După ce mama s-a dus și puțin chiar și înainte, Zina a fost una dintre mamele mele adoptive. Coana Zina a plecat din lume într-un mod absurd. Avea vârsta mamei și îi semăna în multe privințe: intransigentă, încăpățânată, altruistă până la sacrificiul de sine, era dură și neiertătoare, extravertită, îi spunea omului în față ce credea, fără prea multe menajamente, și asta era parte din șarmul ei. Suferea și ea de aceeași meteahnă, că se făcea praf pentru toți neaveniții și nenorociții, ca să culeagă cu obidă și furie, roadele neașteptate ale "recunoștinței". Ca să se priveze de aceste insurmontabile deziluzii, Zina a hotărât, într-o zi, să nu mai vadă sau să nu mai comunice cu niciunul dintre cei pe care i-a ajutat. Se săturase de zâmbete și mulțumiri false și mai ales de absența lor, atunci când îi erau necesare. Zina, ca și mama, își construia proprii idoli. Avea nevoie de ei, ca să respire. La mama, infirmitatea avea să alimenteze acest sentiment parșiv al singurătății și al dependenței de alții. Zina - mama tuturor răniților - își descoperea idoli care s-o ajute în demersurile ei de-a "rezolva" pe toată lumea. Oameni de încredere, cu caracter, dintr-o bucată, cei cu coloană vertrebală - cum îi plăcea Miei să-i numească. Dezamăgirea era pe măsură. Lista mamei și lista Zinei se scurtau și se lungeau ca o omidă care își vede imperturbabilă de ascensiunea ei pe un trunchi noduros. Zaharia e singurul care a rămas până la sfârșit cocoțat în lista Zinei. Până a murit, Zina vorbea zilnic cu Zaharia și puneau țara la cale. Când Zina avea o problemă, Zaharia era deja pe drum. El, pravoslavnic, pocăit habotnic, ea evreică, o combinație trăsnet și invincibilă. În orice privință, Zina se consulta cu Zaharia și probabil că și invers. Ca și mama, Zina avea nevoie de idoli, pentru că avea multă încredere în oameni, și dragoste pe care n-avea cui s-o dăruiască. Iubirea trebuie drămuită și împărțită, dar cei mai mulți n-o merită sau n-o mai merită. După atâtea suferințe și migrații (de la Leningrad la București și în cele din urmă la Chicago), Zina era foarte obosită. Colonelul s-a ascuns sub pământ de mai bine de doi ani, și Zina a hotărât, într-o zi nefastă, că a stat , acolo, destul fără ea. Suferința și îngrijirea lui pe patul de moarte a durat câțiva ani, efort care a epuizat-o. Dar nici n-ar fi acceptat ideea de-al abandona într-un cămin-spital. A fost alegerea și martiriul ei. Mizeriile au năpădit-o din copilărie și au însoțit-o până la moarte. Dar Zina, ca și mama, era o luptătoare. Ce spunea ea, aia era și nu exista cale de negociere. Lua hotărâri ca un general de armată, și colonelul, umil, de la catedra lui, se supunea fără să crâcnească; nu voia s-o supere pe Zina. Colonelul era boem, citea poezie și cânta la vioară, era cel mai blând și mai visător om din lume. Două suflete mari - îngemănate în suferință. Colonelul a plecat cam în același timp cu mama. Zina părea sănătoasă la cei optzeci de ani ai ei; cuprinsă de bolile bătrâneții si multe altele, nu se plângea niciodată. După ce mama s-a dus, vorbeam cu ea des sau mult mai des ca înainte. Discuțiile începeau cam întotdeauna în felul acesta: Roxănica, e pizdeală curată! Zina era slobodă la gură și și-a însușit cu ușurință, cu talentul ei la limbi, toate înjurăturile românești.
Zina a sosit întâmplător la București cu Conul Zinu, trimis în Marea Uniune Sovietică, la specializare. A lucrat ca traducătoare la același institut cu Puiu. S-au cunoscut bine și simpatia a fost reciprocă. Totul a început la sfârșitul unei mari ședințe în Ministerul Energiei, unde Zina era traducătoare - pentru că tovarășii sovietici erau nelipsiți - când i-a arestat pe toți pe locurile lor, pe tonul ei poruncitor și lapidar: Nimeni nu se mișcă până nu-mi arătați cine e Domnul Pavnotescu! O rumoare urmată de un râs eliberator - sute de degete arată spre tânărul tovarăș. De remarcat, că Zina, sosită din țara sovietelor, nu folosea niciodată acest cuvânt, el nu intra în vocabularul ei decât ironic și depreciativ. Zina a urât comuniștii de pe toate continentele, dar mai ales, pe cei locali, (adică români) chiar și când se bucura de oarecare privilegii, nu cine știe ce, de pe urma lor. Zina și-a pus în funcțiune talentele sale deosebite " de-ai rezolva pe toți", să își emigreze fiul în America, după terminarea facultății. După câțiva ani, i s-a alăturat și ea. Admira în multe privințe poporul american, dar n-a fost prea fericită nici aici. Zina cea slobodă la gură, rostea înjurături în trei limbi cu aplombul și șarmul unui nativ.
