Va fi avut mama elevii ei preferați generație de generație. Dintre cei rămași în patrie și chiar și printre exilați, i-au devenit prieteni dragi. Puține lucruri sau oameni te pot așeza într-un confort psihic, relaxant și îmbogățitor. În prezența lor, simți o vibrație în al cărei leagăn spiritul jubilează.
Iată o epistolă digitală adresată fiicei și indirect mamei, cu toată dragostea, admirația și persiflarea timpului și a infailibilei lui arme - uitarea. Există o categorie de amintiri care nu se pot șterge, nici diminua, pentru că țin de alcătuirea substanței eului în formare, ele trec din memorie în gena ființei, spre a fi perpetuate mai departe. Tot ele vorbesc despre dulcea impotență a uitării.
Venisem la Bălcescu, adus de tata, la începutul clasei XI. Dădeam româna la admitere, la teatrologie-filmologie și voia să fie sigur că voi face carte. Când colo, dădusem la română peste nevasta unui securist, madam S. - tâmpită și plină de ea. Nu vedeai măcar un 5 dacă nu-i recitai litania ei cretină. Aia cu "personajul e înzestrat cu frumoase calități fizice și morale, având trăsături general umane universal valabile". Jale...
Auzisem de Pav - că e dată dracului... că nu seamănă cu nimeni din fauna cancelariatorie. Că discută cu elevii de la egal la egal, provocându-i să aibă idei proprii, să-i contra-argumenteze. O și zărisem pe culoar. Mă uitam fascinat la silueta aceea parcă ușor șleampătă (de fapt, nu-i păsa, nu era dintre cele care se oglindesc, așezându-și cu feminitate șuvița rebelă... Sau, cum era cealaltă Marie (Capoianu), care-și refăcea machiajul și ținuta, înainte de fiecare oră la clasă).
Pav trecea încet, fără grabă, parcă pășind deasupra unei pardoseli mereu nepotrivită cu ea. Privea, aparent absentă... ea știa unde. Ulterior, am aflat: spre sine însăși. Spre ideile cărora li se abandona cu farmec, cu o cochetărie pur intelectuală.
Bomba a venit în 16 septembrie 1971: ușa clasei s-a deschis și a intrat EA. Pasul acela mic, nu ezitant, dar nici ferm-soldățesc, cum preferă majoritatea profilor să-și facă prima apariție. Căra... mai degrabă târa catalogul după ea. O sarcină prea consistentă (și, aveam să constat, absolut inutilă) nu atât pentru silueta ei fragilă, cât pentru ceea ce însemna, pentru ea, dăscălia. Catalogul - o corvoadă, pentru conformitate. L-a așezat neglijent pe colțul catedrei. Ne-a aruncat o privire ușor mirată: de ce rămăseserăm în picioare acolo, holbându-ne la ea? Mai mult un semn de "stați jos", un fel de "hai, gata cu prostiile... să trecem la lucruri serioase". A intrat, fără introducere, direct în lecție: "Cui nu-i place poezia lui Camil?". Noi ne-am blocat. Ea ne-a aruncat o privire sincer curioasă, ghiduș-ironică... oricum, nu părea interesată să primească vreun răspuns. Ne-a citit, apoi, câteva versuri și a așteptat, cu mai multă răbdare decât impaciență. "Ce vrea ăsta să zică aici? V-ați dat seama?" Doina T., premianta de 10 pe linie, s-a simțit datoare să îndruge ceva corect, de parcă ar fi vorbit despre poezia lui Lesnea. Pav a privit-o amuzată, ca pe o gânganie care se crede fiară, a invitat-o să stea jos. Nici da; nici ba. "Altceva?...". Și-a rotit privirea, fără prea mari speranțe, peste mutrele cam năuce și a revenit la volum, răsfoindu-l agale. Atunci, am îndrăznit eu... ceva despre transcendent, nu mai știu restul. A zâmbit complice, aproape că mi-a făcut cu ochiul (avea să se întâmple și asta... cu altă ocazie), dar de zis - n-a zis nimic.
Unul dintre citatele ei preferate era din iubitul ei Camil: "Câtă luciditate, atâta conștiință. Câtă conștiință, atâta dramă!". Plus firea ascuns pasională, atacând și alterând luciditatea, pentru ca apoi - sunt aproape sigur de asta - această luciditate, temporar și involuntar suspendată, să o chinuie în sens invers... să o macine, să o dispere.
