19 August. Este o dimineață cenușie și răcoroasă. Aș asculta acum concertul nr. 4 al lui Paganini. O muzică expresivă, plină de elan, măreață ca un triumf. Ar trebui să scriu mai mult, dar în mașină îmi vine greu.
Excursiile mamei prin toate colțurile țării. Sute de kilometri zilnic; case memoriale, mănăstiri, cetăți, târguri de oale. Când era la drum, mama era fericită. Lumea privită de la geam, fără efortul deplasării, era fascinantă. Mai ales, dacă nu trebuia să conducă. Dar bucuria mergea mână în mână cu angoasa Dasein-ului ce uneori se vădea feroce. Călătoria se desfășura mereu sub semnul apocalipsei; o ploaie cu gheață, o furtună, un cutremur, o inundație se pregăteau fatidic în toate excursiile. Aproape că le atrăgea cu prevestirile ei de Pythie, mai apoi le povestea supradimensionate, cu satisfacția divinatorului și subiectivitatea Geamănului.
22 August. Un gol imens și cenușiu acoperă lumea și singurătatea mea a rămas ca o povară, cât timp a fost frumos. Ciudat cum, în prezența ta, sunt altfel. Iubirea te naște a doua oară, îți dă un alt nume, alte dorințe și un alt temperament. O trăire autentică a fiecărei clipe îți redă viața.
Să-ți resimți singurătatea ca pe o povară atunci când, în fapt, n-ar mai trebui să te simți singur. Ființa pe care crezi că, sau ai putea s-o iubești, să nu poată scoate din tine singurătatea devenită o a doua natură! Mama nu subscria la acea l'Insoutenable légèreté de l'être a lui Kundera. Iubirea îți dă timpul înapoi, pentru că fiecare început de iubire te renaște. Sau altfel, după spusele ei, trăirea autentică nu te poate îmbătrâni, timpul ei fiind cristalizat în eternitate.
23 August. M-am plimbat singură pe drumul forestier... Pe drum am simțit singurătatea și prezența ta în același timp, respirând în fiecare piatră, în fiecare mușchi, în fiecare arbore. Îți scriu această scrisoare pentru ca să știi cât am fost de nefericită și de obsedată de ideea morții. Nu știu de ce, poate pentru că sunt bătrână, dar simt că moartea este foarte aproape. Paradoxal, tu mi-ai spus că sunt foarte tânără și că sunt singura femeie pe care ai iubit-o și ai respectat-o. Prea târziu -însă - "logodnică de-a pururi, soție niciodată". Dar nu-ți mai spun că am avut un răgaz de fericire și amintirile îmi sunt tot mai apropiate, că mă hrănesc și exist prin ele. Polovragi este un sat mare și frumos, într-una din case, Ion și-a depănat existența împreună cu o lume de aspirații și de vise pure pe care le retrăiesc și eu. La Peștera Muierii, nu am mai coborât. Am stat în vilă și am băut bere și cafea și am început să-ți scriu, aici, înconjurată de bețivi, de oameni veseli și tineri. Unul mă privește atent, sunt singura femeie printre ei; altul a venit să-mi ceară un foc, un altul mi-a cerut voie să se așeze la masa mea. În aceste condiții nu mai pot să scriu, privirile mă deranjează, mă simt ca un intrus în acest spațiu. Dacă erai aici, știu că nu m-ai fi lăsat singură, așa cum a făcut bărbatul meu, care mai văzuse de multe ori Peștera. Trebuie să plec la mașină. Cu toate astea retrăiesc sentimente puternice, azi am avut senzația unei totale dăruiri. Cât va dura? Dumnezeule, de s-ar sfârși!
Și leit-motivul abandonării scrisului continuă pe aceeași tonalitate.
N-am mai scris în acest caiet de pe vremea celuilalt concediu, a fost o goană nebună până la Săpânța, oboseala a fost cumplită și nervii întinși la maximum. Mama m-a obosit foarte tare dar mai ales prezența bărbatului meu care simte din ce în ce mai clar prăpastia. Nu credeam că voi spune cu atâta seninătate că te poți despărți de un om căruia i te-ai dăruit cu trup și suflet.
O altă serie neexpediată de scrisori, poate un an mai târziu, din nou excursiile prin țară (că în afară nici nu putea fi vorba!). Eu nu-mi pot reprezenta mare lucru din neliniștile și singurătățile mamei, nu-mi amintesc decât stările tensionate și eternele dispute dintre părinții mei, nemulțumirile mamei, durerile de reumatism și suferințele bunicii.
