Dacă-i mai punem un I la mijloc devine V.I.P - adică cum s-ar zice very important person. Și așa a fost, V.P. devenise o persoană foarte importantă în viața mamei. O însoțea, mai exact o șoferea peste tot. Mama a alunecat de pe podiumul catedrei și a făcut fractură de col femural. Cum nu putea sta locului, chiar dacă recuperarea nu era completă, s-a hotărât să meargă să-și țină orele, susținută de cadru. Ion Giurgiu, directorul de la Liceul Sf. Sava din acea perioadă, a delegat un profesor de atelier al școlii s-o ducă și s-o aducă de la ore. V.P. era ciudat, stenic, apucat, un credincios habotnic, și, pe alocuri, isteric și nebun. Precum Mia, nici domnul nu avea stare, găsea întruna câte ceva de făcut; bricola, repara (în general mașina mamei, alături de alte obiecte casnice). Iar dacă nu rămânea nimic de făcut, torcea la ralanti, aerul vibra în jurul lui și te capta ca o groapă de potențial, oriunde-și făcea apariția. Se exprima numai în parabole mistice și emitea cu nemiluita vorbe de duh. Cum ironia caustică nu lipsea niciodată, era dificil să identifici sorgintea misticii sale, care de multe ori părea mai mult o emanație a propriului eu. Mama și l-a însușit imediat și nu se mai deplasa nicăieri fără V.P., ale cărui munci, prestate la orice oră din zi și din noapte, le depășeau și pe cele ale lui Hercule. Se certau întruna, intrau în contradicție una-două, pe teme morale sau mistice, la fel de încăpățânați și prepuelnici. Mama, obișnuită să dea mereu ordine și cum nu trebuia să iasă niciun elev din cuvântul ei, proceda la fel cu toți cei care o înconjurau și încercau să-i facă viața mai ușoară. Dintr-un soi de masochism amestecat cu admirație, respect și curiozitate, V.P. sărea în poziție de drepți la orice telefon al mamei. Relația a durat o bucată de vreme și nu-mi mai amintesc ce anume i-a pus capăt: plecarea mamei sau a lui V.P. de la Sf. Sava? Mia era impresionată sau mai degrabă uimită de probitatea și de morala creștină neobișnuită a unui bărbat atât de tânăr, dar cred că îl cultiva mai ales pentru că credința lui exagerată o contraria.
Nu mai știu cum am dat de V.P. după atâția ani, în care pur și simplu uitasem că există. Așa s-a făcut că a fost prezent la parastasul mamei de un an. Îl regăsisem cu câțiva ani în urmă, pe inoportunul Facebook, în plasa căruia eșuăm cu toții dintr-un motiv sau altul. M-am pomenit răspunzând unui mesaj scris cu trei ani înainte. L-am identificat imediat pe V.P., pornind de la o amintire hazlie. M-a învățat cum să merg în marșarier cu mașina, pe vremea când încercam să-mi iau carnetul de șofer ceaușist, cu poligon și tot zelul proletar al milițienilor examinatori, lucru deloc simplu. Lecția lui de mers cu spatele mi-a rămas peste ani ca o amintire delirantă. Mi se reactiva în minte, ori de câte ori trebuia să merg în marșarier pe o distanță mai lungă și aveam dificultăți să țin volanul drept. Intram într-un soi de frenezie pornită din dulcele somn al amintirii. V.P. învârtea roata volanului într-o isterie dreapta-stânga, vizibil șarjat ca să pricep eu cum devine mișcarea, reușind totuși să țină direcția la o viteză nebună. Așa explica el că mersul în marșarier e ca la bicicletă, e compus din cercuri mici - la el mai degrabă mari! - egale și echidistante. Mișcare rectilinie cu spatele nu există. Când trecea V.P. la volan, apucat, temperamental și excesiv de vioi, mersul cu spatele era o aventură în necunoscut. Mașina devenea o barcă ce parcă se apleca într-o parte și alta, după cercurile vălurite, executate cu măiestrie de vajnicul conducător. Motorul dobândea un măcăit special, un tors zgomotos, ca o armată de țânțari la atac. Între altele, V.P. era un adevărat Ruder Künstler; făcea un slalom elegant și plin de nerv prin mitocănia de circulație românească. Nu degeaba l-a desemnat domnul Giurgiu tocmai pe el cu transportul zilnic al mamei la liceu.
Pe scurt, în timp ce răspundeam cu trei ani întârziere la un mesaj primit pe Facebook, primul lucru care mi-a venit în minte a fost episodul cu mersul în marșarier. Uitasem complet de mentorul acestei desăvârșite tehnici! Eu îl uitasem, dar el părea să-și amintească multe lucruri despre mine. Avea într-adevăr o memorie surprinzătoare; de exemplu, a descris perfect un tablou de-al meu atârnat pe perete la Azuga, cu un cal cu «limba semi-erectă sfidând gravitația și umanitatea». Și ironia continua cu referințe clare la cartea mea "Ploaia de sub limba calului". «Nu mai știu dacă îi curgeau balele, dar un lucru e clar: ploua cu VISE! Aș replica cu un verset biblic, dar nu sunt sigur dacă îți va fi familiar, poate în viitor.»
Înduioșat de depresia în care mă aflam, email-ul domnului V.P. se încheia cu îndemnuri amenințătoare de continuare a vieții așa cum e, doar pentru că ne-a fost dată!
Adevărul ne înconjoară, nu avem unde ne retrage, hai să nu fim triști!
Mereu al vostru, tu și ea.
