii plâng tot atât de mult ca fetiţele. Biologic, şi acum sînt echipat pentru vânătoare. Am reflexe de apărare, aceleaşi de pe vremea când eram om al cavernelor. Dar nu prea mai am ce face cu abilităţile mele în mijlocul civilizaţiei. Am auzit că femeile simţ plăcerea în tot corpul. Odată un italian cu ochelari m-a gâdilat într-un mod foarte aparte în palmă. Poate era mason. Nu vreau să fiu tată. Cum adică simt plăcerea "în tot corpul"? Cum au ajuns la concluzia asta? Unde poţi citi asemenea tâmpenii?
Sînt un ratat. Sînt provincial. Prăfuit. Nu mai sînt foarte tânăr. Nu merg la discotecă. Citesc Samuel Beckett. Molloy. Mercier şi Camier. De fapt, recitesc. Vreau să văd cum e să citeşti Beckett fără să fii un personaj din Beckett.
Cadrul e sărac. O cafenea cu un singur client. Un scaun, o masă. M-aş putea preface că scriu în jurnal. La masa mea de brad. Că am fost "inventat" de o femeie e doar un mod de a spune. (Metaforă? Alegorie?) Poate aici e cafeneaua aceea unde vin morţii să mai bea un ultim expresso înainte de a lua microbuzul spre iad. (Parcă a fost un film pe tema asta, sau chiar mai multe). Sau dimpotrivă - poate e un alt fel de limb. Unde devitalizaţii, abulicii, rebuturile umane, supravieţuitorii unor mari crize şi sinucigaşii rataţi vin pentru a bea apă vie cu cofeină. Sorb energie. Li se mai dă o şansă. Sînt trimişi înapoi, în lumea imperfectă şi minunată. Am dreptul la o îmbrăţişare... E un drept natural şi înnăscut. Ar trebui să fie chiar un drept constituţional, în genul dreptului la fericire din constituţia americană.
Am învăţat multe lucruri şi am înţeles mai puţine. Am fost cuminte şi obraznic. A fost o vreme când organul meu sexual era divinizat şi purtat în procesiuni. Se numeau faloforii. Eram un zeu. Se credea că am puterea de a readuce primăvara şi de a fecunda natură. Pe unde treceam eu, cădeau fructe zemoase şi fiarele rămâneau grele ca din aer. Falus. E în centrul meu. Dar nu e în centrul vieţii mele.
Am auzit că eu nu am aceeaşi capacitate de a mă implica emoţional pe care o au femeile. Nu sînt la fel de "afectiv". Sînt mai rece. Nu ştiu să-mi exprim sentimentele. Pe Discovery am văzut un documentar din care am aflat că sînt înclinat spre autism şi spre ştiinţele exacte. Şi că îmi plac maşinile şi maşinăriile. Aflu tot felul de lucruri. Când ea nu se ocupă de mine, încerc să colectez informaţii. Într-o vreme m-a uitat de tot, era ocupată cu doctoratul.
Când te uiţi la faţa mea ceţoasă, nu bănuieşti nimic. Aş putea fi un Don Juan aşa cum aş putea fi un Tristan. Nu ştiu de ce, ea se încăpăţânează să mă distribuie într-un rol antipatic: întotdeauna o părăsesc, prefer blondele, îi frâng inima. Poate e masochistă. Se face singură să plângă. Îşi plânge de milă. Alaltăieri, când mă aruncam a mia oară asupra voluptoasei rivale blonde (care întotdeauna deschide mecanic braţele) m-am gândit că ar fi politicos s-o întreb: "- Îţi place de mine?" Ea a început să râdă. Şi are un râs superb, foarte sexy, blondele nu au angoase. "- Scuză-mă, am uitat să te întreb", am spus eu.
Eu sînt dintre cei care rănesc. Uneori, declanşez războaie - din senin. Mă trezesc dimineaţa cu dorinţa sălbatică de a bombarda oraşe şi sate. De a ucide şi a mutila. Sînt - potenţial - un violator. Şi asta e o informaţie pe care încă încerc să o asimilez. O idee care mă tulbură. Deşi, în starea în care sînt, n-ar trebui să mă tulbure nimic.
Nu vreau să fiu "salvarea" nimănui. Nu vreau să consolez, să mângâi, să fiu o oază de linişte. Nu sînt o oază, în mijlocul unei vieţi împuţite.
Când pe ea o doare capul, şi pe mine mă doare capul. Noi privim lumea de pe aceeaşi pernă, cum ar spune Javier Marías.
