Poate, dacă poetul Sabin Opreanu nu-și amintea de ziua mea, nici eu nu mi-aș fi amintit. Suntem în anul 1983, 15 august - Sf. Maria. Sunt singură și nu am nici un fel de bucurie; nu sunt fericită și nici nefericită, nu gândesc, nu simt, totul este prea devreme sau prea târziu.
Ciudat cum mă regăsesc în stările mamei, cu un sentiment vag, pe care-mi închipui că l-am mai trăit cândva. Poate e doar sentimentul ei, adânc cuibărit acum în mine. Fapt e că mă recunosc în cuvintele ei ca și cum ar fi fost scrise, încrustate în pielea mea, pielea mea din pielea ei, senzații răscolite în părul meu, părul meu înnodat în părul ei... Și, despre toate stările astea, n-aș avea voie să vorbesc, la fel cum nici mama n-a avut voie. Ea le-a pus, însă, pe hârtie doar pentru ea, într-un caiet uitat în lume. Eu le-am așezat în carte, pentru ca ea să-și amintească de ele, de propriile ei vorbe, ca de ceva care a trecut, de care s-a detașat, dar care, încă, îi aparțin, la fel ca lucrușoarele date de pomană. În pragul Sfintelor Marii, mama încerca fie bucurii, fie tristeți nejustificate, in extremis, ca și cum ar fi preluat, dintr-odată, revelațiile și nefericirile Fecioarei.
Sartre ar numi momentul ora 3. Citesc foarte greu "Greața". Nu scrie nici jurnal, nici roman, nici eseu. Un fel de a-ți scrie experiența sub forma unor dialoguri, amintiri, confesiuni și simțirea directă în cazul unor trăiri sau retrăiri. Este greu să fii treaz, să urmărești relația dintre existență și conștiință sub forma unor descrieri. Personajele apar și dispar nemotivat; toate provin dintr-o stare de greață. Aici este cheia: starea de greață este starea de spleen. O lume amorfă, un sentiment fără expresie, ambianța fără strălucire îi dau această stare, care nu este decât o stare de spleen ridicată la extreme până la abandonare. Să scriu strâns, așa cum este și existența mea...
Să fie greața începutul sfârșitului? Absența sau abandonul iubirii, atunci când ai cunoscut-o cândva? Să fie vorba de moartea lentă ce eșuează în boală, pentru a se putea concretiza, așa cum a imaginat-o Thomas Mann? De câtă vreme a început greața mamei? Abandonul, existența searbădă, fără temei, fără strălucire. Când ești un luptător, așa cum a fost ea, abandonul devine inacceptabil, te ucide năprasnic, la fel cum ești lovit pe câmpul de luptă. În ultimele săptămâni de viață, greața s-a instalat și clinic, ca sindrom al blocajului hepatorenal. Chiar dacă n-a fost de-acord cu Sartre, estetic vorbind, Mia și-a reprezentat stările lui existențiale și le-a trăit, ca atare, până la sfârșit.
Ziua este pierdută, noaptea de-asemenea, și dimineața care vine va avea cerul îngust ca și existența însăși; iată o definiție a existenței mele: înguste. Îmi pare rău că R. trăiește o existență zgârcită cu ea însăși. Ce-o fi având în cap? Ce judecată nemiloasă mă îndeamnă să cred că totul este urât. Că mă sărăcește cu fiecare zi, și eu știu aceasta și sufăr prematur, pentru că oricum va fi rău!
Am început cândva un ciclu de scrisori care îmi angajau sensibilitatea. lucru pe care acum încerc să-l evit, pentru că încerc să scriu altfel, detașat de evenimentele pe care le-am trăit.
Viața ca reprezentare, jurnalul eseistic al mamei, publicat cu doi ani înainte de a pleca, pare să corespundă structurii epistolare, referită mai sus. Când o fi început să se reliefeze acest jurnal, dacă autoarea își propunea deja o nouă atitudine în fața scrisului? Detașarea, de care mama vorbește, nu pare să fi fost posibilă cu firea ei impulsivă, impetuoasă și intransigentă. Sau poate că într-un fel s-a produs! Patima, edulcorată de o anume înțelepciune a vârstei și un acut sentiment de oboseală și-a întors lama tăioasă spre interior, unde a rămas zveltă și hotărâtă. Mă întreb câți ani se vor fi scurs între două paragrafe ale acestui caiet. Câte cinci, câte șapte, ori mai mulți, înainte sau înapoi, nu există o ordonare temporală. Mama marchează date incomplete. Încerc să localizez textul care urmează în jurul anilor '90, sau mai târziu, e greu de precizat.