Am citit că viața este dulce și amară. Fericirea pare că există, dar nu durează decât foarte puțin. Important este să fii demn de ea și am considerat că tu meriți acest lucru mai mult decât oricine. Kant spunea că "virtutea ne face vrednici de fericire". Suntem cu atât mai fericiți, cu cât o plătim mai scump. În fond, ce este virtutea? Cert este că îmi este foarte dor deși te simt prezent în toată ființa și nu mai știu exact ce-aș putea să fac să-mi treacă timpul. Te aștept cu ce am mai bun și mai sfânt în ființa mea. Nu se poate să nu vii mâine. Nu mai rezist să știu că nici tu nu mai poți aștepta. Deși așteptam să-mi scrii, să-mi dai un semn, într-un fel realizez că este foarte greu.
Mama e tot timpul ocupată cu școala, studiul la Biblioteca Academiei sau meditațiile la domiciliu. Interferez foarte puțin cu ea, e în permanență nervoasă și plină de energie. Atunci nu realizam cât de mult muncea și cât de împărțită era între elevi, familie și iubirea ei târzie ce începuse să se reliefeze când dezamăgirile tatei deveniseră de nesuportat. Realizez acum cât de departe eram de conflictele ei sentimentale sau de suferința tatei care, în fapt, în felul lui egoist, nedăruit și ascuns, a iubit-o toată viața. Disputele dintre ei la care asistam de când mă știu intraseră în obișnuit. De fapt, erau camuflate în acel puternic consens spiritual care i-a unit de la început și care i-a menținut într-o stare de comodă incertitudine până la sfârșitul vieții. Poate, dacă n-aș fi existat eu, cu complexul meu oedipian acut (cum credea mama!), probabil, coabitarea formală și imposibilă s-ar fi terminat la un moment dat.
Cât timp va trece până la noapte, când voi putea afla dacă ai venit sau nu. Îmi vine greu să recunosc că am dorit această plecare, ca să mă liniștesc. Poate, m-am odihnit, dar trebuie să admit că am suferit de singurătate. Căutam să-mi ocup timpul și ființa. Am văzut Romulus cel Mare, piesa mi s-a părut bună ca realizare scenică, dar ideile m-au obosit și plictisit. Prea se repetă idei valabile pentru orice vreme. Aceeași persiflare pentru ideile mari, personalități, maxime care au înflorit cerul antic.
Însemnările mamei pe acest carnet mic, învelit în vinilin albastru sunt, multe dintre ele, nedatate. Spațiul de timp scurs între două însemnări poate număra zile, săptămâni sau ani. Dialogul mamei cu adresantul scrisorilor e surprinzător. Părea că o altă ființă, decât cea pe care o cunoșteam (puternică, intransigentă și dominatoare), se adresa în scris, într-o limbă necunoscută și un registru afectiv, unei alte persoane, decât cea care răspundea întotdeauna, fără să crâcnească, capriciilor ei obositoare. Căci cine ar fi putut, în afara iubirii, să țină piept energiei ei inepuizabile și pretențiilor ei spontane care trebuiau îndeplinite cu maximă urgență? Mia nu avea răbdare și făcea totul dintr-o convingere absolută. Îndoielile, dacă vor fi existat, nu erau niciodată dezbătute cu interlocutorul, ci mai degrabă cu o instanță superioară, un supra-eu al ei, neștiut. Indiferent de mărimea interlocutorului sau de relația cu el: elevi, profesori, prieteni, familie, vecini, milițieni, funcționari publici sau ministrul învățământului, mama nu se pierdea nici în politețuri, nici în amănunte nesemnificative, trecea întotdeauna nediplomatic și brusc la obiect și rostea adevăruri de multe ori neplăcute pentru toată lumea. Micile ei indelicateți au început să fie trecute cu vederea de cei apropiați, iar cu timpul și de cei mai puțini apropiați, care înghițeau gălușca și preluau necondiționat mesajul.
