Portrete (III)

Getuța

Ghiță și Geta sunt niște guguștiuci sau mai degrabă - precum albatroșii - parteneri pe viață. Când i-am revăzut, după vreo patruzeci de ani de absență, mi-am dat seama că i-aș fi recunoscut într-o piațetă aglomerată din orice colț al lumii, cu condiția să fi fost împreună. Desigur, au îmbătrânit foarte mult, dar între ei a rămas un arc de tinerețe, ca un curcubeu, care m-a făcut să-i recunosc într-o clipă. Curcubeul nu era de ploaie, ci venea dintr-o lumină specială, pe care cei mai mulți o numesc dragoste. Și tot numai pentru o clipă, mi s-au părut neschimbați, la fel cum i-am știut în copilărie, când mergeam cu mama la ei în vizită. Pe-atunci, locuiau în Sânicolau. Doamne! - mi-am spus - oamenii ăștia încă se mai iubesc! Și, ca orice curcubeu, care se topește sub ochii noștri, imaginea copilăriei s-a estompat și ea. Și dacă mă gândesc la lumina de pe chipurile lor, la bucuria și firescul cu care m-au primit, aproape sigur că mama trebuie să fi fost și ea de față, sub o formă sau alta. Iar dacă forma eram eu sau nu, nu cred să aibă o prea mare relevanță.

Epistola care urmează aparține Getuței, pentru că așa, încă o mai alintă Ghiță pe soția lui.

Am recunoscut-o imediat ce ne-am văzut față în față, într-o dimineață de septembrie a anului 1963, în București, pe strada ce parcă se numea Clujului... Știam adresa, dar nu ajunsesem încă acolo - eu mă îndreptam spre această adresă, iar Mia - spre școală. Oricum, m-am oprit în fața ei și am exclamat: Mia, tu ești Mia?!... apoi m-a întrebat cum mi-am dat seama... desigur, după chipul frumos și după un fel de aură care plutea deasupra capului... Ne-am îmbrățișat și i-am spus că eu sunt Geta Săbău din Sânicolaul-Mic, nora lui Tanti Moașa și, deci, soția lui Ghiță, la care știam că ține foarte mult. De atunci am rămas prietene, întâlnindu-ne deseori, îndeosebi în perioada studenției la ICF, regretând amândouă că eu nu am dat admitere la Filologie...

Mergeam adeseori cu Mia la școala unde preda la început, constatând încântată cât de mult o iubeau elevii. Apoi s-au mutat în Drumul Taberei, unde mă amuzam de multe ori de intervențiile Roxanei care avea 4-5 ani, în conversațiile Miei cu Puiu, cum ar fi povestea vânzării unui dulap despre care cea mică își exprimă opinia că "mai bine vindeau patul că tot scârțâie întreaga noapte..."

Îmi citea din poeziile pe care le pregătea pentru editarea lor într-un volum și îmi urmărea cu atenție reacțiile, iar uneori îmi cerea să-mi spun părerea, și asta mă făcea să mă simt foarte importantă... În fine, am fost de mai multe ori împreună la editură (Tineretului, cred!), pentru volumul intitulat Paradis Arhaic, semnat Maria Octavian, în anul 1969.

Când venea acasă în Sânicolaul Mic, în locul atât de drag ei, toți cei care o cunoșteau se bucurau de întâlnire, și ea era fericită cu dragostea lor. O iubea în mod deosebit pe bunica ei, care era o cititoare de literatură, avea o predilecție pentru personajele lui Balzac din Moș Goriot. Pe Mia o încânta peste măsură, cu atât mai mult cu cât vecinii casei părintești erau interpretați de bunică, ca modele preluate din paginile balzaciene...

Îmi plăcea când Mia mă solicita să o însoțesc la întâlnirile ei cu elevii cercului literar de la Liceul "Sf. Sava", unde preda Limba și literatura română. Mi s-au părut fascinante discuțiile / comentariile conduse cu tact și multă competență, și pur și simplu îmi părea rău când se terminau, iar în compensație, continuam în drum spre casă, să discutăm despre sinceritatea și farmecul tinerilor elevi.

