Nu cred că mama să fi avut vreodată intenția unui jurnal temeinic. Trebuie să fii mereu centrul atenției și preocupărilor tale, să poți ține un jurnal la modul ordonat și susținut. Fără a se neglija neapărat sau a practica indiferența de sine, avea prea puțin timp la dispoziție pentru ea sau pentru imaginea ei în lume. Era mereu concentrată pe problemele altora, făcându-și o virtute în a găsi mereu o rezolvare. Mi-o amintesc petrecând ore la telefon, căutând relații sau compunând scenarii salvatoare, analizând texte gramaticale sau efectiv ținând lecții despre posibile subiecte de examene. Nu putea refuza pe nimeni și, mai cu seamă, pe colegi sau pe foștii ei elevi, studenți la filologie, care veneau pe capul ei cu lucrări sau teze de doctorat. Prin urmare, jurnalele mamei aveau o viață foarte scurtă, erau începute și abandonate. Se limitau la câteva pagini, de cele mai multe ori la una singură, atârnând rebelă la începutul agendelor pe care le primea Puiu la congresele și simpozioanele Energiei. Începeau hotărât, dar se opreau în mijlocul unei idei ce nu se mai continua nici peste o zi, nici peste o lună, nici altădată, sau poate va fi fost, cândva, reluată în vreo altă agendă, abandonată și ea, în aceeași manieră. Cele mai multe însemnări nu sunt datate, multe conțin doar ziua sau luna, ca și cum relevanța lor e legată mai mult de un context numerologic, decât de momentul confesiunii. Un jurnal fără timp, dar despre timp, despre timpul care se schimbă, se eschivează, se răsucește. Raportarea la timp este una dintre obsesiile bine reprezentate. Dau, peste tot, de jurnalele infinitezimale ale mamei; un început promițător ce pare să-ți deschidă tainele unei existențe. Ele deschid un început fără sfârșit, fără soluție, ca o viață întreruptă brusc, ca să-i ia locul o alta și nici măcar de-acolo de unde cea dinainte s-a oprit. Ca o încrengătură de fire existențiale, reprezentate în palmă prin linii întrerupte și bifurcate: se opresc și repornesc sporadic, uneori se mai și întretaie, dar nu prea duc nicăieri, nu ajung până în podul palmei.
Mă aflu în fața unei agende mici, cu coperți plușate și motive florale chinezești. Un albastru mătăsos și intens de cobalt invită, complice, la lectură. Mici paragrafe însoțite de date calendaristice care se succed. Ceva neobișnuit - pentru că scrisul este aproape descifrabil, atipic pentru Mia.
Mă îndepărtez mereu de soluția găsită odată pentru totdeauna. E un avantaj să am în spate o mie de termeni pe care să am puterea să mi-i apropii sau să-i îndepărtez. (7 II 1984)
Cunoașterea nu survine din gestul trăit, consumat - raportarea mereu la cărți, în special la literatură, nu oferă decât pattern-ul unei circumstanțe. Viața curge fără să-i pui diagnostice, să-i dai soluții, ea are fluxul ei și gravitația ei. Mama trăiește mereu în spaima prevenirii inevitabilului - inevitabilul blestemat, acea karmă nesuferită de care copilul pur și uimit se face vinovat.
Sunt mai mult decât plictisită și îngrijorată de situația ta. M-am săturat de argumentele înșelătoare pe care le aduc. Mă tem pentru vechile noastre neliniști. Am citit recent că mediocritatea intelectuală este însoțită pretutindeni de o uimitoare josnicie sufletească. (8 II 1984)
Surprinzătoare - teama mamei de alegerea ei. Spaima de mediocritate se concretizează în alegerea înșelătoare. Sentința e întotdeauna categorică, josnicia - de neconceput pentru ființa ei - e abominabilă atunci când se clădește pe neputințele mediocrității.