Poate ar trebui să-ți vorbesc despre mine, cea care am fost. Îmi amintesc că reușisem să scap de aparatul de la piciorul stâng. Din cauza ghipsului și a aparatului, piciorul a rămas subțire, descărnat. Mergeam greu și prost. Am dat examen de admitere la un liceu de profil în care matematica era materia de bază. Ciudat a fost că și admiterea și bacalaureatul le-am luat mai bine decât onorabil. Îmi plăceau chimia și fizica, dar mă îngrozeau materiile de profil. Nu-mi amintesc decât de profesoara de limbă română. Și de cea din cursul inferior și de cea din clasele superioare. Ultima era ciudată, urâtă și talentată. Atunci o vedeam sublimă, mai târziu mi s-a părut meschină. Îmi amintesc că asta a fost perioada mea de suferință, când îmi simțeam infirmitatea ca pe-o povară. Azi, o privesc cu detașare. Nimic parcă nu-mi amintește de ea. Sunt alte lucruri care mă preocupă și nu aceasta este problema esențială a existenței noastre și a mea în special. Atunci gândeam altfel și credeam că bărbatul care mă iubea avea rețineri din acest motiv. Cred că numai mintea mea bolnăvicioasă intuia acest lucru, când, de fapt, bărbații sunt meschini, orgolioși și plini de fruntea lor grozavă. Mă întreb dacă dintre cei pe care i-am întâlnit s-a ridicat vreunul la un anume nivel de sensibilitate și înțelegere, inteligență și putere de selecție. Îți repet că astăzi privesc detașat această suferință a mea de-atunci. Țin minte că frecventam cenaclul literar din Arad, unde participau figuri pitorești, oameni ciudați, talentați și netalentați. Sufeream cumplit când trebuia să mă mișc. Mă iubea atunci un tânăr poet, mă urmărea peste tot atât de mult ca și tine acum. Era tandru, atent, îndrăgostit și mai ales poet. Simplu ca spirit, dar bun, foarte bun și bețiv, atât cât putea să fie un tânăr cu fruntea în nori. Îmi amintesc duios de versurile lui de-atunci, dar nu-l iubeam, nu-l iubeam deloc, și cred că mulți ani mai târziu n-am reușit să trăiesc acest sentiment. Ciudat este că sufeream pentru mine, pentru faptul că mă anchiloza gândul că pot fi compătimită, deși mă menaja și mă iubea foarte mult în simplitatea lui și în timiditatea pe care eu o interpretam în fel și chip. Dacă stau și privesc în adânc lucrurile, nu m-ai iubit niciodată destul și total. Sau nu uniform, în timp. A trebuit un timp să te convingi că nu poți trăi fără mine. Mă iubești pentru că te paște nesiguranța și fiecare gest poate fi fatal. Îl pot interpreta în fel și chip. De fapt, asta a fost iubirea ta: un amestec de spaime și regrete. În fond, nu ți-am cerut nimic și nici nu-ți cer. (ora 23).
Conținutul acestor ultime "scrisori" e posibil să fi fost comunicat într-o formă orală, frustă și deloc confesiv-sentimentală, persoanei căreia mama i s-a deschis cu toată ființa, cu natura ei extravertită, care nu ascundea nimic din ce gândea sau simțea. O relație ce părea deschisă, relaxată, veselă, preponderent dominatoare (poate și prerogativele diferenței de vârstă au contribuit la acest scenariu!) și mai ales posibilă, prin natura generoasă și împăciuitoare a partenerului, se așeza confortabil, în ciuda unei finalități sau soluționări care întârzia tot mai mult să vină.
Azi am citit împreună o pagină din romanul Un veac de singurătate. Am înțeles că: "Toamna întârzie / Pentru că străbate toate potecile verzi / admirându-le. / pentru că pletele tale / ruginesc la tâmple / Când tresari".
Și toamna întârzia... - blocată în moralitatea depășită a mamei și imposibilele inerții ale tatei, prinsă în versurile răspândite peste tot.
Între 1977 și 2013, mama n-a mai publicat nici un volum de versuri. N-a mai interesat-o. Poezia era însă natura ei și își lăsa dârele peste tot; versuri neterminate aruncate pe hârtii, peste tot prin agendele "energetice" ale tatei sau carnețele cu însemnări pentru programa școală. Pentru că poezia era forma în care Mia se exprima cel mai natural, și-o asuma organic, structural, ca pe o respirație. Versul se năștea fără opintiri. O rimă interioară, zveltă și necăutată, deraiată neașteptat în prozodie, te surprindea ca un gest coregrafic discret, care reașeza cuvintele grațios și elaborat în spațiul subtil al ideilor.
Scrisori realizate
Monologul interior al mamei și-a găsit expresia în genul epistolar. Jurnalul ei eseistic (Viața ca reprezentare) cuprinde o colecție de 13 scrisori adresate unui profesor care joacă rolul unui alter-ego interlocutor. El poate fi parțial atribuit și unui personaj real care a jucat un rol în viața mamei și care este evocat în text, în câteva rânduri. Însemnările ei de jurnal în fărâme răspândite pe pagini disparate în carnețele, agende și caiete (mai exact, pe tot ce-i era la îndemână și pe care se putea scrie!) îmbrăcau de cele mai multe ori forma unor scrisori, doar că adresantul nu era acel supra-eu neidentificabil, ci jumătatea ei - persoana iubită, dominată și asumată. După ce-a publicat sintezele pregătitoare pentru elevi și profesori, ce acopereau literatura română pe verticală, Mia a abandonat din nou scrisul. Urmează ani și ani de pauză creatoare, dominați de singurătate, boală, accidente nefaste, operații, ipohondrie, plus boala degenerativă a tatei. Mia începuse numărătoarea inversă. Cândva, undeva, de la cineva, află că ghemul ei e pe terminate. Că timpul ei are început de sfârșit. Se mobilizează cu cele două cărți-testament, scrise într-o vrie nebună. Ultima, cea de poezie (Galeria cu antichități), e definitivată pe un fond de sănătate precar, în care facultățile mentale sunt intermitent alterate de stările toxice ale ficatului. Poate că unele dintre poezii au fost scrise mai demult, dar au fost și ele transformate și așezate într-un nou registru liric. Mia nu mai scria ca la tinerețe. Discursul poetic a devenit minimalist, ușor prozastic, o poezie de notație ia locul versului magic, vizual și coregrafic. O oboseală organică se așterne peste noul vers, mai puțin concentrat, ce respiră aerat, domol și rafinat. Sentimentul iubirii e înlocuit cu încetinitorul, aproape imperceptibil, cu cel al morții. Thanatos se dezbracă de Eros cu un gest decent, melancolic, aproape metafizic, dar nu lipsit de grație și senzualitate.