Eugen
Redau aici răspunsul lui plin de umor și pătruns de aceeași efervescență isteroidă și temperamentală.
A da cu spatele, în jargon șoferistic, înseamnă că mașina aparent înaintează, dar se apropie de cel din urmă, adică merge înapoi, singurul indiciu este lumina albă care semnalează direcția de înaintare. Ți-a plăcut? O adevărată nebunie! Așadar, a da cu spatele este privirea înainte și pasul înapoi, sau a nu te uita pe unde umbli, sau reculul evoluției, sau... știi ceva, iartă-mă, nu eu te-am învățat! În 1992 am părăsit orbita, în 2010 o apariție meteorică, după 18 ani, mi-a prilejuit ultima întâlnire, în fapt, asta îmi propusesem un rămas bun de la o persoană pe care știam că nu o s-o mai văd. Relația era fatalmente expirată, dar de d-na Pavnotescu mă leagă multe amintiri deosebite, pe care adesea le depăn cu drag. Te îmbrățișez fără să vreau! Eugen.
Cum a știut V.P. că nu o s-o mai vadă pe mama atunci când ne-am revăzut în 2010? Citea deja moartea în privirea ei? Mama știa că o să plece curând, începuse să vorbească despre moarte cu voce tare, dialoga cu ea de-o bucată de vreme. Nici nu cred că ar fi vrut s-o îndepărteze, doar s-o mai amâne puțin. Dar în acel moment nu știa, a știut abia după ultima ei vizită în Abadania... V.P. s-a mutat într-un orășel de munte. Ce anume l-o fi implicat atât de tare în relația cu mama? Poate, simplul fapt că n-a reușit s-o înțeleagă. Dumnezeul lui atotputernic și atotprezent nu i-a împrumutat ochiul să vadă cu el până la capăt. Iată și explicația mai jos, V.P. a rămas agățat în acea stare de "prezervare" în raport cu ea și, deopotrivă, cu mine.
A doua zi, ieșeam la pensie și părăseam Bucureștiul, puține șanse să ne revedem, ai dreptate funcția creează și dezvoltă organul, dar nu și atunci când religia "te spală". Cât privește relația, încetinise de mult, ca să evit retrogradarea am ales prezervarea, stai liniștită amintirea ei este de neînlocuit.
Cu orice risc, încerc un sfat: roagă un mamoș să-ți taie furtunul ombilical, ești tânără, frumoasă, sper inteligentă, ești mamă, fii fericită, ești așteptată.
Cum spuneam, acea "prezervare" continuă peste timp și, ori de câte ori se ivește ocazia, te aruncă într-un fel de năuceală inexplicabilă. Tocmai Der Ruder Künstler să trosnească mașina și încă dând cu spatele și fără să fie agresiv - ca și cum agresivitatea ar fi starea lui obișnuită.
Încerc un răspuns mâine, azi am avut un mic eveniment rutier. Culmea, am lovit o mașină mergând în marșarier, fără a fi agresiv, doar chior, ieșeam din curte. L-am întrebat pe tip, un puști, de ce nu a claxonat? Mi-a răspuns că n-a găsit claxonul! Avariile minore... Lasă dogma, roagă-te! Zi Tatăl Nostru, vorbesc serios. Pa, Eugen. Nu te mai simți vinovată, nu ai motiv. Pe mâine!
Nu vreau să schimb nici o virgulă din textul care urmează, de teamă să nu alterez nimic din tonalitatea sau din impetuozitatea îndemnului care, înainte de orice, descrie atât de bine temperamentul excesiv și personalitatea expeditorului.
Citesc și nu-mi vine să cred, am alimentat, involuntar, o durere care devine suferință, regret, n-am abilități terapeutice. Probabil ești sau te simți singură, culege niște flori frumoase, a se citi amintiri, fă o infuzie și inhalează optimism, cultivă o expresie facială zâmbitoare și bagă-i pe toți în PM. Este o înjurătură care ne îndepărtează de psihiatru. Ți-aș face o recomandare, chiar dacă unora le-ar pare nepotrivită, întoarce-te spre credință! Trăiești într-un oraș mare și o lume mică, inversează termenii, nu este o contradicție între vechiul îndemn, cel cu bagă-i... și credință, la început se completează, la mine a funcționat. Credința nu este ignorantă, dimpotrivă, este un efort spiritual permanent care se susține pe cunoaștere, pe dragoste și frumos. Religia este un demers necesar, este transcendența, este nevoia omului de-a iubi și de a fi iubit, este o cale de a-l descoperi pe Dumnezeu! Dragostea este vehiculul care ne urcă în văz...duhuri și ne face nemuritori! Bineînțeles că ești frumoasă, sau mă rog așa te știu, dacă între timp te-ai urâțit nu știu și nici nu cred, oricum nu-mi pasă, mimează veselia până ți-o însușești, fi convinsă că ești așteptată, de cine? descoperă! Nici nu gândesc să lipsesc la parastas. Cultul ortodox nu este fără fond, pe lângă fast și cântec, evidențiază importanța rugăciunii, prezența celor dragi și mai ales pomana cu colivă! Să nu te zgârcești! Eugen și Bună Dimineața!
Urmăresc textul de mai sus cu rictusul mamei la colțul buzelor. Mi-o imaginez perfect, agresivă și pătimașă ca și interlocutorul ei, când o șoferea către liceu, mănăstire (cum vom vedea mai târziu!), la cozile nesfârșite la benzină sau către alte destinații de interes.