Această complicitate a Miei cu elevii ei am resimțit-o de multe ori în copilărie, ca pe un soi de gelozie. Pentru noi două, acest timp relaxat de-a ne zâmbi complice nu prea exista, timpul era copleșit de griji, insatisfacții, reproșuri, dezamăgiri și mereu frustrat de propria lui lipsă. Între elevii activi, care soseau la domiciliu pentru materiale sau la meditații și cei care reveneau peste ani în recunoaștere (împlinind acel Sehnsucht goethean) exista ceva ce-i lega pe toți într-o mare familie. Mama îi transforma până într-atât, încât îi făcea să semene. Dacă nu era la școală, la bibliotecă sau în alte misiuni, Mia dădea, din greu, meditații la domiciliu. Colcăiau elevii prin balcoane, dormitoare, sufragerie, chiar și prin bucătărie. Nu putea refuza pe nimeni, toată lumea trebuia acomodată, mai cu seamă organele partinice și trimișii doamnei Răican (directoarea colegiului Sf. Sava). Meditații, în bună măsură, "fără simbrie", mama îi așeza pe unde putea, prin meschinele cotloane ale locuinței ceaușiste. Ieșeau, ca în Zaharia Stancu, de pretutindeni: din încăperi, balcoane, băi, sertare, sub-paturi... Când ajungeai acasă, te izbeai de ei, oriunde încercai să-ți găsești un rost. Bucătăria ocupată - nu-i chip să mănânci ceva - , baia nu mai puțin - dacă se întâmpla să facă pipi și elevul, tocmai atunci. Să te întinzi pe pat în propriul dormitor nu era o opțiune, cu elevul ce aștepta cuminte la birou, până-i venea și lui rândul. Când se nimerea câte unul mai meloman, chiar și pianul era ocupat în pauza dintre două texte gramaticale. Și cum mamei nu-i plăcea deloc singurătatea, în locul ne-meditat - dacă exista vreunul - sălășluia câte-o prietenă sau vreo vecină, care nu avea ceva mai bun de făcut. Între două reprize, mama se relaxa, savurând cafeaua făcută tot de ele, la un small talk. Unele, mai vioaie, mai încropeau câte ceva și de mâncare. Altfel, gemul de prune pe pâine i-a hrănit zilnic ficatul, în toți anii grei de stres, supărări și suprasolicitare.
La ora următoare, nici nu se așezase bine pe scaun (avea intrarea aceea parcă ezitantă, n-o trăgea ața... se lăsa greu adusă pe postamentul catedrei pentru că... ea era deja, dintotdeauna acolo) și, amuzată ne-a spus: "Ora trecută, unul de la B (realul, nu ca noi, uman) mi l-a făcut praf pe Camil". Tăcere uluită: cum... cine a îndrăznit sacrilegiul? Brusc, ne-am mobilizat în tăcere, solidari cu ea, cu Camil "ăla al ei"... Gata, parcă să semnăm și vreo petiție de susținere. Una, mai vocală, a și îndrăznit: "Și nu l-ați dat afară?!". Replică sinceră, dezarmată: "Nu. De ce?! Mi-a argumentat perfect".
Ne uitam și nu pricepeam: ce fel de profă-i asta?! Să-i demoleze unul dintre noi favoritul, iar ea să-l accepte?!
Următoarea mirare a fost când mi-a spus să stau jos, să nu mă mai tot ridic în picioare la răspuns. "Aici stăm de vorbă, nu raportăm nimic".
La Marin Preda, îi plăcea să citească din text: "He... he... he... Moromete". Rar, cu dichis. Fiecare "he" avea altă rezonanță. Tonul era impregnat, parcă, cu toată șiretenia și umorul bine ascuns al personajelor. Și zâmbea când termina. Adică "Vedeți? V-am spus eu...". Tot prin glasul ei cald, subtil, ușor insinuant, deși fără ifose, am fost părtași la scena dintre Victor Bălosu și Moromete: "Cum devine asta, măi Victore, să nu-i placă cuiva beutura? / Devine după facultăți, nea Ilie..." și iarăși acea străfulgerare din ochi, ghiduș-acidă - să ne intre bine-n cap de partea cui se afla ea.