Au mai existat și scrisorile mamei care traversau foarte rar oceanul prin poștă. Dar odată cu binefacerile tehnicii, își va compune epistolele mult mai des pe internet. În ciuda formației ei pur umaniste, manevrează primitivele editoare de texte (negrafice - singurele care existau!) și își pune în pagină, singură, manualele și sintezele cu scheme și tabele.
Impresiile Miei de dincolo de apele intercontinentale erau tot mai controversate, cu timpul au devenit din ce mai intolerante și mai agresive. Doar către sfârșit, virulența va scădea odată cu semnele evidente ale bolii și cu răbdarea de-a mai trăi și tolera suferința.
Dragii mei,
Aștept să te certe Edi pentru că vorbești urât. Ce se întâmplă acolo de urli de fiecare dată? Mai bine nu mai da telefon. Îl aud destul pe Pavnotescu urlând ca un nebun. Tot timpul pufnește, nu-i place casa de la Clinceni (o proprietate postrevoluționară achiziționată de mama aproape de lac, o grădină mare cu o bojdeucă de casă de chirpici, ca un vagon, care, făcând abstracție de precarele condiții, ar fi putut trece drept pitorească), ce arată ca o bijuterie și afară și în interior, am îmbrăcat-o în lemn și arată ca o casă de munte.
Entuziasmul și subiectivitatea de Geamăn a mamei nu se potriveau cu cinismul și oblomovismul tatei.
Nu trebuie cumpărat nimic și nu trebuie făcut nimic! Te rog, nu te comporta la fel! (mereu obsesia mamei că-i semăn lui Puiu mai mult, că am slăbiciunile lui!). Nu-l supăra pe Dumnezeu! (una din expresiile ei obișnuite!). Eu la vârsta ta stăteam câte 10 ore la Academie și citeam sau lucram. Până la 50 de ani nu am văzut decât Moscova! Te plimbi în toată lumea, ai un bărbat care te iubește și cârtești împotriva destinului! Cuvintele se întorc împotriva ta, vorbește și gândește mai puțin rău.
Iată cum vorbea mama în oglindă, ultimele dintre sfaturi i s-ar fi potrivit mai mult ei decât mie. Totuși, pe mine nu m-ar fi dorit așa, după chipul și asemănarea ei, în aceeași idee pe care tot ea o prolifera - că am luat tot ce era mai rău de la ambii părinți!.
Ți-am scris altă scrisoare despre Grecia și Turcia, dar nu o mai trimit, probabil că nu ai răbdare s-o citești. Scrisorile nu mai sunt pretexte de mărturisiri și de confesiuni, ci simple comunicări telefonice. Nu mai sunt mărturii care te îngheață într-o anumită stare, atunci când ai obsesia sfârșitului, a credinței și a deznădejdii.
Deci scrisoarea și-a pierdut funcția de comunicare, efortul pornește de la gestul epistolar, creator. Ea se vrea scrisă pentru a fixa și imortaliza ideea, sentimentul și memoria autorului. După ce consumă atâta timp și energie afectivă cu scrisul, gestul ei de a renunța cu ușurință s-o mai trimită, demonstrează că scopul e, în fapt, altul. Scrisoarea devine doar un pretext de a materializa o mărturie care te îngheață într-o anumită stare...
Încearcă să intri în pielea omului care are sentimentul timpului măcar, că ai trecut de prima tinerețe. De la un moment dat, viața se va desfășura din memorie, din ereditate, un trecut cu limitele, resursele, pudorile, lacunele, fobiile și maniile își fac loc și te vor tortura. Fă un copil! El va fi victoria împotriva ta! În rest totul este sărăcie și cum spunea Valery: rămâi sărac și rege peste maimuțele și papagalii tăi interiori! Vă sărut! Mia
Reflecții pe marginea lecturilor
Pitagora, care a inventat cuvântul filozofie - spunea că filozofia nu e posesorul, ci prietenul înțelepciunii și al științei. Platon spunea că filozoful aparține lumii ideilor, e prizonierul peșterii, cu fața spre peretele din fund și cu spatele spre ușă. Nu vedem nimic din ceea ce este afară. Apar umbrele, singura lume reală. Sari afară din această lume, la lumina solară, ca să descoperi ideile eterne. Ion Barbu, în Joc Secund, vorbește de un joc prim - lumea reală a contingentului și jocul secund - lumea ideilor, purificată. Filozofia este un mod de viață și un anumit gen de cunoaștere. A filozofa - ne spune Socrate - este a pune totul sub semnul întrebării. Reflecția filozofică pune probleme pe care știința le ignoră. În lumea actuală, puterea este exprimată de tehnică. Descartes (Discurs asupra metodei) devine moștenitorul înțelepciunii stoice.