Adaug aceste scrisori "digitale" pentru că Mia, în "Viața ca reprezentare", a început prin a vorbi despre genul epistolar. Era ceva ce-o atrăgea la această literatură de margine, chiar dacă n-o considera cu adevărat literatură. Scrisorile care urmează se remarcă prin valoarea lor literară în spiritul acestui gen vetust. Ele sunt concentrate de viață, dacă nu trăită, măcar închipuită, stări la limita realității, amintiri deformate și crâmpeie de memorie alterate de două ori: de subiectivitatea imposibilă a mamei și de imaginația delirantă a domnului V.P. - coleg, șofer de elită, confesor, confesat... și multe altele. Cred că mama nu va fi tulburată de prezența acestor scrisori. Impudoarea construită peste ani, pe paturile de spital, înveșmântată în carapacea de ghips, o va ajuta să le privească cu ironia și distanța cuvenite. Îmi reprezint în minte zâmbetul ei eteric cum vibrează și tresare, pătruns de undele acestui lung și neconfortabil mesaj.
Epistole electronice
1.
Era prin '87, '88, când directorul Giurgiu m-a chemat în birou. Era cu Mia, pe atunci D-na profesoară Pavnotescu, ne știam binișor, am salutat ușor mirat, o știam în concediu medical pentru o durată mult mai mare. Avusese, precum știi, fractură de col femural, nu arăta grozav. Giurgiu cu țigara în mână, aprinsă, fuma în dușmănie, asta l-a pierdut la 65 ani, mă invită să stau - o chestie rară - pe scurt, urma s-o transport pe Mia. Programul deja îl corelaseră, am acceptat, precizez că Mia se deplasa cu cadru, nu putea conduce. A doua zi eram la post, inauguram o etapă care avea să-mi marcheze existența, la fiecare două zile o duceam la liceu, doar atât. Începuse să-și revină și relația să se dezvolte, chiar îmi mulțumea că am contribuit major la echilibrarea situației, se întrema fizic și psihic, se bucura sincer (cred!) când ne întâlneam și nu contenea să-mi spună cât am surprins-o, era amabilitatea celui dependent, mă amuzam copios. Am intrat în joc. La început, nu urcam. Ea, dimineața, mă aștepta la mașină, iar la întoarcere o lăsam de unde o luasem, până când s-a stricat liftul, și stricat a fost, sau ca și stricat până în '92. Ca să mă convingă, după ce s-a reparat liftul, își lua kilograme de cărți, niciodată nu le lăsa în mașină. Așa s-a scris istoria, ba mai mult, am surprins-o conducând mașina în trafic. După câteva zile a negat, nu voia să renunțe la serviciile mele, chiar se lăuda cu noua achiziție, la cadru renunțase, la mine nu. Recunosc, eram flatat, chiar făceam eforturi sa mă afirm, aveam 40 de ani! Un prost. Nu prea m-am schimbat, dacă nu mă înșel și, nu mă înșel, acum fac același lucru, parafrazez, "am scăpat de mă-sa și am dat de fie-sa". După socotelile mele sunt între voi, la 13 ani distanță și de una și de alta! Nu băga în seamă toate prostiile, fi atentă sunt un glumeț, apreciez persoanele cu umor, Mia poate confirma! Acum când povestesc, retrăiesc evenimentele cu aceeași intensitate, sunt nostalgic! Adaug un insert "spunea un sfânt părinte: din ce auzi să nu crezi nimic, iar din ce vezi jumătate"
Nevasta era la curent, trata persoana cu compasiune, mă întreba cum se simte, cum merge și mai ales cum arată? În general bine, îi răspundeam, mersul progresa, iar la ultima întrebare, i-am zis, ca o babă la 54 de ani, necăjită și infirmă! În locul ei, să nu fii. Am fost foarte convingător, compasiunea a crescut exponențial! Legătura cu Mia tindea să devină prietenie, multe destăinuiri, nopți pierdute la PECO (aluzie la cozile nesfârșite la benzină din perioada luminată), deja ne tutuiam, ea cu mult înaintea mea, drumurile erau plimbări. Venise vara, era până în vacanță, când i-am spus nevestei că doamna ne invită pe toți la mănăstire. O zi frumoasă însoțea drumeția, noi 4 și ele 2 (Mia și Ana, fetița din vecini). Mia era vaporoasă, cu un decolteu ușor obraznic, o coada de cal îi atârna tineresc, odihnită și total provocatoare, fără pic de modestie. Nevastă-mea muncită, de la slujbă, cu atâtea pe cap, fără mașină de spălat, cu soacra în casă, descurajată, când a văzut-o... a fost surpriza enormă, între cum i-am descris-o și cum arăta! A făcut un mare efort să-și ascundă uimirea și indignarea. Au urmat dialoguri plate, comune, singurul eveniment pe care l-am trăit îngroziți, a fost isprava fetiței cu nanism, preferata Miei, care, jucându-se la fântână, era sa fie lovită de mânerul roții, putea fi fatală neatenția, totul sub privirile noastre consternate. Acasă, Anca - soția - mi-a tras un perdaf împănat cu toate nemulțumirile ei de-o viață, iar suprema vină: ești un mare mincinos! Asta-i baba urâtă și infirmă! Și mi-a trântit ușa în nas pentru multă vreme. Întâmplarea cu pricina a avut consecințe nesuferite și în continuare. Astăzi, bineînțeles, povestim amuzați episodul, iar Anca nu a renunțat la compasiunea ei pentru doamna Pavnotescu!