Urmărind aceste rânduri, mă așez și eu puțin în bancă în ceas târziu, s-o privesc. Și nu-mi pot ierta tâmpenia, prejudecățile și încăpățânarea de a refuza s-o am profesoară sau măcar să fi participat vreodată la orele ei. Și vorbele ei, devenite laitmotiv - "că o să-mi pară cândva rău" - s-au adeverit cu toată convingerea și sinceritatea că, poate, viața mea va fi fost cu totul alta. Mai bună, mai rea, ce importă?, dar alta, și când spun asta, mă refer la subtilul ei mod de-a schimba și influența destine. Da, Mia nu avea nicio problemă cu restul lumii, nu părea să-i pese, deși cred că, în anumite momente, îi păsa mai mult decât s-ar fi cuvenit. Lipsa de pudoare socială a mamei m-a uimit și admit, de multe ori deranjat, chiar dacă îi admiram în tăcere cutezanța, non-conformismul și acea forță și încredere în sine, ce era întâi construită, și mai apoi legitimată. Și lumea se sucea magic după voința ei. Cum a știut ea să aleagă, dintre gândurile mele, tocmai pe cele pe care mi le-a reproșat cel mai mult? Și acum mi le strecoară în dicteul meu automat, să le pun neapărat în carte, în cartea ei, în dreptul ei. Iar eu subscriu, neputincioasă, supra-eului ei neclintit, care continuă să vegheze (și după ce a plecat), chiar dacă un pic altfel, mai degajat, mai puțin impetuos, mai relaxat. Și nu-l mai receptez acum cu agresivitatea și rezistența de odinioară.
Odată, s-a întrerupt și ne-a relatat, amuzată, cum a confundat-o Eugen Barbu cu nevastă-sa pe un culoar de la Luceafărul fără prea multă lumină. Altădată, despre o poezie de-a ei, ceva cu "pulpele mele, strălucind", publicată prin România Literară sau Luceafărul. Și cum, a doua zi, a sunat la ușă nu știu care poet, declarându-i domnului Pavnotescu că nu-l caută pe dumnealui... dar că n-a închis ochii din cauza "pulpelor nevestei dumitale". Și iar ne-a făcut cu ochiul, un fel de "ce nebună-i lumea".
Elevii erau familia ei. Le făcea tot felul de mărturisiri, de multe ori nepotrivite, pentru a destinde și intimiza atmosfera la clasă; era procedeul ei de a descătușa, dezlănțui și a incita spiritele. În libertate, discuțiile deveneau aprinse, ideile curgeau, se precipitau. În mijlocul lor, mama se simțea bine, acolo era casa și viața ei.
Întâlnirea cu Petru Popescu înainte să fugă din țară
În februarie 1972, prin intermediul tatălui meu, care era prieten cu taică-său, îl aduc la liceu, la ora de dirigenție, pe marele (atunci) Petru Popescu. Întâlnire cu cititorii. Tipul era realmente fascinant, făcea ravagii pe unde trecea și vorbea. Pav a venit și ea (chiulind de la ora ei, la altă clasă) și s-a așezat, ca o elevă corigentă, în ultima bancă, asistând toată ora, dar neadresându-i nicio întrebare. Asta, pentru că ne vorbise, cu multă plăcere, despre virtuțile romanului citadin. Era destul de curând după strângerea șurubului ideologic (Mangalia, 1971), iar ăsta - cât era el de amantul Zoiei Ceaușescu, începuse să devină polemic, adică rău de gură. Pe noi ne-a fascinat.
S-a terminat ora, diriga l-a condus spre ieșire. Pav ne-a făcut un semn de "la revedere / pe curând / asta a fost.." și s-a retras, și ea, cu pasul ei deloc grăbit, dar și deloc ezitant. Nici nu începuse bine ora următoare, când vine elevul de serviciu și mă cheamă la cancelaria directoarei. Mă duc - înăuntru erau Pav și Petru Popescu la o minunată șuetă literară. M-au poftit să iau loc, P.P. mi-a făcut semn, apoi a insistat să mă servesc din pachetul lui de țigări americane... au venit și câte o protocolară ceșcuță de cafea. Și l-am văzut pe fascinantul Petru Popescu, cu tot aplombul lui, străduindu-se să-i facă față ei: el vorbea mult, dezlănțuit. Primea doar câte o precizare, sau o întrebare scurtă - care-i lua minute bune să răspundă, căci ea nu se mulțumea să audă ceva, ci îl "ciupea" de argumente... de paradoxuri, de....