Disertația e întreruptă de o lecție de engleză ce se termină cu o traducere simplă și un mic dicționar. Câteva pagini mai încolo...
"Este bine să te învingi pe tine și nu soarta". Tehnica oferă mijloace de acțiune. Ea rămâne mută în raport cu scopurile. Kant dă răspunsul cu privire la reflecția filozofică și viață, punând o triplă întrebare: Ce putem cunoaște? Ce trebuie să facem? Ce ne este permis să sperăm? Prima întrebare privește problema cunoașterii (știința și metafizica). A doua vizează scopul și practica. A treia ridică problema dacă omul e stăpân pe viață sau la discreția forțelor oarbe. Care este destinul său?
Cei aleși și puternici țin piept destinului, se opun forțelor oarbe. Și-a înfrânt, oare, mama în bună măsură destinul? Sau măcar a crezut că a făcut-o? Era cu adevărat atât de încrezătoare în forțele ei? De ce s-a considerat atunci mereu o înfrântă? Pentru că de oameni s-a simțit mereu înfrântă, și nu de viață. Viața, destinul le-a luat în piept și le-a înfruntat. Le-a învins întotdeauna, cu toată infirmitatea ei și a făcut mai mult ce-a vrut, decât ce n-a vrut. Și lumea s-a croit după voința ei în repetate rânduri; a format și modelat spirite, le-a configurat destinul, le-a spulberat îndoielile, le-a dat aripi și credință. Și cei mai mulți și mai puțini orgolioși, dintre cei mai realizați elevi ai ei (cum îi plăcea cu satisfacție să le spună) o recunosc cu mâna pe inimă și au copleșit-o întotdeauna cu dragoste și atenție, atunci când căile li s-au intersectat. Apropo de notele de mai sus, referitoare la Descartes, mama și-a învins soarta, dar nu s-a putut învinge pe sine.
Scrisori fără poștaș
Mia și Puiu purtau scrisorile fără plic și adresă; cel care sosea în vizită îndelungată, "s-o legene" pe Arina, de la cel care rămânea acasă. Adaug aici fragmente dintr-o scrisoare a tatei, în timp ce continui să mă bucur de caligrafia lui elegantă și ușor descifrabilă. Un intermezzo - pentru a strecura un strop din gentilețea și drăgălășenia lui, din sufletul lui mare, în ciuda altor neajunsuri și tare - descoperiri pe care le las exclusiv în seama mamei. Deci, îi pasez condeiul să schițeze un portret al Miei, ce ilustrează firea ei dificilă și complicată.
Dragii mei.
E noapte, târziu, stau întins în pat, ascult tunetele ploii de vară și încerc să ignor zăpușeala îmbogățită de umezeala ploii, cu gândul concentrat pe chipurile voastre. Mi-aș dori să fiu în locul celui care aduce mesajul direct, cu trup și nu numai cu suflet. Asta știind că atunci mesajul nu va mai cuprinde vorbe, așa cum s-a și întâmplat în iarnă - căci vorbele tac fluidizate în lumina fericită a ochilor, timide și neputincioase. Doamne, cât mai simțeam că trebuie vorbite și m-am trezit în avionul de întoarcere încărcat până la refuz de gânduri nespuse.
Tatei, spre deosebire de mama, îi plăcea țara Americii, mai cu seamă Manhattan-ul pe care-l bătea la pas în toate punctele lui cardinale, dar și excursiile prin nemărginitul continent: în Mexic, Canada și pe unde se mai nimerea. Mia era înțepenită într-o Americă a bunicilor și a unchilor ei, propășiți în zona Detroit-ului, de unde unii (străbunicul!) s-au întors, într-un gest de patriotism ardelenesc, să lupte în primul război. Lumea Americii actuale i se părea ciudată, ostilă, stridentă și lătrătoare. Poate New York-ul nu era orașul temperamentului ei. Ultima oară când a fost aici a știut că era ultima. M-a rugat să mai mergem odată în oraș, să vadă Manhattan-ul de pe pod - linia zgârâie-norilor în lumina apusului. Iar dorința i-a fost, cu oarece superstiție nemărturisită, îndeplinită. Și, ca de obicei, prevestirile ei de Pythie, s-au adeverit. A fost într-adevăr ultima oară.