Un accident stupid de mașină - fracturi la coaste și la stern - i-a adus sfârșitul. Mai exact a avut ghinion, a nimerit la spitalul prost, într-un moment prost. Cred că Zina, în sinea ei, și-a dorit să plece. Era obosită, singurul lucru care o ținea agățată de lume era fiul ei, căruia continua să-i poarte o grijă exagerată, ombilicală. În ziua nefastă, se întorcea de la casa lui, din împrejurimile Chicago-ului. Zina știa că zilele ei sunt puține. Mi-a spus-o în câteva rânduri, fără un motiv anume, fiindcă sănătatea ei era oarecum stabilă. În ultimele luni de viață, de fiecare dată când vorbeam, mă tot chema să vin să stau la ea, măcar un weekend. Devenise un laitmotiv, căuta mereu un pretext, ca să vin s-o văd. Chiar dacă nu se plângea, mă lăsa să înțeleg că nu mai are putere, că nu mai poate călători. Deși articulat și lapidar, în tonul ei se simțeau semnele sfârșitului.. Ultima dată când am vizitat-o, a făcut un efort foarte mare cu pregătirile ei culinare: supa de pui cu găluști, care-i plăcea fetiței mele, nelipsitele blini - plăcinte rusești cu varză - , clătite și alte delicatese. Nu mai avea chef să iasă la cumpărături și să-și gătească. Dar musafirii erau musafiri, iar Zina trebuia să-i primească cu toată dragostea. Timpul era întotdeauna scurt. Ca să fiu mai mult timp cu ea, să rămânem doar noi două, am renunțat la un concert, cu Chicago Symphony. A fost foarte plăcut. A fost ultimul meu timp petrecut cu ea și ultima dată când am fost în acea casă, un apartament de bloc cu fereastra cât zidul de mare care privea spre lacul Michigan. O vedere superbă. Apartamentul Zinei era luminos și primitor, fotografii atârnate pe perete, pe mobile, în bibliotecă, dezvăluiau marile ei iubiri și amintiri. Zina avea o inimă uriașă pentru toate nepoatele, prietenii și rudele de pe toate continentele. Cum încăpea iubirea Zinei într-un apartament atât de mic era un mister, dar el te învăluia de la intrare cu un aer confortabil și relaxat, așa cum trebuie să fie iubirea, ca să fie într-adevăr benefică. 'Ulele medicale' - cum îi plăcea ei să le numească (avea un singur doctor sovietic în care avea mare încredere!) - erau robii infailibili ai procedurilor și canoanelor spitalicești. Nu s-au priceput să iasă din dispozitiv, ca să o poată ajuta pe Zina sau, mai exact, nu prea și-au bătut capul. Procedurile standard nu au funcționat - așa cum credeau ei - iar minți luminate, care să încerce să le modifice, nu prea se purtau prin partea locului. Aceleași greșeli, trei zile la rând, au condus-o inevitabil la moarte. O femeie în vârstă, cu o intoleranță mai mare la durere, provocată de fracturi ale sternului și comprimarea plămânilor ce abia mai funcționau, e lăsată să moară în durerile ei. Zina a înțeles că 'ulele în straie albastre din jurul ei nu sunt în stare să-i aline durerea, care se dovedea tot mai insuportabilă. Zina nu se încadra în standardele celor mulți, pentru că nu era ca cei mulți. Era o femeie deosebită, cu o forță și o voință colosale. Muta munții din loc și privea înapoi cu mânie. Am iubit-o pe Zina și pentru asemănarea ei cu mama, în multe privințe. Zina a priceput încotro merge soarta și s-a hotărât s-o ia în coarne. A cerut creion și hârtie. Sufletul trebuia eliberat înainte să plece. Altfel, nu s-ar fi putut ridica de-atâta iubire și regretul plecării din lumea celor dragi. Zina și-a golit sufletul pe o foaie albă de hârtie, acesta a fost testamentul ei. Cu o zi mai devreme, i-a dat instrucțiuni foarte clare și precise fiului pentru bunurile ei lăsate prietenilor apropiați și vecinilor de bloc. Grija ei pe patul de suferință era să lase ceva celor care au ajutat-o și au fost alături de ea la nevoie, cu luciditatea și bunul-simț care au caracterizat-o