Mama obișnuia să aducă la liceu, ca invitați, pe poeții și scriitorii remarcabili ai vremurilor, chiar și pe cei care nu erau întotdeauna împăcați cu conducerea. Nichita Stănescu a fost și el invitat, cu puțin timp înainte de a muri. I-a fost coleg de facultate și bun amic. O mare admiratoare a poeziei lui, îl strecura mereu în orele de poezie de la clasă. În consecință, un mare număr de elevi ai școlii au participat la înmormântarea lui Nichita.
Nu l-am suportat pe Sadoveanu. De aceea, când ea ne-a dictat sinteza despre Sadoveanu, ostentativ am pus pixul jos. "Scrie, Buri..., că e an Sadoveanu. Îți pică la bac de nu te vezi". Teribilist, i-am răspuns că mă voi baza pe al doilea subiect. N-a insistat, doar a clătinat din cap la modul "uite și la ăsta!..." și mi-a dat liber să mă duc la Cartea Românească (se deschisese de curând) să-i spun și ei ce mai e nou.
Bacalaureatul - la scris: Sadoveanu și natura. M-am scos cu 10 la al doilea subiect: Poezia românească din perioada interbelică. Merci, Pav... am scris aproape 20 de pagini.
La oral, în comisie - doar ea și cu președintele. Pe biletul meu, un subiect din două... Sadoveanu! Am întins resemnat hârtia, din celălalt subiect scoteam eu un 6. Pav se uită și (mare actriță!) se strâmbă acru: "Iar Sadoveanu?! Chiar nu mai suport. Buri... dragă, tu ești bine pregătit. Te deranjează dacă iei alt bilet? Fă-o pentru mine...". Și, din nou, zâmbetul acela parșiv, subliniat prin clipirea din ochi.
Iată, stilul inconfundabil al mamei de-a se insinua "de bine", altruist, în existența altora. În fapt, ținea de implicarea ei afectivă, până la uitarea de sine, în tot ce credea și admira.
Câteva luni mai târziu (toamna lui 72), eram student. Mergem cu mama, spre seară, la cinema Cotroceni. Maică-mea, ochi ager, îmi spune: "Vezi că cucoana aia din față, la braț cu domnul, se uită cam urât la tine". Era doamna Pavnotescu împreună cu soțul. Ne oprim, fac prezentările. O văd că se relaxează: "Aaa... mama?! Vă țineți foarte bine, doamnă!".
În 1975, mă strigă, pe geamul Skodiței: eu traversam; ea stătea la stop, Academiei / Bulevardul 6 Martie. Bucuros, mă aplec să-i dau binețe. Îmi vede verigheta pe deget: "Ce-ai făcut?! Te-ai însurat" și-mi face semn, îngrozită, către ea. "M-am logodit!". Ce mi-a făcut... că-s un prost, că nu știu ce-i viața.... că n-am minte... Semaforul îi arăta verde, ăia din spate claxonau, dar ea tot nu se oprea din singurul perdaf pe care mi l-a tras vreodată. Demarând, a mai apucat să-mi strige: "Rupe-o cât mai ai timp!".
Mă recunosc în acest teribilism al mamei, pe care nu-l prea afișa în prezența mea, considera că-l aveam pe al meu cu prisosință și se ferea să-mi ofere, în plus, modele.
Tot mama îmi povestește, prin 1995, că a primit un telefon. Vocea i s-a părut vag cunoscută, dar nu a ținut să se prezinte. I-a spus doar "Doamnă, aveți un fiu grozav. Felicitări pentru el și pentru cum scrie" (pe atunci, eram foarte combativ la România Liberă). La revedere, și a închis. Cine să fie? Vocea vag voalată, cu vorba deloc grăbită, deloc prețioasă, m-a dus cu gândul la ea.