Acum ploaia s-a oprit, s-au oprit și tunetele. Aștept să vină țânțarii. Dar, înainte să vină ei, a intrat pe ușă Mia, pe care m-am trezit dintr-odată privind-o cu emoție, la gândul că pleacă și n-o mai văd multă vreme. Dar, tot ea săraca, m-a salvat de la ridicol și plâns, trântindu-mi câteva vorbe "din inimă" ca de-obicei, încât mi-am recâștigat brusc demnitatea pierdută. Cu înțelepciune, înțelegere, răbdare și înăbușirea deliberată a ambițiilor omenești, am reușit onorabil să mă descurc aproape cu toți oamenii, chiar și cu cei mai dificili și în situații imposibile. Dar există și redute inexpugnabile, peste puterile omenești și cruci pe care dacă le duci, trebuie să mergi în patru labe. Regret că m-am dezlănțuit tocmai aici și am atacat subiectul cu prea dură sinceritate, așa cum știi că n-am făcut-o cât am stat acolo. Mi-am pierdut pentru o clipă decența mea nativă, oroarea de-a mă plânge, tocmai în șvungul scrisului!...
Acest exercițiu afectiv al neiertăciunilor îl resimt din ce în ce mai aneantizant și mai epuizant. La capătul lui, am sentimentul că nu voi mai exista. Că mă voi contopi cu propria mea suferință. Astăzi, am revenit în parcul de la golf. Aveam foarte puțin timp la dispoziție, drept care gâsca șchiopătândă mă aștepta imediat după stânci. Am realizat că e, de fapt, mai mult bolnavă decât șchioapă, se mișca greu și se așeza din când în când jos, pe burtă. Mânca încontinuu alge și se adăpa din ochiurile de apă dintre pietre. Îmi treceau prin minte tot felul de scenarii: poate era doar o gâscă bătrână, dar partenerul ei, ce părea foarte sprinten, de ce astăzi nu a mai apărut? M-am gândit la ultimul an de viață al mamei, la toată suferința și disconfortul ei, la drama existenței ei: mersul - ce la sfârșit devenise aproape imposibil. Dar așa imposibil cum era, mama nu și l-a refuzat, până aproape de sfârșit. Sprijinită de un cadru, cu toată ascita îngrozitoare, mergea singură la baie și, din păcate, din ce în ce mai des. Nu putea concepe altfel, ar fi fost prea umilitor pentru ea. În ultimele zile de viață, când nu se mai putea ridica din pat, n-a mai fost nevoie să meargă la baie, era deja în blocaj renal. De mâncat, nu mai mânca nimic. Cred că mai degrabă, refuza, pentru că mult înainte de-a merge cu forța la spital, încetase să mai mănânce. Privea fix tavanul și nu mai voia să vorbească și să vadă pe nimeni. Își aștepta, hotărâtă și resemnată, sfârșitul... Poate că și gâsca ce bântuia singură la liziera stâncilor își aștepta sfârșitul. Unde sunt celelalte? Unde e partenerul ei? Oare și gâștele mor la fel de singure ca oamenii? De câțiva ani urmăresc ciclurile acestor măiestre ființe, pe care, înainte, abia dacă le observam în treacăt, în sezonul zăpezilor. Ce se va întâmpla cu această creatură peste iarnă? Interpretez apariția ca pe un semn de la mama, e momentul să-mi opresc lamentația aici. Ciclul neiertăciunilor trebuie să ia sfârșit, pentru că nu vreau să știu ce se va întâmpla cu ea mai departe. Neiertăciunea se termină și ea, în moarte, ca orice patimi și îngreunări omenești, doar iubirea stăruie dincolo de amintire, uitare și neajunsurile unei existențe.