întotdeauna. Dacă testamentul lumesc s-a desfășurat verbal, cel de suflet trebuia materializat, pentru ca formidabila ei iubire să rămână în această lume. Într-o limbă amestecată, într-o economie lexicală exasperantă (căci puterile o părăseau), Zina alege slove din diverse limbi după criteriul scurtimii sau al forței de expresie. Începe prin a scrie în limba rusă, cu acel Я (Ia), moale, dar hotărât, pentru că persoana întâia nu se poate exprima decât în limba maternă a sufletului. Verbul a iubi se regăsește economic în ultima limbă de împrumut: love, pentru că este cel mai scurt și audiența lui este universală, chiar dacă un "liubliu" sau "iubesc" ar fi fost mai naturale pentru ea. A scris pe bucata de hârtie numele celor pe care-i iubește: copii, nepoți, prieteni rămași în lume după plecarea ei. Sper că cei care au fost de față au resimțit binecuvântarea acestui gest și semnificația lui - că Zina va continua să-i protejeze și să-i iubească de oriunde va fi. Că nu-i va uita. Că și-a lăsat o parte din sufletul ei mare pe acest pergament, răspândit în numele celor iubiți și pomeniți în scrisul ei. Cine ar fi făcut acest gest, în loc să-și plângă propria durere și despărțirea de lume? Zina a cerut - și a fost înțeleasă cu greu - hârtie. Cu ultimele puteri, a cerut, în timp ce-și drămuia suflul cumplit de dureros, să-i ajungă pentru ultimele clipe de viață. Pentru că testamentul iubirii trebuia să-i cuprindă și pe cei care nu erau de față. De unde a mai adunat Zina puteri să rabde, până s-au găsit uneltele scrisului? În lipsă de altceva, spatele ferm al unui rucsac a fost strecurat la repezeală pe sub foaia de hârtie. A început cu nepoatele, fiul, nora... nici pisicile Mink și Lucy sau dulăul Baron nu au rămas pe dinafară. Apoi, nemulțumită de calitatea scrisului, a reînceput pomelnicul iubirii, pe pagina a treia, într-o caligrafie mai inteligibilă. Cu un ultim efort, a urmat și pagina a patra pentru prieteni, vecini, rude îndepărtate: Roza, Oleg, Carol, Nina. Ca și cum i-ar fi invocat pe toți la căpătâiul ei, s-o ajute să treacă. Câtă iubire a putut strânge Zina în ultimele clipe ale vieții! Fiul ei, care-i ținea cu toată ființa scrisul, a urmărit-o cum se duce încet, cum viața ei se scurge printre mâinile lui neputincioase. Mai întâi s-a dus Zina, apoi s-a prăbușit și scrisul - precum electrocardiograma unui stop cardiac - până a devenit o linie dreaptă. Linia cobora vertical, în timp ce se subția până la aneantizare, o deraiere a vieții în moarte sau într-o altă viață. Zina era gâtuită de durere, nu mai putea vorbi, doar mâna ei scrijelea agonic la cele patru pagini de iubire. Ultimul ei scris a devenit o cardiogramă pentru că a fost un scris al inimii care vorbea despre iubirile ei.
Iată și linia vieții - o linie chiromantică ce coboară din podul palmei. Ultimul cuvânt: Carol - a fost scris până la capăt, dar linia pare să continue, unde vrea ea să se ducă? Pe cine n-a mai putut Zina cuprinde cu lanțul de carbon al iubirii?
Zina ar fi meritat să trăiască precum o regină, pentru că împărțea daruri și răspândea duhul ei generos prin lume. În felul ei, în huceagul ei modest de la etajul opt, Zina a fost o regină. Nu-și refuza nimic din ce era cu adevărat necesar firii și spiritului ei drept. Chiar dacă judecata ei era de multe ori părtinitoare și nedreaptă, ea pornea dintr-un spirit profund și empatic. Zina aparținea tagmei conducătorilor cu suflet și charismă. Către bătrânețe își spunea Baba și colonelului Moșu, când își alinta nepoatele cu vorbe de poveste. Moșu era colonel și Zina dădea ordine. Rezolva tot și pe toți și s-a așezat confortabil în orice migrație prin care a trecut. Sperăm că a procedat la fel și cu ultima. Dumnezeu s-o odihnească!