Timpul de scris se împuținează, iar eu nu pot dispune de el cum mi-aș dori. Nu este timp, nu mai este timp. Trebuie să mă grăbesc. Cei care vor fi interesați de acest jurnal, și au cunoscut-o pe această doamnă, sunt și ei pe plecatelea. Pe v-ați ascunselea! Azi sunt, mâine nu mai sunt! Sau, mâine, nu se mai știe pe unde sunt. Tocmai primesc un mesaj de la o prietenă. Tatăl ei, domnul B., s-a dus și el, după o suferință oribilă de câteva luni. Părinții ei mi-au fost foarte apropiați; niște ființe speciale croite după sufletul meu. Acum a mai rămas doar mama ei, o femeie delicată, cu ochii albaștri și luminoși, cu vorba tărăgănată, cu un tremur fibrilat, ca și cum fiecare cuvânt al ei ar surveni din adâncul sufletului. Tatăl altei prietene de copilărie m-a părăsit și el, acum câteva luni. Când nu mai ai nici părinți de împrumut, îți dispare orice suport. Cei care mi-au mai rămas îmi devin și mai dragi și mai apropiați. Privesc cu îngrijorare și regret la acest timp fugar, care mă va lua într-o zi cu el. După ce-ai trecut de cumpăna vieții, timpul este ca o respirație a morții. Îl auzi cum gâfâie, cum se precipită și se agită, mereu pe urmele tale. Cum te fugărește temeinic în moarte!
Natașa
Mia n-a fost niciodată prea fericită cu prietenii mei. Acum, încerc și eu oarece rețineri, vizavi de anturajul fetiței mele, așa încât încep s-o înțeleg mai bine. Totuși, în timp, pentru că relaționarea noastră era atât de complicată, Mia a simțit nevoia să se deschidă în fața prietenilor mei vechi și de demult, încercând, în felul acesta indirect, să se apropie de mine. Probabil că îi lipseam așa cum îmi lipsea și ea mie, oare de ce nu ne puteam întâlni? De ce comunicarea noastră - deși vorbeam zilnic la telefon - era atât de dificilă? Efuziunile mamei vizavi de mine erau foarte rare sau, mai exact, erau reprimate. Când nu și le mai putea reprima, le proiecta pe cei prin care, credea ea, ar fi putut ajunge indirect la mine. Peste timp, suferințelor mamei li s-au mai adăugat și ale mele, cele pe care ea le-a intuit cu adevărat sau a considerat că ar fi trebuit să existe.
Pe Natașa n-o mai văzusem de la terminarea liceului și urma să mă viziteze. De ce a luat legătura cu Mia înainte de-a sosi la mine, nu știu, mai ales că trăia în Germania. Cert este că s-a creat o punte între ele, care nu existase înainte, când erau două persoane complet străine. Mama avea nevoie de Natașa în acel moment, ca să ajungă la mine. De ce și cum Natașa i-a întins această punte, rămâne un mister. Probabil că nici ea nu mai știe, lucrurile se așază singure și ne prind ca într-o pânză de păianjen în care timpul țese insidios și parșiv.
Am fost atâta vreme împreuna la liceu și, cu toate astea, eu am văzut-o pe Mia foarte puțin. În afară de întâlnirile furtive pe culoarele liceului, am două amintiri clare despre ea.
Într-o zi, te-a apucat o durere de rinichi, și cred că Domnul Călugărița (profesorul de mate) a chemat-o în clasă. A apărut exact ca o regină, îmi aduc aminte foarte bine de impresia că încerca să rămână stăpână pe situație și să nu-și arate emoția sau îngrijorarea. Și-mi aduc foarte bine aminte si de reacția ta, păreai cumva enervată si deranjată de faptul că a venit, dar asta făcea parte din stilul tău de atunci. O femeie într-adevăr foarte frumoasă. Păcat ca n-am avut ocazia să fiu în cursul ei de limba română. Poate că acum aș fi fost altundeva.
Apoi a fost convorbirea telefonică pe care am avut-o înainte de a veni la tine. Recunosc că aveam emoții înainte de a o suna, pentru că nu știam dacă-și mai amintea de mine și mă așteptam mai curând la o reacție rece si severă. Și, de fapt, a fost exact invers. Când am închis telefonul, eram aproape buimacă, pentru că nu înțelegeam de ce m-a primit cu atâta generozitate, ce făcusem ca să merit atâta căldură din partea ei. Pe vremea aia, eu trăiam încă în Germania si răceala oamenilor intrase in cotidian. Daca s-ar fi comportat așa cum mă așteptam, probabil că aș fi uitat această convorbire, dar tocmai pentru ca a fost atât de neașteptat de generoasă, mi-a rămas in amintire. Numai că fără să cunosc contextul, impresia pe care mi-a lăsat-o încă de pe atunci, era că nu-i este bine si nu era nici mulțumită în legătură cu plecarea și căsătoria ta. Mi-a povestit atunci mai multe și-mi amintesc că era dispusă să vorbească nelimitat pe tema asta.