Copiii de împrumut ai mamei
Pe mama am simțit-o distantă în copilărie, în adolescență și, de-altfel, aproape întotdeauna, în afara unor mici clipe de tandrețe pe care le-am trăit și eu, ca orice copil, alături de mama lui. M-am întrebat adesea, dacă acesta era în fond felul ei frust de a fi, la fel cu cel al bunicii. Buni era și ea destul de rece, dar într-un fel dedicat, protector, total, ca un soare de iarnă, ce nu te copleșește, dar te încălzește rezervat și puternic cu raza lui pură și generoasă de zăpadă. Bunica mă făcea să mă simt cea mai protejată ființă din lume, cea mai aleasă: orice gest al ei, niciodată ostentativ, era îndreptat spre mine. Și devoțiunea ei era atât de puternică, încât aproape că stârnea gelozia bolnăvicioasă a mamei. Copleșită de suferința și grijile implicate de un copil bolnav, se pare că bunica a fost cândva severă și distantă cu ea, în aceeași măsură în care mama a fost cu mine. Doar că Mia a fost un copil năpăstuit, care avea o nevoie cumplită de iubire și mai cu seamă de dragostea necondiționată a mamei. Dragostea a existat întotdeauna, dar Buni nu se prea pricepea s-o exprime. Poate că, ce n-a putut să-i ofere mamei, mi-a oferit mie, în felul ei dur și repezit. Sau, cumva, comportamentul ei distant și protector l-am înțeles mai bine. Cum spunea, adesea, ironic, Puiu, Buni era gata să facă moarte de om pentru mine. Nu știu dacă timpul a modificat disponibilitățile mamei sau dacă numai persoana mea și numai ea a ținut-o la distanță. După ce Mia s-a despărțit neoficial de Puiu, s-a aplecat asupra unei fetițe (a unor vecini și prieteni) ce suferea de o formă ușoară de nanism. Fetița Ana, deosebit de dulce și deșteaptă, nu voia deloc să crească. Și mama o iubea și o smotocea toată ziua, cu toată ființa ei. O lua tot timpul la ea, în excursii cu mașina și mai ales se ocupa s-o ducă pe la doctori, să-i provoace, într-un fel, creșterea. Și, în bună măsură a reușit, Ana a rămas o femeie mică, dar în dimensiuni normale. Devenise centrul atenției. Puiu, care a iubit întotdeauna copiii, a îndrăgit-o imediat. Cu pielea albă, părul negru și ochii uriași de albaștri, fetița a devenit copilul pe care mama se pare că și l-ar fi dorit. Era ascultătoare și cuminte, frumoasă și drăgălașă. Ana n-a trezit nici o clipă în mine sentimente de gelozie. Dimpotrivă, eram fericită de fericirea mamei, încântată să descopăr, în felul acesta, la ea, instincte de mare dăruire și afecțiune. Aceleași porniri de tandrețe le-am observat mai târziu, față de nepoata ei, dar într-o formă mai echilibrată. Desigur, toată această euforie a mamei își avea explicația în starea ei schimbată, în eliberarea după o lungă și nemeritată suferință și refulare a ceva ce ar fi putut să aibă, dar și-a refuzat, dintr-o înțelegere deformată a întortocheatelor legi ale firii. Transformarea a propulsat în ea acele sentimente materne, pe care mie mi le-a refuzat din motive, cumva, lesne de înțeles. Impulsivă, severă, posesivă și inegală, Mia proiecta în mine defectele și neajunsurile relației cu Puiu. Desigur, vor mai fi fost și alte motive, ea căuta în mine imaginea și asemănarea ei. Iar eu oscilam, eram adeseori în consens cu tata, mai mult sau mai puțin, după cum se așază ființa în matca ei, în timp, modelându-se șerpuit după un părinte sau altul. Cert este că, în acea perioadă, mama încetase să mai fie nefericită, ba era chiar un pic fericită, iar Ana, fetița cu ochii negrii de albaștri, era o componentă evidentă a fericirii ei. Ana a plecat până la urmă în Germania, cu tatăl ei care era sas. Mama a rămas în legătură cu ea. După mulți ani, Ana o vizita în România, cu copilul și soțul ei. Fetița mea era mică și era geloasă pe Ana, care era mereu prezentă în povestirile mamei. Cândva, au vorbit la telefon. Arina a smuls telefonul din mâna ei și a țipat la urechea Anei: Tu nu ești fata lui Mia. Mia are o singură fată, pe mama! Ciudat, cum gelozia, pe care eu n-am resimțit-o deloc în raport cu Ana, s-a instalat firesc în sufletul fetiței mele. Mia nu făcea niciodată un secret din a spune ce simțea - în amintirea acelor vremuri în care fericirea își cerea, în sfârșit, drepturile - și anume, că Ana era fata ei.
Papucea sau Roswitha Raguna (pitica din Toba de tinichea, romanul lui Günther Grass) erau alinturile mele pentru Ana. Îi spuneam Papucea, pentru că încălța pe rând toți papucii din holul de la intrare, gigantici pentru picioruțele ei minuscule și îi târșâia prin toată casa. De multe ori, mă întindeam cu ea în pat, ca s-o determin să doarmă la prânz și îi făceam scăunel, la fel cum îmi făcea mie Buni, în patul cu multe dune, de la Sânicolau. Și ea se întindea și se cambra pufoasă în brațele mele, ca un pisoi. Aveam și eu, la rându-mi, sentimente materne față de această fetiță străină, într-o relație de inversiune în raport cu mama. O substituiam pe Ana mamei, pentru că ea primea toată dragostea ei. Ana mă iubea la rându-i, iar eu furam pe ascuns de la ea din dragostea mamei, într-un proces tranzitiv, magic și complicat. Nu-mi amintesc ca Mia să-mi fi spus vreodată povești. Dar a recuperat din greu cu Ana și mai apoi, cu nepoata ei. Când nu era cu ea, poveștile porneau cu viteza formidabilă a internetului, odată cu gândul de dor și de iubire pentru nepoata ei.