Rămăsesem, atunci, într-un anume moment al existenței mele, și atunci credeam că sunt cel mai important personaj, eu cu suferințele și dramele mele. Treptat, am realizat contrariul; lumea din jur, evenimentele sunt cele care ne dirijează într-un fel existența. Ele defilează posomorâte, monoton și continuu, nesfârșite. Nu mai avem limite. Suntem fideli evenimentelor, ele ne dirijează destinul, ele sunt destinul. De ce atâta efort existențial și de ce atâta risipă de energie? Sume fantastice, eforturi nemaipomenite pentru o existență întunecată, pregătită de mine minut cu minut, piatră cu piatră. Erau necesare scări pentru a ajunge în vârful prăpastiei. Căderea va fi mai spectaculoasă. Mă înfășor încet, încet într-o cămașă de gheață, cum ar spune cronicarul. Ce voi face de mâine încolo cu existența mea. Marți 23 August, va trebui să mă hotărăsc ce va fi. Nu va fi posibilă nici o hotărâre, decât că într-o zi am să mă sinucid. E nevoie de mari precauții în această stare imposibilă care mă va ucide.
Și poate s-a iluzionat să mă poată iubi și că într-adevăr m-a iubit. Dar nu s-a gândit că hotărârea aleasă, însă, într-un alt moment, este singurul lucru cinstit in viața lui. S-a încheiat o existență.
23 August. Între cele două Marii, starea mamei e cenușie și apăsătoare. Boala se instalează în absența iubirii, ca o punte către moarte. E cel mai mare și firesc adevăr rostit de Thomas Mann. Doar dacă ești deprins să te lupți cu bolile trupului și ale firii, ai să poți trece puntea în sens invers. Atunci vii dinspre moarte înapoi în viață, din moartea ta virtuală vii. A urmat o perioadă în care mama a iubit iarăși, dar în cu totul alt fel. A iubit, chiar dacă n-a mai crezut în iubire, dar sentimentul generozității și al devoțiunii n-au părăsit-o niciodată.
Părintele Chesarie și rânduielile cuminți ale sufletului
Parastasele mamei n-au căzut în zile întâmplătoare. Adesea, au coincis cu sărbătorile rânduite de biserică pentru cultul morților. Și acum, când se împlinesc doi ani de la plecarea ei, este sâmbăta morților, sâmbăta lui Lazăr și a Sfântului Gheorghe, împreună cu alți mucenici. Părintele Chesarie Bertea are un suflet pe măsura vocii sale, de tenor-bariton: puternică, amplă, cu inflexiuni de doină ardelenească. Dorul, lamentația și bucuria se adună armonios în vocea și sufletul lui. Suferința părintelui, nerăsfățat cu prinoasele vieții a fost depășită prin credință și exercitarea cu aplecare și profunzime a chemării sale duhovnicești. Biserica ortodoxă a rânduit sâmbăta lui Lazăr cu o săptămână înaintea Învierii lui Iisus. După ce-a fost resuscitat de mântuitor, Lazăr a mai trăit treizeci de ani, deci, practic, o nouă viață, după canoanele de-atunci. Viața cea de-a doua i-o datora sorei lui, care i-a spus lui Iisus că Lazăr va învia la a doua înfățișare a Domnului pe pământ, când se va deschide Împărăția Cerurilor. Și atunci, Iisus nu l-a mai lăsat pe Lazăr să aștepte și l-a întors la viață, răsplătind credința surorii lui. "Lazăre, suflete, vino afară!" este textul care explică filozofia biblică a termenului de "adormit". Afară înseamnă în lume, încătușarea sufletului în somnul relativ al morții este un arest temporar, de trecere și eliberare de cele lumești. Cei morți sunt "adormiți" în accepția creștină, pentru că pot fi retreziți oricând la viață, atunci când se intervine pentru ei, așa cum s-a întâmplat cu Lazăr. Proaspătul adormit se poate întoarce în propriul trup, dacă acesta nu e complet expirat. Trezirea celor porniți pe drumul fără întoarcere, a celor care au cunoscut moartea clinică, vine și ea în spiritul aceleași idei de "adormire", pe veci sau temporară. Și nu e mai puțin adevărat că orice somn este o cufundare în moarte și că adormim cu speranța și memoria trezirii. Dar câți bătrâni - veritabili sfinți - nu mor în somn! Ei sunt adevărații "adormiți", și nu toți morții sunt (așa cum îi numește biserica) "adormiți". Părintele Bertea dezbate în predica sa semnificația cuvântului "adormit", pornind de la "trezirea" lui Lazăr. Ne mai vorbește de sensul gestului celor care se îngrijesc de parastasele morților lor dragi. Praznicul - sau masa închinată mortului - este un prilej de amintire a vremurilor în care cei care cândva au fost tineri și frumoși, mâncau cu noi, la ocazii festive. Și tocmai bucatele, de care odinioară se bucura mortul, unesc timpul de atunci cu cel de-acum readucând bucuria mâncării, alături de prezența in absentia a celor dragi. Mia mi-a dat, în schimbul pomenirii, un vis lung cât o noapte, chiar dacă nu-mi amintesc mare lucru din el, dincolo de prezența ei senină și fericită. Și mi-a mai dat ceva, un dar neobișnuit, care mă aștepta în parcul de la golf.