I-am scris Natașei despre ultimele fotografii ale mamei, luate în parcul de la golf. I-am vorbit despre tristețea și disperarea din privirea ei, pe care atunci nu am văzut-o. Mi-a cerut să i le trimit. Atunci am realizat că fotografiile nu mai erau în i-phone-ul meu. Îmi schimbasem telefonul de o vreme și, în mod surprinzător, tocmai acele fotografii n-au "migrat" în noul telefon. În tot acest timp, eu am trăit în iluzia că le port mereu cu mine în i-phone și că mă uit adesea la ele. De uitat mă uitam, asta pot spune cu certitudine, doar că mă uitam la mine în minte, la imaginea întipărită în creierul meu. Pentru că de-acolo nu mi le mai poate scoate nimeni, din ochiul sufletului. În cele din urmă, le-am recuperat și i le-am trimis.
Fotografii premonitorii. I-phonul tău a vrut să te pregătească, dar tu n-ai vrut să-l crezi.
Și Mia știa, și i-phone-ul tău știa, numai tu nu voiai să accepți.
Ce fotografii holografistice! Telefonul tău a intrat în joc: te-a avertizat când ai făcut poze Miei, iar acum ți-a lăsat gâștele în locul pozelor ei. Nimic nu e întâmplător.
Chestia cu gâștele în exces este imaginea golului lăsat de plecarea Miei. Orice gol se umple cu un exces. Aici e durerea și sfâșierea ta. Nu e deloc excesiv, e numai adevărat.
Acum, telefonul meu e plin cu gâște. Există și câteva filme, în care se poate auzi cum îmi vorbesc. Gâștele vor rămâne de-acum cu mine. Nu vor pleca niciodată, decât poate circumstanțial, la rotirea anotimpurilor.
Natașa a intuit foarte bine dorința mamei de-a se relaționa cu ea, pentru a comunica indirect cu mine. Ciudat e că legătura lor târzie s-a rezumat la o singură convorbire, inițiată de ea, pentru că urma să vină la mine. Încerc să înțeleg deschiderea totală a mamei în fața unui "străin" (rămas străin, cu toată prietenia noastră!), și nu găsesc altă explicație decât subiectivitatea lor de Gemene, care, în final, s-au recunoscut în genul proxim și acceptat în diferențele specifice.
Era tristă, dar nu părea resemnată, ca cineva care e încă în mijlocul unei bătălii.
Eu am interpretat-o ca generoasă, dar nu dintr-o generozitate directă, ci pentru că mă acceptase fără rezerve în mediul ei, ca și cum aș fi făcut parte dintr-un cerc de persoane intime, pe mine, care nu eram decât o străină. Dar nu total străină, pentru că aveam legătura cu tine.
Tâmpită am fost că n-am mai sunat-o după aceea. Îmi pare nespus de rău. Acum aș fi putut să ridic piatră după piatră și să-ți mai povestesc ce amintire se mai ascunde sub fiecare dintre ele.
Când am întrebat-o de sănătate, Natașa mi-a răspuns că nu mai lucrează de-o vreme, dar că acum se gândește serios să-și ia o slujbă de mângâietor de pisici. E o slujbă care s-ar potrivi perfect cu senzualitatea ei interioară și controlată. M-am bucurat că și-a păstrat simțul umorului. Anunțul a apărut într-un ziar local și pisicile care se cereau mângâiate locuiau în Irlanda: Caresseur de chat à plein temps en Irlande. Contrat à durée indéterminée. Mi-am amintit de dragostea ei de pisici din liceu, de care m-am contaminat și eu. Grație ei, a urmat episodul Madu, pisica-câine care se gudura pe lângă Puiu. Conviețuirea mea cu pisica Madu a numărat în total opt luni. Chiar dacă până la urmă a îndrăgit-o, Mia se gândea la exilul ei din prima clipă în care a apărut, îngrozitor de mică, complet neagră și neajutorată, în mijlocul sufrageriei. Se uita la ea ca la un obiect de sticlă, care ar fi trebuit să fie de cristal. Nu suporta ideea de animale în casă, idee la care am subscris și eu mai târziu, din motive multiple.
(va urma)