Mia mai avea și alte talente; de exemplu, am rămas cu amintirea ușilor din interiorul apartamentului, pe care, fiind jumătate din sticlă, s-a apucat să le picteze, creând un fel de vitralii, de-a dreptul încântătoare. O adevărată aventură s-a întâmplat într-o vară, când a avut ideea năstrușnică de a face o călătorie cu automobilul în comuna Vărșand, în căutarea locului unde a lucrat, câțiva ani, tatăl ei, din dorința de a mai prinde câțiva locuitori care să-și amintească... Așa se face că am plecat cu mașinuța condusă de Mia, luând-o cu noi și pe Tanti Moașa, adică soacra mea, care era originară din Vărșand. Din păcate, comuna era jumătate nelocuită, și nu am mai găsit persoane în viață, care să-l fi cunoscut pe tatăl Miei; în schimb, am stat câteva ore de vorbă cu ceva rude ale soacrei mele (familia Stieger), care, fiind persoane vârstnice, își mai aminteau câte ceva. Oricum, Mia avea un dar înnăscut de a discuta cu oameni din lumea satului, iar seara, când am pornit spre Arad, am regretat că s-a încheiat ziua aceea cu adevărat minunată.

Decu

Mia continua să-și cheme foștii elevi, peste ani, cu numele lor de familie, chiar dacă se tutuia cu ei și îi erau foarte apropiați. Așa-i rezonau ei mai bine numele lor. Dacă nu prea deschidea catalogul, să facă prezența sau să pună note, măcar să le rostească numele, cum se cuvine, după scripte. Mult înainte de-ai deveni elevă, Decu o însoțea pe sora ei la meditații, pesemne nu avea cu cine rămâne acasă. Și, pentru că tot a început atât de devreme, a continuat să-i fie elevă și după ce și-a încheiat înaltele-i studii. Când mama a plecat, Decu era la o specializare post-doc în Anglia. S-a suit în avion și a condus-o pe ultimul drum, cred că s-a întors în aceeași zi, să-și poată țină cursurile. Decu a fost unul dintre numele din agenda telefonică a mamei, pe care le-am anunțat de plecarea ei. Agenda era plină și mi-ar fi fost imposibil să sun pe toată lumea. Poate că am sunat numai pe cine mama a vrut. De-altfel, cam tot ce-am făcut imediat după moartea ei a fost dirijat de ea într-un mod atât de evident, încât începusem să nu mă mai sinchisesc de una și de alta, totul mergea ca pe roate, angrenat de forțe nelumești: de la apariții imprevizibile, contacte birocratice, până la locuri imposibile de parcare la ore imposibile. M-am trezit dintr-odată investită cu memorie, simț de orientare și chiar și ceva descurcăreală. Zăpăceala mea infailibilă și darul de-a pierde sau uita lucruri peste tot erau contracarate temeinic de îngeri păzitori care recuperau, din greu și incredibil, orice pierderi. Perioada de grație n-a durat, însă, prea mult, mama a plecat curând la treburile ei, iar eu mi-am reintrat, încet, dar sigur, în piele. Prin urmare... Decu.

...a fost odată, când a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar scrie acum... e de pe vremea poveștilor...sau poate dincoace cu vreo două trei zile... de pe când se potcovea elevul cu nouăzeci și nouă de texte de analizat (stilistic, sintactic și morfologic), și tot-amărâtului i se părea că e ușor... cu o profesoară hâtră nevoie mare, cu duh pentru învățătură, tare în virtute, parcă, cu un ochi în plus la ceafă și înzestrată cu blândețe și haz, de-ți era rușine să zici că ți-e greu, și mai bine te umpleai de bogdaproste decât s-o superi.