Formulez un răspuns cât se poate de elogios, pe măsura talentului literar reliefat de text, care-l va face pe scribidor să roșească. Îmi respinge aprecierile, ondulat, ironic și cu falsă modestie, prin meandrele internetului, cu teama că undele măgulitoare îi vor alunga inspirația. Laudele au efectul scontat, tensiunea relatării crește deopotrivă cu elanul scriitoricesc. Urmează un bombardament de cuvinte-idei evocate în majuscule. În jocul de-a literatura, V.P. nu admite decât critici, pentru că doar critica îl ajută să se perfecționeze.
2.
Mulțumesc! Te rog, pe viitor fără felicitări, vorbesc f. serios, doar critici. Mă bucur de efectul pe care de fapt mizez, laudele îmi alungă inspirația, mă gândesc numai la ele și mă împrăștii, după re-reacție realizez efectul. Bineînțeles voi fi alături de tine, până te vei plictisi de mine. A, încă ceva f.f. important, FĂRĂ CADOURI, doar imateriale.
Pe Giurgiu, directorul, îl cunosc bine, după alungarea lui din liceu, de altfel justificată, a fost părăsit de toți. Mi-a dat un telefon să-i repar mașina și... am rămas PRIETENI până pe 25 noiembrie 1995, când a murit de ziua Marei Mucenice Ecaterina, patroana școlii și a studenților, o femeie învățată și frumoasă din Alexandria Egiptului. Se schimbase profund, mă alinta cu apelativul "tata", știa că moare, nu renunța la fumat, eu l-am dus la spital pentru ultima oară, l-am instalat în salon, ne-am luat rămas bun. După câțiva pași m-am întors, îi simțeam privirea în spate, am văzut cel mai nefericit om, care mă privea cu speranță! A murit seara înconjurat de familie, s-a stins sufocat! Ajunsesem să țin la el. Împlinise 65 de ani. Dumnezeu să-i ierte pe toți! Cât a fost director, m-a persecutat. Prostii.
Persecutatul va întoarce creștinește gestul, față de directorul său, într-un fel de prelungire a relației cu mama, în consens cu acea "prezervare" a relației încetinite, de care vorbește într-un mesaj anterior. Prietenia cu persecutorul se desfășoară sub semnul neîntâmplător al unei crunte suferințe care leagă destinul profesorului excepțional de matematică, infirm, singur și părăsiți de toți, cu martirajul Sfintei Ecaterina.
Te asigur vor urma și altele, poate la fel de adevărate! VEI FI ȘI TU PERSONAJ. Răbdare
Dacă unele afirmații vor fi dure, sa nu te superi, mi-au fost dragi!
Mia când a murit? Luna știu, nu știu ziua.
Eugen
Îi scriu despre moartea mamei, precizez ziua cu semnificațiile ei liturgice, descrise mai devreme - cu toată nebunia numerologică a soroacelor care-i urmează, despre mâinile ei, cum au rămas calde și însuflețite până au intrat în mormânt. Dar pe V.P. miracolul nu-l surprinde. Dacă cei mai mulți m-ar privi cu rezerve, V.P. reacționează ca și cum ar fi fost de față și ar fi participat la revelația mea. Atunci mi-a vorbit de părintele Nectarie, vizavi de comunicarea cu cei duși. De fapt, se referea la părintele Porfirie de la muntele Athos.
Starețul Efrem Vatopedinul vorbind despre darurile extraordinare ale Părintelui Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991):
"Numai două cuvinte am să vă spun despre acest Sfânt al zilelor noastre. Avea darul înainte-vederii (prooratico harisma) și cel al străvederii (dioratico harisma) și am să vă spun un fapt minunat care s-a petrecut la cincisprezece zile după ce a murit. Un fiu duhovnicesc al lui, care era în Australia, îi dădea telefon în mod regulat și îi cerea sfaturi. Fără să știe că acesta murise, după cincisprezece zile îi dă telefon la același număr. Îi răspunde Părintele, îi rezolvă problema și îi spune: Ioanni, de acum să nu-mi mai dai telefon, ci aștept să te întâmpin în rai! Și a închis telefonul. Acesta, cutremurat și înfricoșat, a sunat pe un cunoscut de-al său din Atena spunându-i: Am vorbit cu Gheronda și mi-a zis cuvintele astea. Nu cumva mă încearcă? Iar prietenul i-a răspuns: De cincisprezece zile l-am îngropat pe Părintele!"
Mama a trăit și ea o experiență oarecum similară, vizavi de intruziunea high tech în lumea spiritelor. Am mai făcut referire la această bizară întâmplare, când am vorbit despre visul meu telefonic. În general, visele manifeste exprimă răspicat dorințele diurne neîmplinite. Mi-era dor s-o aud la telefon și visul meu exprima, într-o bună măsură, speranța în inefabilul unei realități pe care ea o experimentase deja. Doamna B. era o femeie distinsă, frumoasă și plăcută, pe care mama o iubea și o cultiva de câte ori mergea la Azuga. În absență, îi plătea cu solicitudine dările. Mama a suferit că nu a putut merge la înmormântare, sau că n-a fost lângă ea în scurtul răstimp în care fusese atât de bolnavă. Era la mine când a aflat, așa, dintr-odată, că murise. Imediat după ce s-a întors în țară, a primit un telefon. Era dimineață, devreme, mamei nu-i plăcea să i se tulbure somnul și mai atârna o vreme de starea de vis, când era trezită brusc. A răspuns și a vorbit la modul cel mai firesc cu doamna B., care a încredințat-o că nu va trebui să-și facă griji, pentru că fiica ei va continua să-i facă plățile la apartament. Mama, adormită, a răspuns un rapid "Da. Mulțumesc" și a închis. Și-a reluat mai apoi somnul. O stare echivocă se întinde peste două lumi: aserțiunea doamnei părea sa aibă logică în contextul în care ea nu mai exista, pe de altă parte, conversația cu o persoană care plecase dincolo de câteva săptămâni i s-a părut mamei firească. Cele două dimensiuni au coexistat într-o realitate onirică în care afectul și rațiunea s-au regăsit într-o formulă fericită și convenabilă; mamei îi era tare dor s-o mai audă pe doamna B., dar era, în același timp, preocupată să găsească o soluție pentru perioada lungilor ei absențe din localitate. După ce s-a trezit de-a binelea, mi-a reprodus exact conversația care i s-a părut fermecător de reală, dar pe care a atribuit-o logic, fără convingere, unui vis - până când a zărit numărul doamnei în lista de "convorbiri recente" a mobilului ei, cu ora exactă și data la care a sunat. Trecând prin toate stările, primul gest a fost s-o sune pe fiica ei; telefonul doamnei B. zăcea părăsit într-un sertar, neîncărcat, de când doamna murise. Totuși, vocea doamnei B. a sunat convingătoare și inconfundabilă din telefonul ei neanimat. Lamentabilul prezent - momentul revelației - îi părea mult mai ireal decât glasul doamnei B. care-i vorbise cu puțin timp în urmă. Dar cine mai e acest timp și ce-i poate da adevărata măsură, când se joacă atât de parșiv cu speranțele și iluziile noastre?
Lecturile domnului V.P. abundă în astfel de istorii. Sfântul Nectarie, la care se referă mai jos, nu a avut acces la telefonia digitală, el săvârșea minuni cu instrumente mai prozaice.
3.
Emoționantă poveste, moartea în general ne copleșește, viziunea mea este prozaică, fără implicații esoterice, pe care nu le neg. Decisiv este însă nivelul spiritual, când nu ne vom teme de ea, am biruit. Episodul cu telefonul l-am întâlnit in istoria vieții Sfântului Nectarie de la Eghina, sper să nu comit o confuzie. Grecul avea fii duhovnicești în lumea nouă și îi confesa telefonic. După moarte a continuat acțiunea cu cei care nu aflaseră de plecarea lui. Cum cei în cauza au aflat de moartea lui, prin 92, telefoanele nu conteneau! Uimirea era generală! Realitatea este cutremurătoare, vorbim cu apropiații sau depărtații noștri, fără a le cunoaște trăirile. Când cei morți ne contactează, iubirea față de cei rămași determină entitățile, care îi supraveghează, să le permită o scurtă vizită. Desigur, sentimentul este puternic și reciproc.
Ce-mi scrie V.P. în rândurile de mai sus am urmărit, întocmai, pe parcursul acestui exercițiu al neiertăciunilor, în care am încercat să descriu cu acribie visurile și epifaniile marine ale Miei, cu toate însuflețirile ei zburătoare. Subscriu ideii de entități supraveghetoare ale spiritelor. E deopotrivă plastică și opresivă. În acest context, sintagma de libertate a spiritului își pierde din consistență chiar și după ce povara cărnii dispare. Fără să le numesc ad litteram entități, ele răzbat din aproape toate visele sau transfigurările prezentate, prin replici aluzive de tipul: Uite că mi-au dat voie!, Uite că am venit!...
4.
Era decembrie, sărăcie, frig afară, la servici și în casă, se apropia Nașterea Domnului. Bucuria era umbrită de realitatea sumbră a regimului care ne extermina. Cozile interminabile la alimente accentuau deprimarea generală. Aprovizionarea cu carne era suprema încercare, eu aveam ani mulți de când renunțasem la ea, eram și sunt vegetarian, dar familia aștepta un praznic decent. Zile întregi, disperat, fugeam de la un magazin la altul, nimic. Suna telefonul, începuse vacanța, Anca aștepta o veste bună care întârzia, eu nu reușeam să mă descurc cu carnea. Răspund un pic răstit crezând că este ea. Era Mia, enervarea creștea, mă gândeam - ce mai vrea? Am primit, începe ea, un pachet consistent cu carne de la Arad, vreau să o împărțim. Mănânc-o sănătoasă, i-am răspuns impertinent, mă simțeam deja umilit. Insistentele ei au primit același refuz, până i-am trântit telefonul de ciudă. Mi s-a părut că i se gâtuise vocea. Sună iarăși, am ezitat să ridic, putea fi altcineva, ridic receptorul, era tot Mia, plângea. Niciodată n-am văzut-o plângând, îmi zice scurt: vin în fața blocului tău și nu plec până nu cobori după carne. Plângea mai tare, depășisem măsura. M-am îmbrăcat, am ajuns la ea, când am privit-o, era în lacrimi.
Istoria de mai sus mi-a apărut ca un act de cruzime din partea lui V.P.. Plânsul cathartic al mamei se adaugă și el darului. Menit să-l înduplece pe creștinul insolent care confundă "plata" cu recunoștința pentru "serviciile" lui neobișnuite, pentru care, altfel, n-ar fi primit nimic, în ruptul capului.
Pe aceeași cale electronică a sosit o amintire "dulce-amară". O recunosc în ea perfect pe mama în anii dezamăgirii ei, când "pustia" începuse să-și croiască deșertul gol și nemărginit.
5.
Înnod o amintire dulce-amară, de 25 de ani veche; urcam împreună scările, de data asta liftul chiar nu funcționa, (prima mea vizită la apartament se comisese în urma unui atare episod, dar și după remediere, am continuat să o conduc până sus, pe motiv că erau cărțile grele și nu le putea căra). Ajunși în casă, m-a "rugat" să aprind toate becurile. Fiind vremea prânzului am ripostat: lumina naturală era suficientă, atunci a bodogănit în felul ei nemulțumit: am copii la meditații până seara, verifică fiecare bec! M-am conformat, lustrele aveau un singur braț aprins din trei și emanau o lumina chioară. Ai becuri de rezervă? celelalte sunt arse, am avertizat-o! Arse, pe dracu, a comentat pe un ton extrem de enervat, trage-ți un scaun, mi-a strigat, și înșurubează toate becurile stinse! Am rămas uluit, după ce le-am strâns, s-au aprins! Ce a fost asta! am exclamat; Puiu face economie, zilnic îmi deșurubează becurile, parcă ar plăti el lumina, a replicat. De atunci, în zilele cu meditații, îmi interpretam rolul, luam scaunul, fără comentarii inutile și înșurubam becurile, având grija să le strâng foarte tare, de mă întrebam cum reușește dl. Pavnotescu să le desfacă de fiecare dată, fără să le spargă!
În timp ce urmăresc istoria lui V.P., îmi vin în minte, amuzată, nemulțumirile stereotipe și ironice ale tatei: Intru pe ușă, nu e nimeni acasă și o lumină "a giorno" peste tot - cu toate becurile aprinse de pomană în fiecare cameră, inclusiv pe balcon!
6.
La plecare, mă grăbeam, se enerva din nimic, sau poate că rămânea singură, nu știu, mă conducea la ușă, după care invariabil, se văita că este obosită, surmenată și cât de bine i-ar face după meditații, o plimbare. Să nu întârzii! Prefera Sămurcășești, mănăstirea de la Ciorogârla. Când ajungeam la mănăstire și se întâmpla ca acolo să vorbesc mai mult decât ea, atunci se grăbea acasă! Bineînțeles, că la întoarcere alegea traseul cel mai lung!
Așa era mamă-ta, o femeie veselă înfășurată într-un ambalaj prea strâmt!
Era perioada în care Mia se pregătea pentru marea singurătate. Nu suporta să fie singură. Geta murise, distinsa și interesanta doamnă Apetrei, compania sa de cafea (vecina de jos) s-a mutat. Dar cel mai mult, îi lipseau plimbările peripatetice - din dreapta volanului - cu singura ființă, despre care nu credea că o va putea dezamăgi vreodată.
7.
În spital fiind, îi fac o vizită, era în mare suferință, se operase cu introducere sau scoatere de tijă din piciorul fracturat. Era vară, vacanța mare bineînțeles, foarte cald în spital, Mia întinsă pe pat nu avea nevoie de compătimiri, aștepta provocări. Îmbrăcată într-o cămașă subțire, vaporoasă, care se strânsese și îi ajungea doar la brâu, se răcorea cum putea, iar cearșaful era adus până la pântece, între cele două, se observa începutul părului pubian. Eu, ca să înlătur o situație jenantă, intervin: Vezi dragă, că ți se văd chiloții! Ea, contrariată, intonează enervată ferm: N-am chiloți! și însoțește afirmația cu o mișcare rapidă, îndepărtând total cearceaful pentru câteva fracțiuni de secundă!
O recunosc perfect pe mama în scenariul de mai sus. Dezinhibiția împinsă la extrem, lipsită de orice fel de pudibonderie, era un capitol de care se mândrea, oferindu-mi adesea explicația: dacă ai fi stat îmbrăcată până la jumătate în ghips ani de zile prin spitale, iarnă, vară, în călduri insuportabile, cu ghipsul care te mânca până la sânge, cu andrele băgate pe unde se putea, ca să mă scarpin, și expusă ca un cobai la vederea tuturor - obiect de studiu și admirație - ți-ar fi trecut orice rușini stupide și închipuite. Mama era în spital, în suferință, și nu era loc de fițe în zăpușeala nesuferită din spitalele de stat. De altfel, gestul, care l-a contrariat pe V.P, îmi amintește de un peisaj recent al spitalului Universitar de Urgență, în plin capitalism deșănțat: un salon cu vreo 30 de paturi îngrămădite unul în altul, până în mijlocul camerei, încât nu se putea trece de la un capăt la altul. Bărbați amestecați cu femei, ocupau, asexuați - cum se elibera - câte-un pat de-a valma. Cu toții despuiați, cel mult un cearșaf le mai acoperea, celor mai rușinoși sau mai conștienți, câte-o zonă erogenă. Nimeni nu părea să fie deranjat de grotescul situației: pacienți, surori, medici sau vizitatori. Unii atârnau inerți în scutece - cei nelegați la sondele urinare - ca niște bebeluși uriași și stafidiți. Alții se expuneau goi-goluți, blegiți și exasperați de căldura insuportabilă și lipsa de aer, iritați de escare, caniculă și țânțarii ce circulau liberi prin ferestrele larg deschise zi și noapte. Un spectacol de coșmar, un adevărat purgatoriu în care expiau, fără s-o știe, blestemații sorții: gemeau, țipau, delirau, se tânguiau, iar cei mai vioi făceau scandal, cerând una și alta personalului care se plimba, cu buzunarele uniformelor albe, larg desfăcute, să-și încaseze șpaga pentru cel mai umil și elementar serviciu. Mia avea dreptate. După ce respiri o vreme aerul fetid al unui astfel de mediu, îți dispare orice rușine adamică, nu te mai clintește nimic. Mia a petrecut o noapte în acest salon, până i s-a făcut loc, a doua zi, într-o rezervă cu 4 paturi. A fost ultima ei vizită la spital. În același timp, pe culoar, și-a petrecut noaptea o pacientă care s-a văitat întruna, fără o clipă de repaus. Venea de la țară și fusese aruncată pe hol, nebăgată în seamă de nimeni. Nu exista loc nici măcar în hala uriașă pentru ea. Urla ca un animal înjunghiat, dar cuțitul refuza să-și facă treaba, ultragiul nu se mai termina. Și biata femeie nu răcnea, ca să atragă atenția, pentru că n-ar fi avut resurse s-o facă pentru atâta timp, energia ei interminabilă era alimentată vizibil de o durere atroce, de un fel de perpetuum mobile al morții care se juca cu victima, precum pisica cu șoarecele. De-altfel, asistasem, în același spital, și la alte scenarii de dezinhibiție totală. Veneam cu mama să-i scoată lichidul din burtă, o internam și externam în aceeași zi numai pentru această nesuferită operație. M-am așezat la coadă în spatele unei uși pe care scria într-o doară: W.C. Era singura toaletă afectată vizitatorilor care conținea și dușuri, probabil o fostă baie a bolnavilor, detașată de un salon. Drept care, un aurolac gol-goluț își expunea dosul către lume, de câte ori încercai să crapi timid ușa, să-l rogi să părăsească încăperea. La intrare, se zărea un maldăr de haine jigărite și niște pantofi scâlciați, aruncate pe jos. Coada era, mai ales, de femei, probabil bărbații își făceau deliberat nevoile pe lângă gardurile și zidurile din perimetrul spitalului, laolaltă cu câinii. Mă duc la gardianul care stătea atârnat de ușa liftului, și încerc sa-l conving să scoată omul străzii din toaletă. Se lasă cu greu deranjat, până la urmă deschide ușa larg și rage la fundul ipochimenului. Luat prin surprindere de tonul răstit, urmat de înjurătura familiară a reprezentatului ordinii, aurolacul se întoarce de data asta cu rușinile către asistență. Gardianul trântește ușa cu putere și revine la post, adică să sprijine ușa liftului și să pună din când în când întrebări nepurtătorilor de halate, care încercau să intre prin efracție (adică, fără să cotizeze!)în afara orelor de vizită. Răspunsul lor sosea prompt, mecanic și surd, prin îndesarea mitei în buzunarul generos al uniformei sau în palma îndoită căuș. Aurolacul nici vorbă să plece. Sosesc două femei: cea tânără purta un fel de halat peste pijama și cealaltă era în haine de stradă. Așteptară câteva minute, după care s-au postat cu nerușinare în fața cozii, au deschis larg ușa și-au privit cu dezinteres la fundul gol și schilav. Atunci, sfidând coada de frustrați și abstinenți, care se bâțâiau de pe un picior pe altul de atâta așteptare, pătrund hotărâte înăuntru și trântesc ușa în urma lor. Nu mai trebuie să menționez că baia consta dintr-o singură sală mare cu un duș, o chiuvetă mică și o toaletă. Se pare că nici aurolacul, nici cele două femei nu s-au simțit stingheriți unul de prezența celuilalt și și-au văzut fiecare de treburile lor. Nu se auzeau altercații, doar apa care curgea tumultuos și stereo din cele trei dispozitive. După o vreme, au ieșit afară ușurate și vesele, privind cu dispreț și oareșce mirare la coada de răbdători care creștea în spatele ușii. Omul străzii nu dădea semne de plecare, cu atât mai mult acum, când începuse să spere că vor mai veni și alte îndrăznețe să urineze în prezența lui. Renunț și mă întorc în holul unde aștepta mama, să-i relatez ce se întâmplă. Mia, care de-atâta așteptare începuse și ea să aibă nevoie, intră fără să stea prea mult pe gânduri în baia unui salon, care avea ușa semi-deschisă. Bineînțeles, salonul era de bărbați, dar demixtarea nu era la modă prin partea locului. O soră încearcă niște argumente, dar mama o pune la punct cu stilul ei infailibil și laconic. Câteva minute mai târziu, îi urmez și eu, timidă, exemplul. Bat la ușă cu fantoma aurolacului pe retină. Din motive înțelese, ușile de spital nu se încuie. Dar mai mult decât să intre un pacient peste tine sau să dai tu peste unul nu se poate întâmpla. Sunt lucruri mai rele pe lumea asta.
Cu toată această dezinhibiție a ei, mama n-a putut fi niciodată convinsă să facă nudism la 2 Mai, acolo unde prietenii ei apropiați și toată scriitorimea umbla dezinvoltă în costumul lui Adam. Într-o zi mă căuta pe plajă, venea în vizită, din Neptun, unde stătea la vila scriitorilor. O întâmpină domnul profesor M.R. cu mult entuziasm, dorind s-o îmbrățișeze. Iese gol-goluț dintr-un cort (nu se văzuseră de la susținerea tezei mamei, cu vreo 15 ani în urmă). Mia îmbrăcată cu o rochie lungă și albă, arăta ca un porumbel al păcii, distonând hilar cu peisajul din Grădina Paradisului. Îl ține pe domnul profesor la distanță, trimițându-l să se încalțe mai întâi. Acesta, ca s-o oripileze până la capăt, răspunde întrebării dacă n-ai văzut-o pe fiica mea? că o fi cu vreunul băgată prin corturi!.
Închei acest intermezzo epistolar, cu ultimele îndemnuri ale lui V.P. Aici conversația noastră se termină. Am reușit să-l agasez, agresez, să-l obosesc, să-l fac să se simtă ca pe vremea când presta servicii zilnice și înălțătoare mamei. Egocentristul, temperamentalul, excesivul, credinciosul habotnicul, ironicul și invincibilul V.P. s-a retras, cu aura spartă, din periplul nostru prin meandrele internetului ziua, noaptea, dimineața, după inspirația amintirii! L-am revăzut la parastasul mamei. A sosit așa cum a promis, fără invitații speciale..
Nu te mira, simt că îmi penetrezi aura, până la vară continui blindajul. Sunt același ursuz, nemulțumit și pentru toți nesuferit, dar nu-mi pasă!
Îți doresc poftă de viață, spor sufletesc și spirit înalt!
Fii fericită!
Eugen
În aceeași idee, a mai sosit o misivă înaintea blindajului, la fel de digitală ca și celelalte. Internetul cu forța lui colosală ne-a permis să dăm nas în nas la primul colț, ca să-i pot penetra aura.
8. PERPETUA GREȘEALĂ
Îmi propusesem, pe bune, să închei capitolul Pavnotescu, o etapă consumată, cu frumoase și mai puțin frumoase amintiri, totuși utilă în felul ei. Te văd înconjurată de singurătate, purtând la vedere paiul de care să te agăți în căutarea primului ajutor... autentic.
Fii atentă la ce faci! Nu este un avertisment, ci un sfat prietenesc, se impune o decisivă intervenție al cărui instrumentar nu trebuie evitat, se numește Evanghelie, un nealterat contract social al cărui program se identifică cu SFÂNTA TREIME!
Îți recomand alegerea pozitivă spre a-ți însenina sufletul și înfrumuseța viața, modifică-ți meniul, mergi mult pe jos și vei ajunge mai repede, fii desculță!
Mă întreb ce te împinge, doar Mia? Fug și la primul colț dau nas în nas cu tine, când nu mă aștept!
Peregrinam în plin mediu extraconjugal, aproape 30 de ani de atunci, în felul meu nedumerit și tâmp, priveam fără să vad, ascultam fără s-aud, eram fără să fiu și, totuși, simțeam prilejul auto-identificării.
Plimbările, aidoma eroilor, erau nocturne, adesea staționam la Peco, orele lungi și înfrigurate își au povestea lor, Mia știa și îi plăcea să asculte, avea o ureche care te stimula, a fost persoana căreia i-am vorbit cel mai mult, din când în când suspina și adăuga regretul sau reproșul, că nu am urmat o facultate. Mă amuza, nu a înțeles că de fapt asta m-a salvat, infatuării mele înnăscute o diploma îi lipsea. Câteodată mă considera egalul ei și continua șugubăț că am momente de geniu. Iar eu o asiguram că după ce se golește rezervorul abia aștept să mergem la benzină, așadar exagerările sunt de prisos. Disputa nevinovată, la ore mici din noapte, genera o atmosfera senzuală. Urma ceva, plutea peste frunțile noastre, de neevitat, mă temeam că în curând pisica își va pierde coada...
Doi ani mai târziu
Mă întâlnesc cu V.P. S-au împlinit trei ani de când mama e dincolo. De data asta, V.P. a lipsit de la aniversarea ei. Dar a venit cu treburi la București, așa că încercăm un mic praznic în doi. Unul vegetarian, după profilul oaspetelui, în bucătărie, acolo unde-l invita adesea Mia la câte-o zupă. Se aprinde candela și se deapănă amintiri: V.P. e chemat sus la o ciorbă de fasole. Mia nu-și dăduse seama că rămăsese prea puțină ciorbă în oală. Totuși, invitația e invitație și trebuia cumva onorată. Spiritul practic și nonconformist al mamei se impune împătimit cu toate conotațiile lui literare. Mia se repede la oală și toarnă în ea cu furie o cană de apă, apoi, o dă în clocot. Înmulțirea zupei pare să-l tulbure și dezavueze, dar incidentul rămâne memorabil. Cu toată credința lui furibundă, V.P. nu extrapolează înmulțirea pâinilor și a peștilor săvârșită de Iisus. Nu vrea să ritualizeze consumația fasolei și nici nu bănuiește de unde se inspiră, în fapt, gestul mamei. Nici eu nu știu, până nu intru în posesia monografiei sentimentale a lui Marian Ciobanu despre Marin Preda. Tocmai primesc cartea și mă uit repede peste ea, atrasă de subiect. Moromeții este una dintre cărțile pe care Mia o preda cu o nesățioasă plăcere. Intra în pielea personajelor și o surprindeam, de multe ori, vorbind în citate desprinse din această minunăție literară. Nu-mi amintesc dacă prezența oportună a cărții a indus amintirea lui V.P. sau invers - dacă vizita și povestirea lui au anticipat lectura acestui text. Întâmplarea se înscrie în rândul acelor bizare și sincrone coincidențe care continuă să mă uimească, și pe care nu le atribui hazardului, ci insolitului miracol al vieții. Mama toarnă paharul cu apă în ciorba neîndestulătoare cu dezinvoltura și ironia lui Ilie Moromete, de bună seamă imaginându-și cum se reped lingurile de lemn spre strachina cu zeama de fasole - înmulțită din același considerente.
(va urma)