Poezia ermetică se orientează spre înălțime - poezia obscură explorează zone de adâncime, substanțe dense (obscure), în timp ce ermeticii ajung la esențe pure. (8 II 1984)
Timpul meschin al jurnalului a stat o zi pe loc. Mama își depășește starea, revenind cu această observație despre poezie, pe care o datează disciplinat. Scrisul lizibil, prezența unei date exacte dau seamă de o stare de echilibru, de calm, neobișnuită, pe care numai detașarea prin lectură i-o aducea. O stare vecină cu meditația. O zi mai târziu, îl comentează pe Heidegger.
(Martin Heidegger) Înfruntă tradiția filozofică de la Platon și până astăzi - pentru că a uitat problema ei fundamentală., când uriașa acumulare este o demonie a intelectului.
Problema centrală a filozofiei lui Heidegger este aceea a întrebării - căutarea esenței ființei. Dasein-ul este omul în "Sein und Zeit" - o ființare a ființei. Heidegger: ființă - om - ființă. Sartre: om - ființă - om. Marx alege foamea, Freud erosul, Heidegger alege frica din condiția fundamentală a omului. (9 II 1984)
Asta este și alegerea mamei, angoasa devine un mod de-a fi, Dasein-ul în continuu dialog cu lumea conduce la individualizarea ființei, la desprinderea de mediocritate, teama de lume este și teama de libertate.
Unde am greșit? Mi-am complicat existența exact când aveam nevoie să scriu. Mi-am pierdut liniștea și echilibrul atunci când trebuia să mă realizez. Am avut de ales între liniște și creația în care nu credeam îndeajuns și ceea ce nu trăisem îndeajuns sau chiar deloc. M-am jucat cu timpul și timpul s-a întors împotriva mea. (1 III 1984)
De mărțișor, trei săptămâni mai târziu, mama revine la jurnal. E cel mai adevărat și mai trist lucru pe care l-a înțeles când încă nu era foarte târziu. Dasein-ul și-a rostit dezlănțuit teama de singurătate, de bătrânețe, de neiubire, de neîmplinire, de libertate. Timp a mai rămas, deși nu prea mult, dar folosirea lui e o deprindere pe care o pierzi prin ignorarea lui - în timp. Mama n-a știut nici după această revelație auto-confesivă cum să folosească Timpul. Ființa poticnită în accidente, boli și alte neajunsuri și-a intuit sfârșitul aproape, irevocabil, dezamăgitor și exterior, pentru că iată! în aceeași zi, o altă notă!
Se pare că sunt cu adevărat bolnavă; am realizat acest lucru foarte târziu. Nimic din viața mea nu am luat în serios, nici măcar pe mine însămi. (1 III 1984)
Doar câteva zile mai târziu, exact la mijlocul vieții, gândul morții o bântuie deja. Și accidentul, ce-avea să-i schimbe existența, a survenit doar cu vreo trei ani mai târziu.
Moartea este o metaforă. Nimeni nu moare pentru el însuși... (5 III 1984)
Ciudată această afirmație a mamei. Nu tu ești cel ce mori, tu ești doar cel murit. Mori din dragoste, din patriotism, pentru o idee, pentru o cauză, dar niciodată pentru tine. Dacă nu există o cauză fermă, ești pur și simplu murit, ghemul se termină, nu mai ai de ce atârna și te privești față în față cu metafora morții - înainte de a cădea în ea!
Bârze... (indescifrabil) are o nevastă foarte bolnavă și o fetiță sublimă. Ceva este în neregulă în casa aceea. Bea până la fund ulciorul oricărei fericiri... (17 II 1984)
Textul e datat în urmă. Mama nu ținea cont de secvența paginilor, scria unde se deschidea agenda și umplea spațiile goale. Domnul B. pare să știe a se bucura dionisiac de viață. Mama admiră, fără să recunoască, ceea ce ea n-ar fi în stare să facă.
Trei luni mai târziu:
Se pare că nu reușesc să mă detașez. (19 V 1984)
Mama nu e în căutarea timpului pierdut, ci a celui netrăit. Deși știe că nu-l va mai recupera niciodată. De fapt, nici n-ar mai ști cum să-l folosească sau nici n-ar mai vrea. Nu mai are încredere în spectacolul lumii. Îi pare efemer, echivoc și fără valoare. E obosită mama, și totuși încă tânără și foarte frumoasă.