Persona. Timp de timp
Astăzi, mă privesc îndelung în oglindă. Când simți că-ți pierzi identitatea, oare ajută să te uiți în oglindă? Doar tot ce vezi, tot cu mintea-ți construiești. O parte din față îmi râde cu zâmbetul mamei, în cealaltă recunosc grimasa tatei. Chipul meu, aidoma imaginii din Persona (filmul lui Ingmar Bergman), se recompune din două jumătăți. Se străduiește să-și găsească armonia în dihotomia și dualitatea cuplului. Două emisfere cu chipurile celor două femei: Liv Ullmann și Bibi Andersson - actrițe desăvârșite, cu temperamente diferite, se îngemănează în imagine prin gestul magic al marelui regizor. Pierderea, căutarea și regăsirea identității în ființa apropiată de lângă tine, se transfigurează plastic în imagine. Cele două figuri, atât de diferite, ajung să semene prin prelungirea liniilor de expresie de la un chip la altul, pentru că așa dictează artistul ochiului să vadă. Alma (Bibi Anderson) înseamnă etimologic suflet - acaparat de spiritul femeii în suferință, pe care o îngrijește. Numele de familie al celeilalte femei, care-și refuză darul vorbirii - Vogler (Liv Ullmann) - semnifică (în limbile germanice) un vânător de păsări - deci de suflete. Numele personajelor nu sunt întâmplătoare, speculația poate continua și mai adânc în psihologia actrițelor pentru care Bergman a construit anume acest rol scindat, reunind două aspecte ale idealului său feminin. Numele adevărat al actriței Bibi Andersson este Elisabeth - același cu al celuilalt personaj (Elisabeth Vogler) - nume în care se regăsește și întregește ca personaj și actriță. Spiritul și sufletul se întâlnesc în imagine, chipurile devin unul jumătatea celuilalt, pentru că mintea noastră le compune. În aceeași măsură în care câinele și stăpânul, soțul și soția ajung să semene, după un timp îndelungat de conviețuire. Gândul meu s-a împărțit și el dihotomic între ce ar crede sau cum ar spune mama și aerul ironic și persiflant al tatei. Cam pe unde oi mai fi și eu în acest amalgam de idei și chipuri? Descopăr cum adesea judecata mea e ambivalentă, fără să fie neapărat confuză, într-un fel mai complexă, în sensul acelui neoplatonic concept de coincidentia oppositorum, conform căruia toate lucrurile converg către miezul lor ambivalent de masculin-feminin, Yin și Yang, plin și gol, alb și negru, bun și rău. Și privind la chipul meu dual din oglindă, încerc să-mi explic această transformare: rareori se întâmpla ca Mia și Puiu să se pună de acord cu ceva, dar se forma până la urmă un fel de consens, care, chiar dacă nu era rostit, era asumat de ambele părți.
Nu mai e timp de timp. Ziua se termină înainte de-a te dumiri. Noaptea îți pare mai generoasă, dar în bună măsură ar trebui dormită, ca să poți funcționa, cât de cât, în timpul zilei. Timpul se tot subțiază, nu mai există acel răgaz plăcut, acea lâncezeală legănată a copilăriei, îți scapă printre degete sau îți șușotește la ureche: "prea târziu", "târziu", " e mort", "e dus"," nu mai este", "nu mai este timp". Nu mai e timp, nici de pierdut, nici de câștigat. Asta trebuie să fi simțit Mia, mai acut decât oricine, ea care avea prea multe de făcut și se învârtea ca o zvârlugă cu toată infirmitatea ei. Vibra aerul în jurul ei, îl mișca precum vântul, furtuna sau norii ce aleargă pe cer, după buna ei dispoziție. Cum s-a putut ea pierde și îngropa în timp? S-a acoperit mai întâi de timp și apoi de pământ, cu tot regretul vieții ei mizerabile și mirabile. Nu mai avea răbdare și chef să vorbească cu nimeni. Boala o acaparase. Ea care dădea lecții și explicații cu orele la telefon, nu mai avea timp pentru nimeni și nimic. Nu-și mai găsea nici vorbele, nici ideile, confuzie totală... Iar timpul meu de timp s-a dus și el. S-au dus vremurile de hoinărit, de vacanță, de visat și de citit. Unde au plecat timpul meu și al mamei? Al meu mai aleargă pe loc în urma ei, atât cât a mai rămas - netrăit, neînchipuit, un timp umil și meschin al memoriei, care va dispărea și el.