Am avut o zi complicată și încărcată, dar știam că trebuia neapărat să ajung acolo, la locul nostru de întâlnire. Un cuplu de gâște mi-a ieșit în cale, n-a fost nevoie să merg prea departe. Gâsca - mamă umbla în fața gâscanului cu gâtul lung și înșurubat. Între ei, cinci boboci blonzi, mici, de dimensiunea unui pui de găină, se deplasau poticnit și echidistant, în șir indian. Poate că nu aveau mai mult de câteva zile. M-am apropiat nepermis de mult, drept care au pornit-o către apă, totuși, fără să se arate înfricoșate de prezența mea. Soarele se sprijinea pe linia orizontului, așa că am plecat, ca să nu mai tulbur siesta familiei de gâște, care a ales să rămână aici peste vară, să-și crească puii. Îmi revin în minte cuvintele părintelui Chesarie despre bucuria reunirii cu morții la praznic și îi mulțumesc mamei pentru darul ei primăvăratic.
N-am participat la un prohod, din copilărie. Cred că la ultimul am fost cu bunica din partea mamei. Buni nu era o ferventă a bisericii, dar respecta tradiția în reperele ei esențiale. Mi-am amintit ce frumos era când înconjuram biserica cu ea de mână și realizez abia acum drama bisericilor improvizate ad-hoc, printre clădirile mundane, din lumea civilizată, în jurul cărora instalarea unui spațiu liturgic, respirabil, este imposibilă. Prin urmare, la biserica Sf. Maria din Queens, hora Prohodului se învârte în interiorul bisericii, prin spatele coloanelor de susținere. Părintele Bertea conduce procesiunea, încercând, în același timp, să facă liniște în mulțimea dezlănțuită și trezită din amorțeală, după lunga oficiere a celor trei stări. Dacă s-ar auzi măcar o toacă, gălăgia s-ar curma de la sine. Cu tot inefabilul pierdut în neputința înconjurului bisericii, slujba rămâne remarcabilă prin predica de la sfârșit a părintelui care mulțumește audienței pentru participare, vorbindu-i despre semnificația acestei seri. Prin disertația inspirată a părintelui, spațiul rugăciunii se mută imperceptibil în Biserica din Ierusalim. Ne aflăm deodată în fața Sfântului Mormânt și ne rezemăm cu capul de tocita Piatră a Ungerii, de la intrare, pentru că ea este cea mai sărutată piatră din lume. Ne trecem mâinile și bărbia prin focul nearzător al Învierii, prin lumina care se scurge din lumânările din jurul Mormântului Sfânt. În același timp, privim la altarul adus în mijlocul bisericii - ca simbol al mormântului - înconjurat de coroane și buchete din florile albe ale primăverii și anticipăm lumina și universul Învierii din noaptea care urmează. Actul trădării și răstignirii Domnului este relatat de părintele Chesarie la timpul prezent. Tot la prezent vorbește despre miracolul continuu al Mormântului Sfânt - ca izvor permanent de lumină. Mă transpun deja în acel illo tempore, la care se referea Mircea Eliade, când vorbea despre reiterarea rituală a sacrificiului și a creației divine. Dar nu-mi concretizez gândul decât a doua zi, când primesc un psalm scris de o fostă elevă a mamei, inserat oportun în nostalgica noastră corespondență. Poezia vorbește despre ritualul răstignirii pe care, cu cruzime, omenirea continuă să-l practice. Dar ne manifestăm liturgic doar prin actul mântuitor al Învierii - nu și prin cel al răstignirii - cel de care ne facem vinovați prin faptele noastre, clipă de clipă. Prin urmare, Învierea Domnului rămâne un gest formal, pierdut, pe undeva, în drumul sinuos și tarat de gravitații, către ceruri.