La câțiva ani după accident, a urmat incerta revoluție. Ani lungi și confuzi în care Mia nu s-a mai intersectat cu scrisul. L-a refuzat. Ani de ghinioane, suferințe și dezamăgiri. Nu mai știu câți dintre ei au fost anii marii singurătăți. Cât oi fi cântărit și eu la greutatea lor, nu știu, dar absența mea, după 1991, n-a fost o sărbătoare. S-a suprapus, și ea, peste marea ei singurătate.
Un alt jurnal infinitezimal e început în spital, la Cluj, în 1991. Eram și eu încă prin partea locului, când Mia alerga prin țară după Doctorul Firică - exilat din spitalele Bucureștiului - pentru a-i face a doua intervenție pentru fractura de col femural. La scurtă vreme după asta, am plecat și mama a rămas singură. Jurnalul s-a reluat câțiva ani mai târziu, în perioada când a fost invitată la Chișinău să țină cursuri de literatură, în bună măsură, despre Eminescu.
1991 - nu știu ziua, în schimb știu ceasul - când văd să scriu și să citesc. Lucrurile s-au petrecut cum nu am îndrăznit să cred că se vor întâmpla. Înțeleg că viața mea se va schimba. Din cauză că această plecare în experiența simțurilor a răspuns gândirii mele, iată-mă mai vie și întreagă obiectivându-mă, aplecându-mă sub curba ce unește cei doi poli, ca un spadasin. Dar cu aceeași îndoială a interiorității ce se va dizolva în repaosul morții. Și această încercare este fără soluție. Deși cândva am vibrat, un val biologic a trecut, totul s-a spulberat.
Mia era un exemplu de coincidentia oppositorum; o femeie îngrozitor de pragmatică și, în același timp, abisală; trăia deopotrivă ancorată într-o realitate urâtă, menținându-se în aceeași măsură în starea elevată a poeziei. În ce minuni mai spera mama? Minunea ninsorii nu părea să-i fie îndeajuns. Visa cu nostalgie la ceva despre care știa foarte bine că era bun sfârșit sau poate a anticipat minunea ce-avea să se nască (nepoata ei) - chiar pe 25 octombrie - și să-i lumineze puțin existența searbădă.
Azi am venit cu Vio la munte, ninge peste tristețea mea; 25 octombrie - ninge și este soare și foarte frumos, strălucește totul. Când se va întâmpla minunea, și de s-ar întâmpla, nu știu dacă va mai veni vremea de altădată.
Mia, cu intuițiile ei mirabile, a strecurat în mod bizar această dată în mijlocul frazei. Notele ei disparate prin agende rareori conțin câte o dată incompletă, indescifrabilă, într-un colț. După câțiva ani, la aceeași dată, profeția mamei s-a împlinit, chiar dacă nu va mai veni vremea de-altădată. Mama visa la o minune și minunea a venit.
Tot la Azuga. Singurătate și insomnii. Un poem scribăluit la repezeală, într-o agendă:
Nu mai sunt insomniile tinere de altădată / Când iubeam. / Cu întinderi târzii, albe, cu lună. / Ascultam cum sună iunie a praznic. / Era ziua mea zveltă ca o prințesă - / Praznic alb grăbit și întins ca un arc. / Ascult glasul în fiecare an, / Bucuriile îngălbenite ca toamna. / Veac măsurat de ceasuri / Reîntors în vârsta mea / Prințesă-zeiță.
Altă intuiție formidabilă a mamei. Timpul morții pare a fi adânc îngropat în noi din clipa nașterii. În iunie, exact de ziua ei, s-a sorocit praznicul de 40 de zile. Mama îi ascultă glasul în fiecare an, de ziua ei:
Ascultam cum sună iunie a praznic!
Timpul morții e un tip ciclic ce se vroia reîntors în vârsta mea... - reiterat cu fiecare aniversare este un timp în eternitate (prințesa este și zeiță!).
Din motive bine determinate, toate praznicele mamei s-au rânduit nu de ziua morții - ca pentru adormiții de rând - ci de ziua ei de geamăn de iunie, 40 de zile mai târziu.
Confesiunile unui caiet
Un blocnotes mic, cu coperți de vinilin, (Fabrica de hârtie Petrești - Carnet cu mapă P.V.C , prețul lei 6.45 - însemne ce parcă vin dintr-o altă lume) conține capitolul trei dintr-un jurnal-roman. Pe la mijlocul textului se întrezărește o dată (13 August '76). Ce tânără era mama! Și puțin fericită - în nefericirea ei! Ce mult se va fi transformat, de când a scris în acest caiet! Câtă amărăciune a adunat! A rămas ființa aceeași? Aș spune că da, atât că s-a închis ca o floare, care nu va mai fi sensibilă la lumină și nici la căldură, pentru a se putea deschide din nou. Dar ciclul oamenilor este mult mai lung decât al florilor ce pot înflori de mai multe ori într-un singur an. Există o floare nocturnă, lunară, care se deschide zilnic la ora 8, desigur o floare a iubirii, care-și așteaptă zburătorii-polenizatori la ore târzii: Luminița nopții sau Ora 8. Ziua, istovită de atâta iubire, doarme închisă în alcovul ei... Ultimele rânduri din acest carnețel, mâzgălite cu furie, nu prea inteligibil sunt niște versuri aruncate la început de pagină: Vor veni ploile târziu / Și-mi vor smulge vremea în însângerate gheare / Și stâncile vor cădea în dans amețitor.
A existat o vreme în care mama și-a iubit singurătatea, atunci când era sora ființei ei de geamăn. A fost o iubire târzie și scurtă, o soluție temporară la ceva ce era și nu era. Era și nu putea fi.
Am început să reiau șirul gândurilor întrerupte cândva. Nu știu dacă a meritat pauza! dacă totul a meritat? Să ne supunem cui? Dorințelor? Gândurilor? Aspirațiilor? Nu a meritat nimic și nimeni această retragere din fața colii de hârtie... Poate un cuvânt aruncat din întâmplare de-a lungul unei scrisori m-a determinat să renunț: "Ai să înnebunești, nu se fac atâtea lucruri deodată, ai să înnebunești! ține minte!". De aceea mă adresez tot ție în ultimă instanță, știu că tu m-ai iubit și că această iubire a făcut din mine ceea ce sunt. Regret cei 20 de ani trăiți inconștient în afara ta. Nu-mi osândi și nu-mi blestema neputința, deși spuneai că sunt "puternică" și "aleasă". Iată, astăzi, port un titlu datorită insistențelor tale, a înțelegerii, a convingerii că în lumea asta merită să faci orice sacrificiu, și asta am învățat-o de la tine.. Am trăit și trăim în continuare singuri., foarte singuri! Pe mine nu
m-a apăsat această singurătate, era ca o prietenă a adâncurilor ființei mele. De la ea am învățat că există ceva care ne leagă ca o punte nevăzută, ceva măreț și umil, ceva slab și puternic ca un duh, ca un Dumnezeu care umblă printre pașii ființei noastre, la a cărei rădăcină e așezat blestemul. Nu a fost între noi nici iubire, nici pasiune, nici dorință, au fost toate la un loc înăbușite cumplit, trecute peste puterile ființei noastre.
Cred că ființa singurătății, la care Mia face apel, reprezintă , pur și simplu îngemănarea ființei duale bărbat-femeie, fuzionarea ei prin cele trei adezive enumerate mai sus. În fond, e sublim s-o poți afirma cu toată credința în jurnalul tău intim, martor la ce ți se întâmplă o dată sau niciodată în viață.
Mă întreb cât de mult și de necuvenit am transgresat intimitatea mamei. Dacă mi-este permis să împărtășesc aceste gânduri suave și gingașe în acest spațiu lamentabil al neiertăciunilor. Mă gândesc, în același timp, că Mia era o persoană extravertită și sensul acestei duble confesiuni este tocmai de-a o restitui celor care au iubit-o, au înțeles-o și au apreciat-o.
Ca să-mi absolv și să-mi consolidez gestul, fac o excursie la asfințit, în parcul de la malul oceanului. Nu am cu mine permisul de rezident, tocmai acum când e târziu și am atâta nevoie să-mi legitimez scrisul. E weekend estival și, deci, concert în parc, sunt vreo trei bariere de control până să ajungi la poarta de la intrare. Accesul se arată imposibil. Mereu aiurită! - ar spune Mia. Trec de toate barierele, una după alta, rostind cuvinte magice pentru controlorii care cedează surprinzător argumentelor mele. Nu mi-a plăcut niciodată să forțez intrările prin efracție, dar ceva mă tot împinge înainte. Clar, nu sunt eu cea îndrăzneață și cea tenace căreia i se deschid toate porțile. Asta era definitoriu pentru mama, atât că ea nu prea s-a priceput ce porți să forțeze sau o făcea numai pentru alții.
E reflux, escaladez peretele de stânci către plajele private și apele îmi deschid calea până spre capătul golfului. Imediat după stânci, mă întâmpină una singură. O recunosc pe gâsca-mamă de astă primăvară, cu cei cinci pui alunecând pe ape între ea și gâscanul cu gâtul lung și înșurubat. Mă apropii, ochiul ei mă privește calm, fără grabă, din profil. O urmăresc cu atenție și constat că șchiopătează. Asta explică de ce e singură. Gâștele umblă mereu câte două sau în grupuri mari. Întotdeauna sunt cel puțin două. Să fi fost complet abandonată? Poate este bolnavă. Oare se poate hrăni singură? Scot niște biscuiți pe care-i am întâmplător în geantă. Reacționează prea încet pentru pescărușii agresivi care o încercuiesc din toate părțile, să-i ia prada. Încerc să-i gonesc, își iau zborul, dar revin cu aceeași repeziciune. Plictisită de forfota din jurul ei, mama-gâscă intră în apă. Eu scot carnețelul cu coperte de vinilin din geantă și recitesc textul. Revizuiesc frază după frază - hotărăsc, cu mama de față, ce trece în carte și ce nu.
Am citit într-un poem că acela care nu moare cu adevărat de iubirea sa, nici nu va trăi din ea! Eram încă foarte tânără și doream încă iubirea cu toate fulgerele și blestemele ei. Și iubirea s-a născut dintr-o mare singurătate, dintr-un sentiment teribil de izolare. Îl simțeam pe bărbatul meu străin de multă vreme, anii treceau și viața lui se întâlnea cu a mea din când în când, păstrând aparențele unei căsnicii normale și banale. Nu știam că voi cunoaște mai târziu iubirea, iubirea aceasta nefericită și mai puternică decât moartea. A existat o perioadă în care am fost iubită cu patimă și puritate, cu adorație și respect, cu admirație și uimire. Și primul ei gest a fost o mărturisire stângace și sublimă. Suna trist și disperat ca o nocturnă de Chopin. Îi simțeam efortul cuvintelor de-a nu mă necăji. Era speriat și fericit că i-am înțeles mărturisirea. Iar eu ascultam o muzică nepământeană, cerească, suna ca o sonată neterminată în fața căreia trebuia să te descoperi ca în fața lui Dumnezeu. Am renunțat o vreme la ce trebuia să renunț pentru că mi se părea că numai astfel voi dobândi liniștea. André Gide spunea că de fapt "cauza neliniștii noastre e în noi". "Îmi este greu să fiu fericit".
Gâsca revine, iese din nou la mal și o pornește în direcția mea. Pare mai liniștită. Caut ceva de scris și notez în carnețelul aproape gol al mamei rândurile cuprinse în acest paragraf. A aterizat, în cele din urmă, și partenerul. Rămâne însă la o oarece distanță de ea. Par că sunt certați. Dar ea e mai liniștită de când el s-a întors, chiar dacă nu-i caută tovărășia. Gâscanul își vede de cină indiferent, păstrând distanța. Știu că Puiu nu e de-acord în acest moment cu scrisul meu. Chiar dacă are și el dreptatea lui, asta e cartea mamei și dorința ei trebuie respectată. Important e că temerile mele nu mi-au fost confirmate. Îmi cer iertare, Puiu! Întunericul mă împiedică să mai citesc, dar nu și să scriu. Scriu direct pe carnețelul mamei. Acolo unde confesiunea ei s-a oprit, începe a mea.