Adevărul e că nu mai e timp de timp. A mai rămas doar timp de memorie și uitare - un timp dezlânat cu meandrele și întoarcerile copilăriei. El nu poate să moară, îl regăsim discontinuu în crâmpeie de amintiri. Pentru că tot pe el continuăm să-l trăim cel mai intens. De când mama s-a dus, timpul actual există tot mai puțin. I-a luat locul timpul morții. În el, îmi pare că trăiesc cel mai mult. Cel al copilăriei mai există și el, dar el nu e timp de timp, e timp de uitare, memorie și visare. Timpul morții nu poate fi oprit, nici invers nu poate fi derulat. E cel mai static dintre timpi. E de-acum fixat în creierul și respirația mea, cu bătaia lui legănată și ritmată de clopot. Nu e ca blestematul de timp cotidian care-ți fuge printre degete. Te trezești dimineața cu o listă de lucruri în cap, pe care trebuie să le îndeplinești. Și Timpul îți surâde sardonic. Cine te crezi că ai timp să le faci pe toate?... Când mama a realizat că nu mai are timp, era deja prea târziu. A știut, totuși, cu aproape doi ani înainte. Rămăsese doar timp de singurătate și moarte. Timp de plumb și de argint, pentru că-ți aluneca viu printre degete. Timpul de aur nu s-a mai întors, doar mama crezând că e veșnic și nesfârșit, l-a împărțit, aiurea, cu toată lumea. Numai pentru ea nu și-a făcut niciodată timp. Timp de timp.
Suflete vii, Suflete moarte
De la fereastra lounge-ului, privesc avioanele cum decolează la intervale de câteva zeci de secunde. Nu sunt pe Schiphol. Am sentimentul că acel aeroport s-a mutat, odată cu mama, în alt spațiu, că nu voi mai face popas niciodată acolo, în drumul meu spre România. De pe aeroportul Heathrow privesc cum se înalță avioanele unul după altul. Așa cum stai cu spatele la lume, îți par niște făpturi adevărate, unele mai agresive și mai nervoase, altele mai leneșe și mai grațioase - ființe de aer care-și ridică spre cer boturile însetate de albastru. Toate par să urmărească același traseu de lansare, probabil direcția oceanului. Zborul e fascinant, indiferent că e executat de pasăre, de cărăbuș, de dragon sau de om. Dar cel mai fascinant e zborul sufletului. Zborul sufletului e un zbor de pasăre, o planare liniștită sau o cădere în damnațiune - așa cum cad vulturii în Valea Conca din Peru. Ei nu se prăbușesc. Precum sufletele, se opresc din cădere, și apoi se reînalță la cei 4.000 de metri, pentru a cădea din nou. Înainte de a se ridica la cer, sufletele cad în abisul morții. De-aici, survine frica de moarte, din vertijul și abisul căderii. Altfel, de ce s-ar teme sufletele tocmai când se eliberează de povara insurmontabilă a cărnii? Sufletul, cu cele "21 grame" ale sale, nu cunoaște teroarea gravității. Oriunde ne-am afla, suflete defuncte ne înconjoară cu dragostea și protecția lor. Această credință ne face invulnerabili.
Din cauza firii ei complicate, ajungeam foarte rar la sufletul mamei. În mintea mea, Mia rămâne o crăiasă a fiordurilor, a neiertăciunii și a neîmpăcării. De la o vreme, însă, o simt mult mai caldă și mai afectuoasă. Visele îmi confirmă dubla ei ipostază.
Dragă Domnule Teodorescu,
Pe unde ați plecat așa neanunțat? Câți vor fi știut că veniți, ca să vă facă o primire călduroasă? Tetania - după cum răstălmăceam eu numele soției, în copilărie - și mama ar fi putut să vă facă trecerea mai ușoară. Tetania (Ștefania), pe care ați îngrijit-o cu atâta devotament ani de zile, vă va putea vorbi de-acum cu firea și cugetul de odinioară sau cel puțin așa sperăm cei de-aici, neplecații - care credem în funcțiile transcendentale ale memoriei.
Nimeni nu-și imagina că ne veți părăsi așa de curând, când păreați puternic, sănătos, cu mintea aprigă și născocitoare. Și pana generoasă a domniei voastre avea mereu ceva frumos de articulat, de scribăluit. Un gând suav, o notă bine simțită. Cred că ultimele d-voastră gânduri scrise au fost adresate mamei, înainte de-a vă interna în spital! Parcă, ați știut că o să mergeți în curând în vizită! O vizită cât eternitatea de lungă. Ați pus două comentarii la o cronică și un fragment din ultima ei carte, pe internet - acest prodigios, universal și mercurian demon care, poate și-a întins tentaculele și peste alte lumi.
Ați plecat tocmai când mi-ați promis că îmi veți povesti despre Mia și Puiu când erau tineri. Cum spuneați: un cuplu remarcabil! - dar lucrurile n-au stat tocmai așa. Ați spus că vom sta de vorbă, numai să ieșiți din spital și să vă simțiți mai bine. Așa ați spus, Domnule Teodorescu și nu v-ați ținut de cuvânt. Ați vrut să-mi vorbiți despre bulversarea și sentimentele mixte vizavi de lamentările Miei, cu 50 de ani mai târziu, când v-ați regăsit. Puiu, pe care l-ați apreciat atât de mult, nu mai exista, și memoria lui se vroia neîntinată, iar Tetania își ducea nefericirea în alte sfere. Prea multă suferință, Domnule Teodorescu, prea multă singurătate și suferință. N-a fost niciodată timp, am fi putut să ne cunoaștem mai bine, să împărțim amintirile de tinerețe ale părinților mei. Dar n-a fost timp, iar dumneavoastră v-ați grăbit. Ați obosit, Domnule Teodorescu! Ați obosit, dar cu ultimele forțe ați plecat, fără să deranjați sau să chinuiți pe nimeni, cu bun-simț și discreție până la sfârșit, așa cum v-a fost firea.
Cine mai e și ăsta! - sunt cuvintele mele, pe care mi le-ați reproșat și reprodus când am vorbit ultima dată, ca și cum ați fi știut că era ultima ocazie. M-a pârât mama imediat, cu felul ei direct și sincer de-a fi, când ați apărut dintr-odată, așa din neant, cu insistență, în viața ei. Scriați o carte și mama vă ajuta s-o restructurați. Eu nu știam că veniți așa de departe, eram prea mică, să-mi pot aminti de dumneavoastră. Totuși, de Tetania, gingașa dumneavoastră soție și colegă a mamei, din primul ei an de învățământ, îmi amintesc vag și mai mult auditiv. Numele ei, răstălmăcit, a rămas agățat în memoria mea afectivă. După ce mama s-a dus, ne-am apropiat mai mult. Pentru că erați un om bun, modest, cu un simț al valorii remarcabil. V-am îndrăgit și pentru că mama vă aprecia și pentru că îmi lipsea atât de tare. Toți cei care s-au învârtit în jurul ei în ultimii ani de viață, mi-au devenit dintr-odată foarte apropiați - prelungirile ei în această lume.
Într-o zi, m-ați rugat să scriu o cronică la cartea dumneavoastră Câmpia în vreme de ceață. N-a fost nici pentru asta timp, o citisem mai de mult și o cam uitasem, necesita o a doua lectură. În concluzie, nu mi-am onorat nici până astăzi promisiunea făcută, Domnule Teodorescu. O carte puternică și frumoasă pe care am parcurs-o cu atenție și din dorința de-a vă cunoaște - prietenul mamei - , apărut așa din neant. Cine mai e și ăsta! - de-a plecat la fel de incognito cum a apărut în viața mea. Ați lăsat un gol imens, Domnule Teodorescu. Pentru că n-ați plecat singur! Ați plecat cu acea rămășiță de viață a părinților mei, care sălășluia cu prietenie în dumneavoastră. Prin urmare, ne datorăm, Domnule Teodorescu: eu o cronică, iar d-voastră câteva - irecuperabile - amintiri de tinerețe.
Paradis Arhaic. Emil Țigan - revista Flacăra Roșie
Când am fost la Arad, l-am vizitat pe unul dintre prietenii din copilărie ai mamei. Pe cel despre care ea povestea că era cel mai mare dansator la balurile tovărășești. Era înalt, drept și frumos, din același sat cu ea: Sânicolaul-Mic. Un adevărat descălecător al istoriei locale. Îl chema Liviu Militaru. Toate fetele râvneau să fie dansate de el. Sechelele poliomielitei nu o împiedicau pe mama să danseze cu cel mai vajnic valsator. Era mama frumoasă, suplă și plină de energie ca o iadă, cu un aer proaspăt și sănătos, pe care și l-a păstrat peste ani. Probabil era și ea la fel de râvnită, precum băiatul care a mers la același liceu cu ea și a urmat mai apoi studii economice... O figură răvășită de gânduri și amintiri, ușor aplecat într-o parte, stătea la masa din curte, aproape imobil. Câteva lacrimi îi curgeau rebele. Fața roșie trăda o hipertensiune accentuată, poate provocată de emoția prezenței mele. Nu mă văzuse de când eram mică. Soția lui, o doamnă foarte distinsă și încă frumoasă, ar fi vrut să ne rețină cât mai mult, dar timpul era scurt și emoția domnului Militaru era prea mare, trebuia mistuită într-un fel. Iar eu nu prea știam cum, întrebările mele îl tulburau. S-a scuzat și a intrat în casă, unde a rămas pentru o vreme. Mă gândeam dacă să nu plec, să nu-l mai deranjez. A revenit și mai roșu la față și mi-a întins o pagină tăiată de ziar, gălbejită și ferfenițită ca un pergament. Ce luptă trebuie să fi fost în el, să se despartă de acest obiect pe care l-a păstrat cu sfințenie de mai bine de 40 de ani. Acum, că mama ne părăsise pe amândoi, a găsit de cuviință să mi-l dea mie. S-a gândit că, într-un fel, îmi aparține mai mult sau aș putea să-i dau o întrebuințare. Pagina conținea o cronică literară la un volum de versuri al mamei ("Paradis Arhaic"), pe care critica vremii l-a salutat cu entuziasm. Articolul era strecurat pe pagina unui ziar local - Flacăra Roșie - printre realizările socialiste în agricultură. M-a surprins acest critic (Emil Țigan) prin discursul neangajat și sincer ce puncta idei esențiale din poezia de debut a unei tinere poete. Pentru a da un sens gestului de suflet al domnului Militaru, voi reproduce aici câteva fragmente desprinse din acel text.
Spre deosebire de majoritatea volumelor de debut cu un aspect de conglomerat tematic, poeții scontând valoarea diversității, Maria Octavian a preferat să ne prezinte variații melodice pe o singură temă centrală: iubirea în contextul unui peisaj metafizic. Sincer fiind, poeta a produs și o plăcută surpriză. Ne-am fi așteptat de la doctoranda în literatură, debutantă în Contemporanul cu sprijinul lui Mihai Beniuc și George Ivașcu, să cultive în acest volum o poezie exclusiv cerebrală, în care intelectualismul să fie dominant. Dar "Paradisul arhaic" este cel al unei neasemuit de frumoase purități, este dezideratul suprem al artistei, a "reginei peștilor" care privește prin "geamul aburit" tânjind spre îndepărtatul mal unde va deveni probabil "regina unor lungi singurătăți". E un paradis al existenței generate și, poate, mai ales o alternativă a fericirii conjugale, multe cântece fiind dedicate bărbatului, înțeles ca un creator de echilibru într-o iubire - perfectă comuniune de sentimente. Poeta ce se definește: "N-ai să înțelegi că trupul meu/ E zămislit din iubire și cer", iubește în "Psalm" cu o dăruire totală, alteori proslăvește " delirul pur" sau explică alegoric în "Portocaliu" relațiile conjugale în care bărbatul, idolatrizat altădată, e un consumator de iubire, e o prezență necesară împlinirii sentimentale.
Lumea este înțeleasă egocentric, "eul" poetei este singura modalitate de a percepe, de a cunoaște realitatea, de existența "ei" se leagă existența universului, odată cu dispariția fizică dispare și posibilitatea raportării existențiale. Astfel transpare alegoricul în poezia "Cauza sui".
Confundarea cu universul, cu un univers prezentat în sensul tradiției blagiene, în care se vehiculează noțiuni tip: somn, liniște, umbre, izvoare, semne, zei se face printr-un "Panteism", poeta fiind cea care transmite "limpezimea esenței supreme". Poeta are conștiința ciclului existențial, de la tradiția strămoșilor (Concert du vieux temps) la prezentul trăit în arderile iubirii și apoi la încercarea de depășire a morții prin trăinicia sentimentului. În poezia "Umbra Umbrelor", poeta, aflată într-o sete de belșug, constată că "Vremea ta prelungită în mine nu mă lasă să stau de vorbă cu moartea!"...
De Sfânta Marie
Îngerul a fost azi-dimineață în bucătărie. I-am simțit prezența în spatele meu. M-am uitat doar cu coada ochiului, să nu-l surprind, ca și cum aș fi știut precis că era acolo. Mă întorc, după o vreme, numai ca să observ dislocarea formei lui din spectrul vizibil în cel invizibil. De ce nu vedem îngerii? Mă întreb dacă vibrația lor luminoasă e prea leneșă sau prea rapidă, pentru ca ochiul nostru s-o capteze? Totuși ei au fost zăriți și nu de puține ori. De ce vedem îngerii? Atunci când poartă un mesaj important, ei se revelă celui ales, ca să fie siguri că e transmis mai departe. Îngerul s-a arătat fără formă, tocmai când treceam prin fața candelei stinse. M-a oprit în dreptul ei, în timp ce îngreuna aerul în spatele meu. Azi e Sfânta Maria Mare și candela e stinsă. Îngerul a vrut să mă atenționeze. Deci, nu prea vedem îngerii, nu le auzim foșgăiala de aripă, dar ei vin, ne vin de multe ori în ajutor. Nu-i vedem, pentru că nu avem nici ochi de lumină, nici ureche de ascultat liniștea. Dar arareori, atingem o stare de grație în care simțim îngerul: vizual, olfactiv, auditiv, chiar și tactil - cu toate organele îl simțim. O stare de imposibilă certitudine.