Prin corp, experimentăm materialitatea lumii. Prin corp, începem să înţelegem, să semnificăm, să simbolizăm. Dar tocmai asta nu am eu: corporalitate, materialitate. Sînt frumosul fără corp. Un monstru fantasmatic. Monstrul lui Frankenstein. Ficţiunea care acum încearcă să prindă viaţă, ca în Trandafirul roşu din Cairo. Ea e acolo, în sală, privind mereu acelaşi film, şi eu o să cobor de pe ecran şi n-o s-o cer în căsătorie, pentru că nu crede în căsătorie. Dar sînt atâtea lucruri pe care le putem face. Monstrul lui Frankenstein, cel nebotezat, cel ieşit şi el din capul unei femei, Mary Shelley pe nume, învăţase să citească. Voia să înveţe despre umanitate. Să ştie cum e să fii un om artificial, făcut din bucăţi, din deşeuri. Dacă ar fi aflat ce înseamnă umanitatea, care e esenţa ei, ar fi putut s-o simuleze mai bine. Dar eu ştiu că omul nu poate fi altfel decât artificial. Aşa a fost de la început. Nu se ştie cine mişcă sforile. Poate Apollo, cîntăreţul din liră, poate Minerva cu ochi albaştri, poate Ares biciul cetăţilor, poate Jehova, poate Savaoth, poate ADN-ul poate memoria speciei poate ontogeneza care repetă filogeneza. Sau fitogeneza? Sau poate o femeie anostă şi frustrată. Eu am vrut să aflu ce e masculinitatea şi m-am trezit înotând printre frânturi de mituri şi realităţi, amestecate în mintea ei - contrazise, distruse şi iar aduse la suprafaţă şi reabilitate. Poate nici nu-mi plac femeile. Poate am alte înclinaţii şi nu-i sunt de nici un folos. Nu ştii niciodată pe cine inventezi, nu-i aşa? Aşa cum nu se ştie niciodată dacă noul-venit va semăna cu tatăl sau cu mama, cu bunicul sau cu vecina, dacă va descoperi leacul cancerului sau va fi un criminal în serie. Ştiu doar că funcţia mea trebuia să fie de a iubi. Competenţa mea trebuia să fie erotică. Sentimentală. Dar de aici, lucrurile se complică foarte mult. Mintea ei e întortocheată şi alambicată. Ca şi civilizaţia, ca şi această oră a istoriei. Aşa cum cafeneaua această e un deşert-labirint.
Androginul lui Platon. Perseu. Făt-Frumos. Zorro. José Armado. Hero şi Leandru. Romeo şi Julieta. Theagene şi Haricleea. Ahile şi Patrocle. Daphnis şi Chloe. Paul şi Virginia. Harry şi Sally. Mickey şi Minnie.
Aş vrea să ştiu: bărbatul e într-o situaţie extremă pentru că e îndrăgostit? Sau faptul că e îndrăgostit e un dat (un datum) iar situaţia extremă reprezintă diversiunea, Aventura, elementul care ne abate atenţia de la Iubire (chiar când e un test, o probă a iubirii?) De fapt, nu prea ştim ce să facem cu Iubirea asta absolută, detaşată de restul, nu-i aşa? Avem nevoie de balauri care mănâncă fecioare, trenuri în flăcări, intrigante diabolice şi celelalte. Ne e teamă să-i lăsăm singuri. Să nu descoperim, să nu descopere şi ei că Iubirea e un corset romantic desuet, cu totul nepotrivit pentru fetele moderne. Sau pentru băieţii din toate epocile. O să ne dăm cu tigăile în cap. O să spunem cuvinte grele. Lucruri îngrozitoare. O să jignim, o să împroşcăm, o să profanăm. Eros şi Thanatos. Pulsiunea de viaţă şi pulsiunea de moarte. A omorî iubirea. Principiul entropiei. Lucrurile tind să meargă din ce în ce mai prost. Am luat iubirea pe genunchi şi am găsit-o minunată şi ridicolă. Şi i-am sucit gâtul.
Narcis şi Echo. Sau Narcis şi Meduza. Echopathia. Egopathia. De fapt, eu sînt Echo. Eu sînt doar o voce, o vibraţie, o reverberaţie, o îngânare nesănătoasă, o fantomă, o absenţă. Ar vrea să fiu dublul ei. Şi chiar sunt. Dar când încep să mă văd pe mine cu ruj pe buze, în rochie strâmtă de mătase şi cu agrafe aurii în păr, ştiu că TREBUIE să dispar. Sper că mă înţelegeţi. Noapte bună.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer