Astăzi, lumina incertă și culorile cerului din parcul de la golf mi-au evocat subliminal versurile Miei. Copilul, dominat de vocea puternică și magică, le-a reținut și mai târziu le-a recunoscut pe o înregistrare veche de casetofon. La o reuniune de familie, cu ocazia unui Paști, s-au adunat rude ale tatei din Constanța, Târgu-Jiu și Ilovăț. S-au intonat romanțe în duete bunicești, mătușești și cântări liturgice, pentru că adunarea cuprindea doi preoți: bunicul și un unchi (Popa Daia). S-au recitat versuri originale sau aparținând unor mari poeți. Mia și-a început recitalul cu poezia "Finalitate", care urma să apară în volumul de versuri "Paradis Arhaic". Lumina excesivă și spectrală a golfului m-a trimis în mrejele magice ale poemului - un anamnesis poetic pornit din amintirea și regretul că n-am discutat niciodată cu mama aceste versuri pe care le-am iubit amândouă. Regretul lucrurilor nespuse, nepovestite - mamă și fiică trăind alături, în acea inerție surdă și plată a vieții de zi cu zi. Când îmi vorbea, Mia monologa distant, nu se așternea acea stare, acel fluid care să catalizeze sau să direcționeze mesajul, să-i dea un rost, o finalitate. Doar această poezie a fost prinsă în acel fluid extatic, ca un păianjen - ostatic în propria pânză. De câte ori o ascultam, îmi sugera ideea de asfalt. O senzație aproape fizică, provocată de un anume asfalt, foarte albastru și strălucitor, care curge. Mă gândesc că totul pornește de la o imagine a copilăriei de care nu mă pot despărți. Acea întâmplare aduce în conștiința mea asfaltul ca materie în devenire, urmată de stagnare sau moarte. Asfaltul e un însemn al civilizației, o făcătură a omului, pe care să alerge roata. Totuși, el vine cu organicitatea lui, interferează cu peisajul, încearcă să i se integreze. E o structură care curge, se degradează, se deformează, o formă care moare... Un pisoi de câteva săptămâni eșuase pe o porțiune de asfalt proaspăt turnat. O căldură copleșitoare menținea asfaltul într-o stare de agregare fluidă. Era ca o mlaștină ce reținea și împietrea orice mișcare. Eram pe litoral, în mașină, în drum spre plajă, și pisoiul încerca disperat să-și desprindă lăbuțele, una câte una, din baia de asfalt, ce părea să-l înghită cu totul. Arăta ca o sculptură de Giacometti, cu membrele lungi și subțiri, de felină tânără, acoperite de ciucuri incandescenți și violeți de asfalt. Mieuna sfâșietor și părea să se imortalizeze în orice moment într-o statuie. După o repriză de plâns, am reușit să cobor din Skoda cea verde (prima mașină a părinților) și să recuperez micuța creatură care mărșăluia pe loc, cu încetinitorul, prin materia vâscoasă. Am desprins-o din oceanul de asfalt, cu mare greutate, după care am avut și eu dificultăți să-mi dezlipesc sandalele gravate, până la gleznă, de lipiciosul glod. Am pus pisoiul pe carosabil, pe o porțiune fermă, probabil și ea, imposibil de fierbinte. A încetat să mai miaune, dar picioarele îi tremurau greoaie în franjurile osificate de asfalt. Se uita la mine rotund, cu ochi ei mari și cenușii - o pisică neagră de asfalt, incandescentă și strălucitoare, încolăcită în drum. Se uita și plângea și ea cu ochii mei și lacrimile mele neajutorate. Învelite într-un caleidoscop de culori, lacrimile de asfalt alergau pe trupul ei și se scurgeau irizat în pământ. Aceeași materie vâscoasă s-a integrat de-a pururi în talpa sandalelor, ce au fost abandonate înainte de a mă sui înapoi în mașină. Nu știu ce s-a întâmplat cu pisica mai departe, dacă a supraviețuit soarelui, ce fierbințea prin trupul ei împietrit în nemișcare. Când am trecut cu mașina la întoarcere, nu mai era. O ploaie cu soare curățase între timp atmosfera încinsă. Această stranie amintire, ce a revenit cu desfacerea luminii în picăturile de asfalt și mângâierea de soare peste formele lui moi, s-a suprapus în mintea mea cu lumina senzual coborâtă în coapsele pisicii din poezia Finalitate: Pisici de soare, încolăcite-n drum / Ascund o umbră coborâtă, acum - / Lucioasă se-ntretaie cu aurul din soare / Nu deosebesc lumina ce-o poartă fiecare. Revin mereu în această stare perplexă a poeziei, cu versurile mamei. Umbra care se mută mai încoace sub efectul luminii crepusculare e un pas către moarte, un pas necesar. Umbra - ca proiecție efemeră a vieții - se vrea mângâiată, înseamnă devenire, mișcare și senzualitate și dispare odată cu lăsarea întunericului. Finalitatea decurge din golul și albastrul umbrei, ce se topește ca asfaltul: Doresc, așa deodată, frenetic s-o mângâi / Și s-o întreb: înaltă / Lumină porți în plete, / Sau ești numai cealaltă, Albastra umbră - golul / Ce dăinuie în jur / Delirul cel mai pur. Umbra poartă în ea spectrul morții, dar moartea nu e ceva final, e doar încheierea unei zile și începutul alteia. Viața se urcă pe frânghie în cerul încă verde al tinereții: Dar cum suflarea tace, / Pisicile de soare, încolăcite-n drum, / Se mută mai încoace, / Torc umbra argintie / Și ca o nălucire o urcă pe-o frânghie / Și se pierde, / în cerul încă verde, / în cerul încă verde. Moartea nu există decât ca potențialitate, schimbare sau trecere: cerul e încă verde, idee ce se configurează și în alte poezii (Concert du Vieux temps).
Întregul volum Paradis Arhaic, apărut în 1969, începând cu prima poezie ("La Hotar") stă sub semnul iubirii și al morții. Al morții pe pământ, și nu în pământ, resimțită ca un infern existențial: Noaptea aud morții gemând - / Nu sunt părinții, nici frații, / Ei vor muri odată cu noi. / I-aud în fiecare noapte râzând / Gemând, i-aud în fiecare noapte; / Pietrele nu-i pot face să tacă. La vârsta la care frumusețea se desăvârșește prin spirit, la vârsta cristică, când forța creatoare își atinge apogeul, tarată de sechelele bolii din copilărie, de lipsa tatălui (pe care Buni l-a abandonat când ea era foarte mică), încearcă "hotarul" morții; nopțile sunt pustii, tulburi, lumina zilei nu-i poate aduce bucuria, singură - noaptea cealaltă, noaptea trecerii, pare să poarte lumina viabilă: În noaptea tulbure, / Prin aer, fâlfâia aripa pustie. / Să fi putut doar s-o ating, / Să-mi legene văzduhul, / Până o să ningă cu rouă- / Ca-ntr-un somn tăcut. / Și până-n noaptea cealaltă, / Lumina-mi păru strâmtă și moartă. Concert du Vieux temp, poemul care urmează în volum, demonstrează încă o dată, reprezentarea morții ca imagine a lumii, într-un fel de joc secund. Pământul devine oglinda dintre lumi în care ne vedem îmbrățișați cu cei morți, tulburându-le odihna: Oamenii sunt vii sub pământ - / Știm cu toții că nu există moarte; / Altfel n-am ști atâtea lucruri despre ei - / Noaptea rădăcinile lor ne transmit răcoare, / Ziua ne absorb tăcerea. / Și fără să știm, / Stăm îmbrățișați cu ei / Tulburându-le odihna -. Sentimentul despărțirii de lume este același - reflectat în oglindă - cu cel al despărțirii de cei dragi, deveniți propriul nostru pământ. El ne va ține legați, până când sufletul însetat de lumină se va ridica și elibera de gravitația suferinței, rebalansând lumea: Tălpile mele se sprijină pe tălpile celuilalt; / El e mai viteaz, mai răbdător, mai pur, / El, propriul meu pământ, / Lipit de ființa mea - / De aceea, când trecea deasupra, / Însetat de lumina noastră, / Lumea se balansa. La Hotar, Vămile, Concert du Vieux temps, Bolnav Supus, Finalitate marchează acea istovire, oboseală existențială, acel început de sfârșit, prezent deja în ființa mamei, și nu zorii unui gest poetic nou, în consens cu vârsta poetului.
Mangrove
Trăim în lume cu rădăcinile dincolo, în altă lume. Mangrovele zonelor tropicale nu-și diferențiază trupul de propriile rădăcini. În anotimpul fără frunze, rădăcinile expansive și ramificate sunt o imagine inversată a trunchiului - la fel cum pomii își oglindesc ramurile la marginea apelor. Ființe dezinhibate, mangrovele stau cu părțile lor ascunse la vedere. Rădăcinile jumătate afară, jumătate în apă, constituie o lume refractată într-o oglindă. O armonie anatomică și narcisică face din ele niște ființe singulare.
Fiecare sâmbătă din viața mea, cea din urmă, este o sâmbăta a morților. Nu-mi mai ajung sâmbetele pentru câți morți s-au adunat la mine în cârcă. Sosesc pe rând, fiecare la soroacele lor, și se cuibăresc în amintire. Candela arde uneori cu furie, alteori mocnit. Îi schimb fitilul și adaug ulei, de câte ori un "tânăr" adormit mi se arată în gând sau în vis. Ajung foarte rar la biserică, să pun acatiste pentru morții mei. Doar la sărbătorile mari mă duc, mai ales ca să-l ascult pe preotul călugăr Chesarie. Să-i ascult vocea de doină, dar și să-l văd, pentru că este o prezență de lumină și căldură.
E dimineață și citesc rapid pe telefon un email de la un prieten al mamei, un fost elev al ei, din primele generații. Întotdeauna, textul lui e însoțit de prezența ad litteram a Domnului. În timp ce-i răspund, apăs din greșeală pe o tastă și cuvântul Dumnezeu se înconjoară de o aură de albastru. De ce tocmai acest cuvânt a ieșit dintre rânduri și nu altul se poate explica prin apariția promptă a unui mesaj: No definition found! Ia te uită cum o cutie neanimată îți spune pe tonul cel mai firesc, la ora opt dimineața, ceea ce cauți să înțelegi de-o viață. Epifaniile survin celor mai umile ființe. Toată lumea crede că a fost o greșeală, o alegere greșită. Nimănui nu-i trece prin cap că receptorul epifaniei trebuie să fie cel mai simplu om, ca s-o poată transmite mai departe în dimensiunile ei cele mai pure, nealterate. Păi, cum să poți să înțelegi ceva care nu are o definiție. La școală ne-au învățat cum să mergem la surse, ca să pătrundem sensul lucrurilor. Orice are o definiție, și orice definiție este așezată într-un dicționar. Dar nici măcar unul liturgic nu s-a încumetat să cuprindă, în alcătuirea lui, o definiție rezonabilă, pentru ceea ce ne străduim cu toții să credem. DEX-ul bate câmpii pe aproape jumătate de pagină, e cuvântul cu cea mai lungă definiție, când ar trebui să fie cea mai scurtă, cea mai concisă. Dumnezeu e totuna cu a respira. Nimeni nu-ți spune când să respiri și de ce, e de la sine înțeles. Respiri pentru că nu știi sau nu poți să faci altfel. Îți mai reprimi respirația sub apă sau în vreo poziție Yoga sau când ți se face o radiografie la plămâni, dar pentru scurtă vreme. În rest, respiri întruna sau nu respiri decât în timpul dintre două respirații. Dumnezeul din tine îți umple plămânii cu aer, n-ai ce face, trebuie să respiri! N-ai cum să mori fără Dumnezeu, numai el decide dacă să-ți mai umfle plămânii sau nu. Totuși, nici un dicționar de sinonime nu echivalează aceste două noțiuni: Dumnezeu și respirație.
În timp ce aprind candela, mă gândesc la rădăcinile mele, care sunt tot mai puțin ancorate în această lume. Mă simt tot mai mult o mangrovă cu rădăcinile oglindite în cer.
Moșii de iarnă
Au mai trecut un rând de moși. Azi, e o zi când iarna e frumoasă. Un soare verde, de primăvară, topește ultimele rămășițe de zăpadă din nesfârșita ninsoare de săptămâna trecută. Moșii de iarnă sunt cheflii, puși pe praznice și amatori de molifte. Atmosfera din sala socială a Bisericii Sfânta Maria din Queens este efervescentă. Părintele Chesarie este plăcut surprins de bogăția și abundența prinoaselor care-și fac cu greu loc pe mese: pachete frumos ambalate, neastâmpăratele colive, farfurii cu antreuri și, la unele mese, chiar și oale cu supă. Predica părintelui este întotdeauna inspirată, construită spontan, după emoția momentului. Părintele este cu adevărat uimit de cavalcada de moși prezenți la acest formidabil festin, iar lista, cu numele celor înscriși la veșnica pomenire, nu se mai termină. Revelațiile părintelui sunt rostite cu voce tare, el vorbește ca și cum i-ar fi simțit sau, la un moment dat, chiar văzut pe moșii adunați în spatele icoanelor sau altarului. Colivele se zgâlțâie într-un delir și părintele trece pe la fiecare în parte, cu dăruire. Botează prinoasele cu vinul care le însoțește și mai apoi o leagănă și-i cântă fiecăreia, c-o fi colivă, colac, capăt sau o simplă pâine. Cu răbdare, cu aplicație, cu înălțare, vocea lui splendidă de tenor, întotdeauna folosită cu măsură, se dezlănțuie în multiple iterații de veșnică pomenire cu accente de doină ardelenească. Colivele valsează prin aer după inflexiunile vocii, de parcă ar fi purtate de mâinile invizibile ale moșilor conjurați, mai devreme, în viziunea mărturisită a părintelui.
Predica se încheie cu mulțumiri participanților care, prin strădania lor, au dăruit acestor ființe celeste bucuria anumitor bucate pe care, cândva, le-au iubit și i-au îndestulat pe acest pământ. Iar eu, leagăn și eu coliva cu prietena mea și rostesc, pentru părinții mei, acel "D-zeu să-i ierte". De ce trebuie moșii iertați și re-iertați cu fiecare ocazie? Pare că iertarea n-ar fi survenit ca un gest de grație al celui de-a pururi iertător, ci e un act mitic, ce s-a petrecut cândva în illo tempore, deci înaintea păcatului săvârșit sau care s-a săvârșit, tocmai, ca să legitimeze acest act de iertăciune.
Mă gândesc, de fapt, mai mult la Leonora, verișoara mamei. Bolnavă, pe patul de moarte, Leonora s-a hotărât, așa dintr-odată, să plece, n-a mai vrut nici să mănânce, nici să bea, nici să mai stea de vorbă nu a mai vrut. Mai târziu, abia după slujbă, am aflat că a fost și ea babă rătăcită printre sutele de moși invocați de părintele Chesarie, fără grabă, cu grijă, pentru ca fiecare în parte să fie poftit, pomenit și auzit. Chiar dacă Leonora a lipsit de pe listă, numele ei a fost strigat. Când părintele i-a citit pe moșii mei, am realizat pentru prima oară de ce și-a semnat mama versurile cu numele de botez al tatei. Pseudonimul era tocmai numele ei pentru eternitate, numele ei de dincolo, acel Okurina, inventat de japonezi, ca să desemneze ființa plecată din lume. Mia era prima pe lista moșilor mei, urmată îndeaproape de Puiu, în ordinea inversă a plecărilor. Incantate la rând "Maria... Octavian..." de părintele Chesarie, Okurina mamei a fost totuna cu a tatei. S-au reunit în moarte prin numele veșnic, de pană al mamei. După ce-a furat semnătura tatei, mama s-a rânduit în pomelnic, furând încă o dată numele lui de botez, cel niciodată rostit, prezent doar în actele oficiale. Pregătisem o farfurie separată de colivă pentru prietena mea, dar dintr-un motiv neînțeles, ea cumpărase deja una de la cofetăria românească (La Niță), specializată în delicatese liturgice. Prin urmare, la masa noastră au fost trei colive care s-au legănat la "Veșnica Pomenire". Una dintre ele trebuie că a fost a Leonorei, dar nimeni n-a știut-o. Poate doar părintele Chesarie, care a apucat cu vigoare cele trei farfurii. El trebuie că l-a observat pe moșul întârziat și nestrigat, pomenit în gândul meu! De altfel, lista moșilor cuprindea câteva Eleonore, printre ele și pe bunica din partea tatălui, dar niciuna n-a fost Vetruvia, (Vetruvica), acest nume frumos al Leonorei, de care n-am aflat decât la moartea ei. În timpul slujbei, m-am gândit întruna la suferința ei și la Mia care o va ajuta să treacă, acum că e în vizită, în delegația moșilor. Mă gândeam cum ar fi ca Leonora să plece tocmai de Ziua Morților. În fapt, gândul meu fusese deja împlinit, dar aveam s-o aflu abia mai târziu, după slujbă. Nu degeaba, a fost verișoara și prietena de copilărie a mamei, amândouă femei foarte puternice ce rânduiau lumea după intrările și ieșirile lor. Am o fotografie cu Mia sub porticul din curtea interioară a Mănăstirii Sinaia. Pe arcul porticului stă scris: Binecuvântează Doamne, intrările noastre și ieșirile! Ieșirea din lume a Miei a fost binecuvântată de Ziua Morților și a Paștelui Blajinilor. A Leonorei a venit odată cu moșii de iarnă. Cu câteva minute înainte de a se duce, Leonora a avut poftă de mămăligă, ea care refuzase mâncarea de aproape două săptămâni. Apoi a strigat la al ei (unchiul Bâc), să-i aducă hainele, s-o îmbrace. Era gata de drum și s-a gândit ea că nu i-ar strica o mămăligă, să-i țină de foame în Marea Călătorie, chiar dacă poftele ei lumești se încheiaseră de multă vreme. Dar asta era de-acum o dorință a spiritului, iar nu a trupului, Leonorei îi era foame de drum și nu de mâncat. N-a spus ce haine, nu le-a numit în vreun fel, le-a spus simplu "haine" ca și cum "ele" ar fi așteptat cuminți, într-un colț, un semn de la ea, s-o pornească. Acea prelungire de suflet a mamei, care mai rămăsese aici, s-a dus și ea de ziua Moșilor de iarnă, a plecat în pas de vals, după unduirile molcome și nuanțate ale vocii părintelui. Cu un alai mare de moși a plecat Leonora, că a fost o femeie frumoasă și privirile s-au întors încă o dată după ea.
A doua zi, în parcul de la golf era potop de gâște. Agitate, răscolite de anotimpul ce și-a ieșit primăvăratic din matcă, apăreau de peste tot și făceau o larmă îngrozitoare: dinspre pădure, dinspre apă, dinspre plajele private, dar mai ales din înaltul cerului. Stoluri neregulate izbeau platforma rarefiată de nori, se uneau, se despărțeau, întretăiau bolta în frânturi de linii curbe și drepte. M-am gândit la cavalcada de moși cu permisii mai lungi, care-au mai zăbovit o vreme prin partea locului, survolând spațiul marin într-o frenezie de strigăte nazale.
Mihai. 88K
De Sfânta Înviere, biserica e plină de flori albe: trandafiri și crizanteme. Împăratul Luminii a intrat în biserică după ce-a bătut de trei ori în poartă. Slujba continuă înăuntru. Părintele Chesarie poartă odăjdii strălucitoare și albe de satin, cu ochi rotunzi de icoană din loc în loc, ca în picturile lui Klimt. La începutul slujbei, la intrarea laterală în altar, părintele primește pomelnice străjuite de lumina sfântă. Pe o parte a pomelnicului se înlănțuie morții, pe alta viii. De Înviere, Mihai este primul pe lista de vii. A ieșit din spital ca să fie de Paști acasă. Va trebui să se reinterneze ca să facă o operație dificilă. Mihai este cel mai conștiincios bolnav din lume. Nu se plânge niciodată și nu îi e frică de moarte. Visul lui e să moară în timpul anesteziei, să treacă liniștit, fără dureri, în lumea celor drepți. Cu ani în urmă, înainte de-a se opera de cuadruplu bypass, era senin și relaxat. Tot așa a fost și când și-a pus o proteză la șold, în urma unei căzături, la expoziția de carte. În panteonul cărții, Mihai umbla cu capul în nori, iar picioarele o luau razna pe unde apucau. Cu aceeași ocazie, un an sau doi mai târziu, a căzut și și-a rupt dinții, și-a spart nasul și ochelarii și a suferit câteva contuzii le cap. Toți bărbații din familia lui, pe linie paternă, au murit de inimă înainte să împlinească 80 de ani. Puiu, fratele lui, n-a făcut nici el excepție. Așa spunea bunicul meu (preotul Virgil), că niciunul nu a atins 80 și că nici el nu-i va atinge. Și așa a fost. Câteva luni înainte de-a împlini 80, spunea că-l lasă inima. Mihai a rupt seria morților octogenare. Are 82 de ani. Când a împlinit 80 de ani, a sfidat legea bătrânească. Probabil, fiecare are la dispoziție un număr maxim de bătăi de inimă. După ce Mihai s-a operat de bypass, inima lui învigorată n-a mai avut nevoie să bată așa de repede, iar asta i-a mai prelungit viața cu doi ani. Dacă s-ar fi operat la timp, după primul sau al doilea infarct, poate că ar fi trăit și mai mult.
De data asta, Mihai simte că moartea stă la pândă. Spune mereu că îl lasă inima, nu mai are putere să se deplaseze la baie, cel mai mic gest îl obosește. Dar de vorbit vorbește cu aceeași vioiciune și charismă dintotdeauna. Totuși, un anume efort răzbate din vocea lui, o anume resemnare. E Duminica Mare a Paștelor și Mihai se pregătește de drum. După ce-a vorbit la telefon cu toți cei apropiați, au urmat două crize de inimă, una după alta. La ultima, s-a terminat. Jana spune că Domnul Mihai a fost un înger de om, de aceea s-a prăpădit în Duminica Paștelor. În aceeași zi, îngerul de om a devenit înger de înger - de fapt, un arhanghel de înger, judecând după numele de botez și ziua lui de naștere. Un spirit ales, mereu jovial, vesel, aprecia mult efortul Janei de-a le purta de grijă - lui și Bambinei, soția lui.
O femeie micuță și drăgălașă, Viorica era într-o delegație de cercetări geologice la Ilovăț. Aici a fost găzduită de părintele Virgil, bunicul meu. Mihai i-a spus pe loc Bambina și nimeni nu i-a mai zis de-atunci altfel. Bambina și-a părăsit bărbatul și l-a luat pe Mihai, pentru șarmul lui deosebit și aerul lui curtenitor.
Mama l-a iubit tare mult pe Mihai. Și pe Virgil l-a iubit, spunând că Mihai îi seamănă mult mai mult decât Puiu, fratele lui. Era stupefiată de memoria lui fabuloasă ce aduna temeinic nume și date de apariție de cărți, reviste și autori din toate timpurile și toate lumile. Și nu se înșela niciodată. L-a contrazis până și pe Al. Piru, de era să piardă examenul! Cineva din comisie a intervenit: Studentul are dreptate! Era vorba de anul apariției unei reviste de avangardă. În ce privește avangarda, Mihai era imbatabil. Mama povestea la toată lumea cum Mihai a îndrăznit să-l contrazică pe Piru. Mai susținea că Piru nu l-a picat tot din cauza ei. Oprindu-se asupra numelui (mama era deja măritată cu Puiu!), Piru l-a întrebat dacă este cumva soțul ei, glosând în felul lui malițios "cum de fata aia frumoasă și deșteaptă a luat un neisprăvit ca dumneata?" Mihai, care se cam bâlbâia, mai ales în momente de emoție, a bălmăjit timid că era doar cumnatul... Piru l-a trecut sfătuindu-l, însă, să mai "cetească" - că și el, la rându-i, o să mai "cetească" între timp. Pasiunea bibliofiliei a început de când era mic. Citea orice-i cădea în mână, dar școala nu prea îl atrăgea, pentru că-i mânca din timpul de lectură. Filologia a terminat-o mai târziu cu ajutorul și la insistențele mamei. În timpul cursurilor liceale la Turnu Severin, Mihai a subtilizat rând pe rând cărțile și revistele de la biblioteca publică, despre care se zvonea că vor fi retrase din circulație, reprezentând o literatură degenerată. Și așa a salvat Mihai sute de cărți, ce vor fi fost arse câteva luni mai târziu. Le-a adus pe toate acasă, unele s-au rătăcit și prin bibliotecile noastre, cu ștampilele lor de la biblioteca din Turnu Severin. Primele numere ale revistelor de avangardă zac și acum prin prăfuitele rafturi de bibliotecă din micul său apartament. Una dintre încăperi e sufocată de cărți care, ieșite din rafturi stau în stive până la tavan, în mijlocul camerei. Mihai cumpăra orice apărea și reprezenta literatură adevărată, plus toată presa literară a vremii. Nu-i scăpa nimic. Îți recita, în fiecare moment, ce carte sau cronică deosebită a mai apărut și unde. În orice clipă a vieții lui, Mihai era înconjurat de cărți. Îl găseai mereu cu obrazul aproape lipit de pagină, căci suferea de o miopie avansată. De cum intrai pe ușă, începea să-ți citească câte-un pasaj. Era întotdeauna înconjurat de apariții recente, pe care le comenta cu patos. Pe lângă cărți, mai avea și pasiunea femeilor. Bambina i-a trecut cu vederea această patimă și, în fapt s-au iubit mult și s-au înțeles bine. Mihai a iubit-o și a respectat-o. Bambina era șoferul familiei și lua toate deciziile importante, Mihai era cufundat toată ziua în lectură, nu-l interesa nimic altceva. Trăia în leagănul de vis al poeziei. La pensie, devenise un bătrânel foarte slab și simpatic, cu un aer adolescentin, cu părul lung și rebel peste o ușoară calviție în vârful capului. Cumpăra CD-uri cu muzica pop și progresivă a anilor '60 și se ducea la concerte rock. Înainte să se interneze în spital m-a anunțat că vine Pink Floyd la București. Nu mai ieșise din casă de luni de zile, nici măcar la târgurile de carte, dar o aștepta pe fiica lui să vină din Australia, să meargă împreună la concert. Trebuie neapărat să merg, îmi spunea, nu se poate să nu merg. Într-una din veri, l-am găsit ascultând muzică, avea un disc nou pe care-l cumpărase de la Cărturești. Era foarte fericit. A început să danseze de bucurie că eram acolo și că putea să-mi arate ce a achiziționat. Cred că era o formație de muzică ucraineană. Ceva nou, foarte hot. Am dansat împreună. Era bine atunci, nu-l răzbiseră încă problemele. Mihai era o bucurie. Toată lumea îl iubea. Era un spirit pur și vesel. Discutam cu orele la telefon, mai ales după ce mama a plecat.
Bambina stătea pe un fotoliu, la marginea patului. Mihai i-a apucat mâna și i-a strâns-o. Au stat așa, ca doi copii cuminți, o eternitate. De ce-o strângeți așa de mână? a întrebat Jana, minunându-se cât de mult se iubesc la vârsta lor. Mihai știa că e ultima strângere, care va trece iubirea lui dincolo! Bambina, lovită de un Alzheimer timpuriu, se supunea. Ultimele alintături au fost "cocoloșul meu", "bursucelul meu", așa vorbea Mihai despre ea, la persoana treia. În timp ce-l lăsa inima, o ruga pe Jana să aibă grijă de ea, după ce el o să plece.
La ultima noastră convorbire, în Duminica Mare, a vorbit mult de tata-moșu, preotul Virgil. De ce minte luminată era, lipsit de orice fel de prejudecăți, un spirit cu adevărat liber. Credința lui era pe măsură, fără emfază, fără dogmă, fără fast. Credința era taină. Tata-moșu era acolo cu el, venise să-l petreacă... prea mult vorbea Mihai de el. Moartea i-a fost dureroasă și năprasnică, dar agonia a fost scurtă. I-am relatat visul meu cu Puiu, pe care-l avusesem cu o zi înainte, în noaptea Învierii. Pe Puiu nu-l mai visasem de foarte multă vreme...
Eram cu tata pe o plajă foarte îngustă - o limbă de pământ - ca o graniță între lumi. Un povârniș înalt și negru de stânci străjuia plaja. Nu i-am menționat lui Mihai, dar cred că a înțeles și singur că în vis, eu eram "el" pentru că aveam probleme cu burta, aveam dureri mari și căutam un loc unde să mă eliberez. Nu aveam unde să mă ascund, dar Puiu îmi explica ce trebuie să fac ca să elimin tot, numai așa voi scăpa de dureri. Cred că a avut loc o mică operație - nu-mi mai amintesc exact ce a făcut tata ca să mă elibereze. Spunea că o să fie totul bine. A fost un vis foarte lung, din care nu-mi amintesc mare lucru. Jana a comentat că nu e un vis prea bun. Mihai mi-a reamintit pe loc visul pe care l-a avut înainte de-a muri tatăl lui. Îl cunoșteam foarte bine, dar nu mai vorbisem de ani de zile despre el.
Tata-moșu era îmbrăcat în odăjdii și era încoronat papă. Trecea într-un car triumfal, vechi și hodorogit. De fapt, drumul era plin de gropi și carul se deplasa legănat, cu dificultate. Un vis bergmanian ca imagine (Fragii sălbatici) - pentru că, la un moment dat, privit din spate, capul lui tata-moșu glisează pe suprafața gâtului și se rostogolește pe caldarâm. Drumul către Împărăția Cerului este anevoios, dar rangul de papă sugerează spiritualitatea lui înaltă, locul lui în lumea de dincolo. Mihai s-a gândit imediat la moarte când i-am relatat visul meu cu Puiu, pentru că și-a amintit pe loc de visul lui cu tata-moșu, cu aproape treizeci de ani în urmă.
A plecat câteva ore mai târziu, iar eu m-am îmbolnăvit, la rândul meu, foarte tare. Camuflajul visului a fost parțial, eu eram Mihai, dar eram câte puțin și eu. În conversația pe care o avusesem la telefon mai devreme, era foarte volubil. Nu ghiceai în tonul lui imperativul morții. Dar el se gândea intens la moarte. Din când în când, spunea ca pe un laitmotiv: Mă lasă inima!... și l-a lăsat.
A mai trecut o săptămână, sunt din nou la iazul cu rațe, prima oară după ce Mihai a plecat din lume. Am luat cu mine biscuiți, ca de-obicei. În ultima vreme, moțata mea albă a refuzat să mănânce și nu mă băga în seamă - Mia lipsea. Vin de douăzeci de ani în acest loc, unde mama o plimba pe Arina cu căruciorul. În afară de moțate, (odinioară patru), veneau în vizită rațe sălbatice. De câteva ori, au sosit și gâștele mamei, când era prea frig sau nu aveam timp să ajung în parcul de la golf. Astăzi, am întâlnit, tot acolo, o pasăre de o frumusețe rară, o pasăre măiastră. O pasăre măiastră nu poate fi decât o pasăre de suflet. Stătea într-un picior, nemișcată, ca sculptura cu același nume, a lui Brâncuși. Era un stârc alb dintre cei pe care nu-i poți observa decât foarte rar, de la mare distanță, în rezervații. O apariție aproape imaterială, zămislită din materia poeziei, fusiformă și grațioasă, după profilul rafinat, longilin și foarte slab al unchiului meu. Dacă nu ar fi făcut câțiva pași ezitanți și curioși în direcția mea, aș fi spus că e o statuie. I-am visat pe Mia și pe Puiu chiar a doua zi de dimineață. Erau tineri și frumoși. Eram și eu împreună cu ei, fără vârstă și fără memorie, pentru că altceva nu-mi amintesc. Visul și apariția stârcului într-un loc atât de neobișnuit îmi confirmă peregrinările sufletului și misiunea psihopompă a celor dragi de a-l petrece dincolo pe unchiul meu.
Mihai a sărit de pe stânga pomelnicului din noaptea Învierii (când mă rugam pentru sănătatea lui), pe dreapta lui - la parastasul lui de trei săptămâni, ce a coincis cu al Miei de patru ani. Iată cum soroacele se rânduiesc, prin acele bizare coincidențe numerologice, care continuă să mă uimească, de la moartea mamei încoace. Și pentru prima dată, pomelnicul a spart "Okurina" mamei și a tatei: "Maria Octavian". Mihai s-a băgat la mijloc între ei, cu sorocul lui de trei săptămâni. Mia era întotdeauna prima pe listă, iar Mihai a urmat, pentru că în dreptul lor am scris: parastas. La biserica Sfânta Maria din Queens, părintele Chesarie e impresionat de plecarea unchiului meu chiar în Duminica Paștelui. Biserica e goală, dar părintele ține cu conștiinciozitate liturghia de aproape două ore. Pasiunea lui neobișnuită rezonează mai puternic în golul bisericii, după cum vocea lui înălțătoare vibrează într-o frecvență aparte ce ține de intimitatea cu Dumnezeirea - mai simplu de atins într-o biserică fără gălăgioșii enoriași. Urmează parastasul cu o slujbă specială, care se oficiază numai în preajma Învierii, până la Înălțare. "Veșnica pomenire" este aluziv înlocuită cu "Învierea Domnului". Pentru că orice moarte este o Înviere, ce survine ca o sărbătoare pentru cei plecați în Săptămâna Luminată.. Pe masă sunt doar patru colive. Cea a Miei și a lui Mihai sunt gemene. Stau cuminți una lângă alta și așteaptă să fie ridicate și legănate. Părintele vorbește în pledoaria sa de după slujbă despre semnificația legănării colivei - asimilată cu trupul mortului. Ea levitează, sugerând ridicarea sufletului în Împărăția Cerului unde va fi veșnic pomenit.
Primesc o poză pe telefon de la fetița mea. Un prieten al ei a fotografiat o gâscă canadiană ce poartă în jurul gâtului o banderolă albă pe care scrie 88K. Delirul numerelor continuă să mă urmărească. 88 este un palindrom, un număr cvasi perfect, un dublu infinit răstignit în picioare. Cred că Mia mi-a trimis această gâscă ca să mă îndrepte către cel mai deznădăjduit și mai trist dintre psalmi, atribuit lui David (Psalmul 88). Un îndemn la credința necondiționată care face moartea necesară și acceptabilă. Deznădejdea lui David are un singur refugiu: credința lui Iov, mântuirea. Același Dumnezeu surd, de care Mia s-a făcut martoră până la sfârșit, dar în care s-a obstinat să creadă. Psalmul vorbește despre țara uitării. Este tărâmul morților o țară a uitării de lume sau a celor uitați? Sau poate amândouă în devenire. Mia a vrut să-mi amintească că se tot îndepărtează, dar că memoria e una singură extinsă peste lumi, infinită în ambele direcții. Boala și suferința sunt metehne "de tinerețe". Mia împarte același destin cu cel al psalmistului nenorocit care trage să moară din tinerețe. Mama avut dintotdeauna teamă de ape: Mânia Ta... și spaimele mă înconjoară toată ziua ca niște ape. Deznădejdea Miei este acum a mea. Ea crește în ciuda depărtării de timp și a uitării, pentru că cei de aproape ai mei s-au făcut nevăzuți. Nevăzuți dar vizibili pentru cei ce vor să vadă: gâsca mă privește curios și lateral din fotografia de pe i-phone...
(va urma)