Într-o seară i-am spus că nu i-am simțit iubirea și că nu cred în ea, că nu m-a iubit de fapt nimeni niciodată și că am fost nevoită să-mi caut echilibrul în mine, de fiecare dată. Că de fiecare dată, am cunoscut tristețea și tăcerea, am fost învinsă...
Textul dă la iveală această obsesie și nevoie a Miei de-a fi iubită ca o zeiță, o adorație necondiționată, negând cu înverșunare condiția omenească și istoveala iubirii.
Am scris prea mult despre mine cea de-acum și am lăsat firul povestirii undeva suspendat în mijlocul suferințelor. Era toamnă sau primăvară? Poate primăvara agrava suferința? De multe ori am ajuns la concluzia că boala aceasta lungă și nesuferită m-a făcut ceea ce sunt. Fără ea aș fi avut același suflet, același gând? Sau mai bine zis, ceea ce s-a întâmplat după aceea, a fost calvarul existenței mele. Mă hotărâsem să reiau firul povestirii de unde l-am lăsat atunci, acum câțiva ani, ceva m-a dezechilibrat și mi-a dislocat existența; a fost ca o furtună ce m-a făcut neputincioasă și slabă, ca acum când ascult "Lacul lebedelor" , după o seară plăcută în care am colindat satul acesta sărac și pitoresc. Mă gândeam la tine, la perfecta comuniune în gândire, în emoții și senzații, când ne simțeam autentici. Dar privind înapoi, totul e relativ, nu putem avea certitudini. Poate că nu am iubit niciodată și am ajuns la această vârstă tristă, târând un univers gol. Trebuie să accept adevărul, chiar dacă e oportun. Este un adevăr primejdios și este mai util să mă mint. Dar dacă minciuna aceasta este relativă, deci conține un pic de adevăr oricum, în seara aceasta de liniște, aș închide ochii și m-aș gândi la tine ca la o mare fericire. În noaptea aceasta marea a fost albă. Zăpada imensă a patronat peste lumea ei transparentă:.. "Dacă erai aici, / te înălțai în văzduh ca o pasăre a morții / Câtă grație aș citi în zborul acesta ultim!"
La plecare mă apropii iar de gâsca-mamă și-i dau ultimii biscuiți. Îi înfulecă în tăcere. Aș putea s-o ating, dar e păcat să atingi o pasăre măiastră. În drum spre povârnișul de stânci, trec pe lângă gâscanul-consort. Mă urmărește distant, cu privirea tristă și ușor ironică, a tatei.
13 august '76
Din cerul splendid de azi-dimineață nu a mai rămas nimic. Ce tânără aș fi, dacă ai fi aici! Vecinul de lână noi spunea: Doamna Pavnotescu arată ca o fetiță! Mi-a făcut plăcere, dar mâine e ziua mea și trebuie să-mi mărturisesc că am 42 de ani. Niciodată nu am fost fericită de ziua mea. Neliniștea mea, oricât aș ține piept mâhnirii, este ca o zestre moștenită, ca și infirmitatea asta care mi-a îmbolnăvit inima. Foarte târziu, Doamne, am descoperit totul fără rețineri, cel puțin o să am amintiri!
Mama se referă aici la ziua de naștere a fecioarei. Mereu de Sfintele Mării, spunea că e ziua ei, când ea era de fapt un Geamăn de iunie. Ziua ei calendaristică avea o importanță mai mică, decât cea a numelui sfânt. Pentru toată lumea era Mia, doar câteva mătuși și verișoare de la Arad îi spuneau Mărioară. Buni îi spunea tot Mia, deci poate a fost și numele copilăriei ei. Tata îmi spunea Licu, când mă alinta, se lăuda ea, deși prezența lui în existența ei a fost aproape mitică. Tata era cel mai frumos bărbat!, se încredința mama când îmi arăta singurele poze pe care le avea cu el, în costum de ofițer. Și într-adevăr, asemănarea era izbitoare.
(va urma)