Frumusețea acestei profesoare se întrecea cu deochiul... înaltă, subțire, cu ochii tăios de frumoși, cu păr de grâu și-un suflet cald. Un om care te învăța să rabzi, să muncești, să cazi și să te ridici, să mori odată cu personajul cărții citite și să te răzbuni aprig.

Am stat prima oară în fața Mariei Pavnotescu când aveam opt ani. M-a întrebat care sunt miturile literaturii române. Mă uitam în gol! Ce-i ăla un mit!? Ce-i aia literatură!? Există și altă literatură în afară de cea română!? Eram îmbrăcată ca un băiețel, cu pantalonii murdari de praf, supărată că fusesem luată de la joacă... cred că îmi curgea și nasul. Mi-a dat un șervețel și m-a chemat în bucătărie, să-și facă ceva de mâncare. O urmăream hipnotizată de vocea puternică și sacadată care îmi ținea, fără să-mi dau seama, prima lecție de introducere in limba română literară... de-atunci să fi tot stat în fața acestei mari profesoare... vreo 23 de ani... ani în care m-a învățat să simt literatura, să o iubesc, să o adulmec și să respir odată cu ea.

Casa îi era plină de elevi. Printre care și eu. Eram strânși pe categorii de vârstă... prin bucătării, balcoane, camere; nu conta! Toată lumea venea să asculte și să învețe - să asculți pasiv însemna că nu știi nimic; să întrebi prea des era semn că nu ți-ai văzut de treabă. Totul trebuia făcut cu moderație, în doze neexprimate explicit, dar pe care toată lumea le cunoștea. Mă obliga să stau în camera cu elevii de-a zecea. Făceam interpretare pe text. Muream de rușine. Mă fâstâceam în fața băieților mai mari, dar totul dispărea când îmi punea textul în față... după ce citea în diagonală ce-am scris, mă urca pe scaun și mă punea să citesc cu voce tare (să vorbești clar!) și să răspund la întrebări pe baza textului. (Ca să te obișnuiești să stai în fața clasei! Ține spatele drept!)

Vorbea cu mine și îmi trasa cu precizia visului o hartă a literaturii, istoriei, artei, ideilor... m-a făcut să cred că drumul spre țintă e o plimbare. Glumeam mult! Când e vorba de învățătură, într-o primă etapă, supunerea trebuie să fie oarbă și mută! Democrația e pentru sedentari! (râde), abia după etapa asta intervine libertatea ideilor. Așa era!

Când preda îmi venea să mă scol în picioare. Cât să spui!? - Oau! P-asta n-o știam! Cât să te minunezi. Mai bine te sculai și acolo rămâneai până când termina de predat!

Mi-ar fi plăcut să o ajut și eu, căci, atunci când lăsa garda jos, îi simțeam durerea... o durere sufletească de nepătruns; zâmbea așa amar!

Cu un mers dezarticulat, artificial, rupt din șold, excesiv prin finețea pașilor mărunți părea că e o statuie ce abia a coborât pe pământ și încearcă să se obișnuiască cu mizeria de-aici. Nu aici îi era locul! ci sus, întotdeauna sus!

Mi-a dat și mie o parte din ea! M-a iubit și m-a învățat să învăț. M-a făcut proastă, ca să mă simt mai deșteaptă, mă lovea cu îngăduință peste mâna cu care țineam creionul când greșeam, ca să simt mângâierea albă, frustă a lucrului făcut corect, m-a înălțat de câte ori am căzut, mi-a binecuvântat viața, m-a învățat meserie și m-a înzestrat cu un talent pedagogic "cântat" de mulți. I-am păcălit! Nu-i al meu, dar nici nu zic! E al ei, așa cum și eu am fost a ei! În clipa asta plină de trecut, atât de cald îmi este gândul și cu atât mai mare dorul!

Și-am încălecat pe-o șa, și-am spus povestea așa! Și-am încălecat pe-o roată și am spus povestea toată și mi-am prins în gând cicoare și v-am spus, oameni buni, despre o Profesoară Mare!