Scrisoare de la bunica
Dragă Arina,
Am primit o scrisoare cu păpuși, cu domnișoare pieptănate cu o coadă pe spate, cu fustiță verde pe fond roz. Domnișorica noastră e grozav de expresivă, o citim din ochii căprui, din forma buzelor nuanțate până la roșu. Nu am găsit nici o păpușică cu fusta și paltonul lung, cu beretă de aceeași culoare, cum se poartă în Europa - la Paris, București, Viena... Oricum, îmi place culoarea verde, pentru că ea reprezintă viața aici pe pământ, cu toată forța și vitalitatea ei (vitalitate înseamnă putere, viață). Tot așa îmi place albastrul care aduce aici pe pământ puritatea cerului.
Culoarea galbenă semnifică soarele care trimite raze din cer pentru a purifica pământul și pentru a-i da viață prin iarba verde, mătăsoasă ca părul păpușilor tale.
Am în față o altă fetiță cu capul rotund, cu doi ochi, unul verde și altul roșu, cu buzele negre și părul roșu. Deci am un portret modern, el reprezintă ceea ce există și ceea ce vezi tu.
În mintea ta, așa ai construit tu imaginea fetiței, procedeul aceasta, în desen sau în povestire, se numește viziune. O fetiță reală, în desenele tale, a devenit una imaginară. Fetița reală, când o desenezi și respecți realitatea, realizezi în pictură vizualul ei; asta înseamnă exact ceea ce vezi: înseamnă culoarea, forma reală. Deci, viziunea ta este alta, dulapul poate fi mai mic și tu poți să-l colorezi cum vrei, deci tu ești o artistă talentată și trebuie să te îmbraci ca atare, ca o domnișoară cu rochii, pălării, pantofi eleganți, cu toc mic, cu ciorapi colorați ca rochia; nu ca un băiețoi - numai cu adidași și blugi.
Să revenim la imaginea modernă a păpușii tale: ochiul verde reprezintă misterul vieții (pentru mama verdele semnifică enigmaticul; tu trebuie să înțelegi prin mister un fapt, o întâmplare pe care nu o poți explica). Tu, care iubești lumea fantastică a povestirilor și a basmelor, înțelegi că ceea ce îți place este misterul, adică ceea ce nu se poate întâmpla în lumea noastră de toate zilele.
Celălalt ochi este roșu, ca și părul care poartă culoarea pasiunii; pasiunea presupune un sentiment puternic; de exemplu tu desenezi, pentru că îți place foarte mult; mama desenează din pasiune, Edi se duce la expoziții și la concerte din pasiune, Marghit corectează cărțile bunicului Sava din iubire pentru el și din pasiune pentru ce a scris, dar și pentru că a corectat la școală compunerile elevilor.
Eu îți mulțumesc pentru scrisoarea ta desenată atât de frumos și interesant.
Să spunem acum o poveste care se inspiră din desenele tale.
Te sărut, Mia
În următorul email sosește și povestea.
Întâlnirile păpușilor într-o scrisoare
A fost odată o bunică care avea o nepoată cu numele de Arina. Fetița era frumoasă, deșteaptă, cuminte și o iubea foarte tare pe bunica ei, care locuia undeva departe: peste mări, oceane și țări frumoase și bogate.
Într-o zi bunica a primit o scrisoare din lumea păpușilor. Acolo s-au întâlnit păpuși din orașele în care casele urcă în cer, ca și cele imaginate de Arina. Bunica a observat că păpușile din lumea imaginației erau mai frumoase, mai viu colorate, mai vesele și fericite. Care era misterul? Lumea păpușilor este așezată într-un ou imens ce cuprinde depărtarea dintre Arina și bunica ei. Oul este desenat în negru, aceasta înseamnă că atât bunica cât și fetița sunt triste, deoarece fiecare locuiește în altă parte a lumii. Arina mai are o bunică și ea o mângâie și astfel tristețea trece. Bunica din România rămâne tristă, așteptând zile și nopți, până când Arina va trece oceanul și mările să se întoarcă în țara ei, unde munții sunt înalți, pădurile verzi, și apele limpezi și strălucitoare.
Dar bunica a avut un vis ciudat. Se părea că păpușile care o reprezentau pe bunica, bunicul și pe mama ei, trăiau aievea (în viața de toate zilele), într-un oraș mic de munte. Toți erau tineri și frumoși ca în basme. Acesta este misterul desenelor tale - tinerețe fără bătrânețe cum spun basmele românilor. Pentru că eu, mama ta și bunicul ne jucam cu păpușile trimise în scrisoare ca niște copii. Aceasta este povestea păpușilor desenate de Arina.
(va urma)