Din nou Sfânta Marie Mare. A mai trecut un an. Mă duc în parcul de la golf. Vor veni gâștele mamei? Ajung târziu, limba de plajă subțiată de flux a devenit inabordabilă. Ca de obicei, în zilele speciale, gâștele mă așteaptă la intrarea în parc. Doar ele două: bărbătușul înalt, cu gâtul gros și răsucit și gâsca-mamă mai scundă, cu gâtul curbat și subțire. Cu vârsta, la fel ca mama, parcă merge mai greoi și mai legănat. Mama-gâscă pare să aibă o suferință, se oprește și clămpănește spasmodic din cioc, ca și cum ar respira greu. Poate din cauza căldurii. Merg în urma lor, ne învârtim pe loc, gâștele sporovăiesc între ele, netulburate de prezența mea. E sezonul spectacolelor de seară pe malul mării, unde se adună megieșii după asfințit. Dintr-un vehicul de circulat pe iarbă, verde și hidos ca un brotac, un individ de la securitatea parcului dă iama printre gâște, într-o în mare viteză. Se ridică instantaneu în aer și-o pornesc înspre golf, aterizează pe apă chiar în dreptul stâncilor ce despart parcul de plajele private... Ce-o fi avut brotacul de iarbă cu ele, așa dintr-odată, poate din cauza concertului? În următoarele secunde, sosește un grup mai mare, ca și cum și-ar fi dat întâlnire în acel punct. Vizita s-a încheiat și cuplul s-a alăturat grupului. Își luau cina de alge la asfințit, la liziera plajelor private. Am coborât până la mal, să le privesc mai îndeaproape. Ne separau peretele de stânci, fluxul și vigilența paznicilor.
Pentru prima oară reușesc să ajung la vecernie, la prohodul Sfintei Marii. Mama ținea mult la această sărbătoare a numelui ei. În biserică, atmosfera este tainică. Luminile sunt stinse ca înainte de Înviere. Dar există o lumină care te aprinde pe dinăuntru, pe care ochiul nu o vede. Când spun tainic, mă gândesc la alt cuvânt: das Geheimnis. Fiecare cuvânt are limba lui în care se desăvârșește, se potențează altfel. Geheimnis este fără îndoială unul dintre ele. El se autodefinește, auditiv, înainte de a se face cunoscut în dicționarul limbii germane. Cuvântul a existat înaintea sensului pe care-l determină, care s-a cristalizat atunci când a început să fie rostit și auzit. Semnificația este adânc cuibărită în sâmburele cuvântului, în alcătuirea lui fonetică. De-aceea, el îți vine primul în minte sau în suflet, înaintea aceluiași cuvânt, aproximativ, din limba maternă. El survine misterios și neașteptat. Acestea sunt cuvintele originare care, conform Evangheliei după Ioan, au existat înaintea creației (La început a fost cuvântul...). Ele aparțin unui idiom care a precedat Babelul, chiar dacă în timp s-au așezat confortabil într-o limbă sau familie de limbi oarecare. Aceste cuvinte sunt concentrate de idei și sensuri, iar forța lor colosală stă în combinația de sunete care le alcătuiește, atunci când sunt rostite. Geheimnis este cuvânt dumnezeiesc pentru că mi-a adus în minte biserica din Sânicolau în timpul Prohodului... Eram cu Buni la țară, de Paști, deci nu mergeam încă la grădiniță. Nu prea îmi dau seama, de unde-mi vin aceste amintiri. Doar dacă ele au aparținut unui destin paralel, în care mama n-a mai plecat din Arad sau s-a întors să trăiască acolo. Timpul face uneori niște sucituri bizare, memoria deraiază către tărâmuri nepermise, în căutarea unui confort posibil și legitim.
Față de cei duși resimțim o iubire liniștitoare, neîncărcată cu contradicțiile și tensiunile lumești, aceeași pe care o manifestăm pentru copiii mici și neajutorați, oricât ar fi de răi sau neastâmpărați. Există credința, desprinsă din viziunile și revelațiile unor oameni sfinți, că sufletele celor plecați poartă chipuri de copii; o imagine luminoasă și senină a celor ce cândva au fost puri și frumoși. Morții sunt copiii noștri de suflet. Îi regretăm, dar ne și bucurăm de amintirea lor - un film derulat la discreție pe retina memoriei afective, o iubire ce ne umple și ne ajută să ne îndreptăm, inevitabil, mai încrezători spre moarte.
(va urma)