Șarpe - micuțul plagiator

Eram în clasa a 9-a, în primul trimestru, și mă simțeam copleșit de cantitatea de informații pe care o primeam la fiecare materie, dar mai ales la limba română, unde profesoara noastră, Doamna Pavnotescu, părea să fi citit tot ce se scrisese vreodată în limba română - literatură sau critică literară.

Studiam cronicarii, care, pe vremea aceea, mi se păreau plictisitori și nu apreciam îndeajuns limba extraordinară a letopisețelor; parcă era limba unei alte planete, cu care nu prea relaționam. Trebuia să pregătim o lucrare de sinteză despre cronicari și citisem câteva cărți de critică recomandate de ea. Entuziasmul criticilor mi se transmisese într-o oarecare măsură și am scris multe pagini în elanul meu tineresc. Însă nu am dat atenție faptului că ni se ceruse, foarte clar, să cităm ideile pe care le luam din cărțile de critică. Ne-a ținut o prelegere despre plagiat, corectitudine morală si intelectuală și cum să folosim ideile citite ca pe niște trambuline din care să se lanseze ideile noastre originale, cum să polemizăm cu criticii, etc.

Eu am citat câteva pasaje, dar am folosit și multe altele fără să le citez. Aparent, nu am fost atent la aceste detalii, dar cred că, inconștient, a fost și o provocare, întrucât nu credeam că o să poată detecta pasajele pe care le "împrumutasem".

Când au venit înapoi lucrările, am fost surprins să văd că absolut toate paragrafele, pe care le luasem din cărți fără să le citez, erau subliniate. Lucrarea a primit o notă proastă, dar Profesoara a ținut să sublinieze că este din cauza plagiatului, altfel lucrarea era foarte bună.

În afară de lecția de probitate, acest episod mi-a relevat viața independentă a ideilor, existența lor ca entități de sine stătătoare, a căror identitate trebuie respectată și îngrijită. M-a ajutat să-l înțeleg, câțiva ani mai târziu - când nu-mi mai era profesoară - pe Camil Petrescu:

Eu sunt dintre acei/... / Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei.

Cum spuneam, mama se referea la elevii ei cu numele lor de familie. Au existat, însă, excepții. Tovarășul Inginer Șarpe A. - așa cum a figurat, cândva, pe lista oficială a unui Centru de Calcul, prin stupiditatea unei secretare - își purta porecla cu convingere, demonstrând o excesivă lentoare a gestului compensată de o remarcabilă sprinteneală a minții. Prin urmare, Șarpe, Șerpi, sau Șarpele clopoțos - porecle care l-au urmărit pe elevul cu lucrarea foarte bună până în zilele noastre - le-am auzit, câteodată, șerpuind și prin vocabularul mamei.

Dana

Orice amintire despre Mia vine odată cu ideea de poezie. Sau mai exact, o induce.

Chiar și amintirea unei intenții, a unui gest nedus la capăt, ratat, amânat, imposibil, resemnat, imaginat, înciudat, dar neuitat. Ca și cum n-ai putea uita ceva ce n-a fost, ce n-a fost să fie...

În rândurile de mai jos, o altă elevă dragă mamei, ce i-a fost aproape, departe, mai puțin aproape, mai puțin departe... vorbește despre un timp de început de sfârșit pe care mama n-a mai vrut să-l împartă cu nimeni. Acel timp zgârcit, răsucit și intolerabil cu un capăt previzibil în care mai erau atât de multe de făcut. Dar ea se referă mai ales la un timp ce nu s-a desfășurat decât în acea zonă a inefabilului ființei, în care timpul nu zboară ci se golește. La un timp pe care l-aș numi "candid".

CÂND ÎNSUȘI GLASUL GÂNDURILOR TACE

Timpul face parte din acea zonă a inefabilului despre care credem că știm tot, dar care nu ni se dezvăluie, de fapt, niciodată - vreau să spun în infinitul nostru ciunt.

Poate că este o banalitate, dar trebuie să ne-o asumăm, cum, la fel, aceea că, din motive de care suntem ori nu răspunzători, se întâmplă ca pe parcursul unei existențe să pierdem contactul cu ființe care, unele, chiar ne-au marcat drumul în viață, spre care avem întotdeauna o reverență, care ne sunt dragi și cărora le dorim tot binele care se poate întâmpla. Aici sau oriunde s-ar afla. Uneori, dacă destinul vrea, dorința de a le revedea se poate transforma în realitate. Fie rămâne pentru mai târziu, în infinitul cel infinit.

Astfel, am trăit cu emoție de adolescent bucuria de a putea reintra în contact direct cu fosta mea dragă profesoară de limba și literatura română de la "Sava", Pav, cum îi spuneam noi, cea pentru care poezia începea cu felul ei de a fi. După mulți ani, prea mulți, dincolo de distanțe și de timp, am reușit să aflu o adresă, din acelea cu @, prin care am putut să tandru corespondăm. O vreme. Prea puțină, însă. În conversațiile noastre telefonice, mi-a spus că vrea să vadă cum arăt. Am făcut repede o fotografie și i-am trimis-o. În reacția pe care a avut-o, am simțit că, de fapt, avea nevoie să știe, să își închipuie că timpul nu a trecut, că nimic nu s-a schimbat, deși vorbele spuneau altceva. Eu, însă, nu am avut șansa să o revăd, nici măcar într-o imagine redată de "un ochi" aflat pe computer. În vara acelui an, când am ajuns în țară, am încercat să stabilesc o întâlnire, pe care mi-o doream cu tot sufletul, să îi pot oferi din cărțile pe care le publicasem, să îi aflu părerea, așa cum făceam în adolescență, cu primele mele poeme, dar, fie era prea cald, fie prea mult zgomot de la lucrările pentru metrou, fie era plecată să își găsească liniștea, la casa de la munte, unde nu am îndrăznit să o tulbur cu sunetul telefonului ce dorea să audă măcar o voce dragă. Cred, însă, că erau doar pretexte de a nu veni în fața mea cu un chip descompus de marea suferință care pusese stăpânire pe ea ca o rugină și pe care, deși o trăia, bănuiesc că refuza să o accepte. Mereu timpul adus în față, de fapt lipsa lui, de a pune în ordine un volum de poezie ce așteptase cam mult să fie publicat, de a duce la bun sfârșit planuri mereu amânate, vorbea despre marea trecere fără teamă, cum fără exaltare, doar ca o eternă lipsă de timp, care trecuse ca un tsunami și peste dorința de a se reîntâlni cu o fostă elevă. Cred, însă, că voia ca în amintirea mea, să rămână același chip frumos care a vegheat la împlinirea destinului meu poetic.

Apoi, nu a mai fost posibil să aud vreodată acel glas blând și clar (fiecare literă stătea întotdeauna cuminte, la locul ei, pentru că ele alcătuiau, de fapt, nu simple cuvinte, ci unele cu suflet). S-a întâmplat ca nu peste multe luni, trupul, aparent firav, dar atât de puternic, a pornit să cunoască alte lumi, neștiute de noi, cei care încă suntem îmbrăcați cu carne peste suflet. Iar eu am rămas, peste același (cât poate fi el de "la fel") timp, adolescenta timidă, însă fără a putea păstra în memorie îmbrățișarea care sigur ar fi existat, fără a putea vedea pe chipul frumos al profesoarei poete, reacția la paginile pe care, peste ani, așa cum mi-a urat, le adăpostisem între coperte de cărți, ci doar cu imaginea bine cioplită în inima mea, a unui chip ce trimitea în eter poezie, bunătate, fragilitate, în aceeași măsură cu severitate, autoritate, intransigență.