De Înviere, biserica părea o uriașă mireasă albă care acoperea cu trena ei întreaga omenire. Scaunele îmbrăcate toate în rochițe dantelate - mirese mici - așteptau cuminți pe mirii - enoriași, cei care au mai rămas, după ce Împăratul Luminii a intrat, înapoi, în biserică. Și chiar dacă nu s-au măritat cu toatele, pentru că mulți dintre miri au rămas în picioare, în mod surprinzător, biserica s-a umplut după slujba de afară a Învierii. Este o adevărată binecuvântare să te lași purtat pe aripi de înger de mirajul vocii părintelui Chesarie și pătruns de atmosfera tainică din biserica înmiresmată de florile primăverii: coroane și vaze compozite cu flori albe de toate felurile împodobesc icoanele și mesele.
Părintele ieromonah și-a înveșmântat lumânarea Învierii cu un văl ce strânge în cutele lui un buchet cu trandafiri albi, înconjurați de floarea miresei. La fel de albe sunt și odăjdiile, doar mitra și camilafca (vălul călugăresc) sunt negre. Biserica, cu o arhitectură etajată, cum le stă bine clădirilor urbane, are la demisol o sală socială, unde se desfășoară parastase, evenimente de circumstanță, precum și Sfânta Masă a Învierii, după terminarea slujbei, la orele 3-4 ale dimineții. Cine are energie și, poate și credință, se poate înfrupta din darurile Paștelui, organizate cu aplecare și dragoste de părintele Chesarie: borș și friptură de miel, ouă înroșite și tradiționalul cozonac. Privesc prin geam la sala împodobită cu fețe de masă albe, un buchet de flori cu lumânare străjuiește fiecare masă, sticle de vin și coșuri cu ouă înroșite. Complet goală și strălucitoare, cu toate aceste prinosuri aduse Mântuitorului, sala socială seamănă cu un sanctuar. Mă gândesc cu umilință și admirație la efortul și gestul părintelui. Mă bucur s-o păstrez așa în amintire - albă și neprihănită - în afara ghiftuielii din jurul praznicelor, în care suferința pentru cel dispărut se transformă într-o trăncăneală zgomotoasă și un delir pantagruelic.
A doua zi, gâștele mamei și puii lor, cinci la număr, mă așteptau în parcul de la golf. Alunecau în șir indian pe ape, în apropierea malului. Gâsca -mamă conducea procesiunea. Erau la lecția de înot. Din când în când, câte un pui zburdalnic rupea rândurile, atras de vreo algă hrănitoare, dar revenea grabnic în fața gâscanului-tată, ce încuviința sobru și ceremonios din gâtul lui lung.
Marină
Pe pontonul din parcul de la golf, simt brațul Miei, apăsat și puternic. Brațul ei se strecoară pe sub al meu și se mulează pe unghiul drept al cotului. Mereu al ei dedesubt! Mama mă lua mereu de braț și eu mă supuneam, al meu trebuia să fie întotdeauna deasupra. Simt în braț apăsarea mersului ei hotărât și poticnit. La capăt, pontonul are câteva bănci și scaune care privesc spre mare, ca la cinematograf. Două scaune sunt trase chiar la margine, până la gardul cu două bârne care împiedică copiii să cadă în apă. Scaunele sunt goale, dispuse în aceeași poziție ca atunci, la ultima ei vizită. Ea a știut, atunci, că era pentru ultima oară... și mi-a spus-o. Stătea pe scaunul din dreapta mea. Profilul ei frumos se reliefa pe întinderea de ape. Nu realizam privirea îngrozitor de tristă care purta o lacrimă la colțul ochiului. Poza, pe care i-am făcut-o atunci, mi-a întors, mai târziu, lacrima. Când și-a luat ziua bună de la lume, Mia a lăsat aceeași lacrimă, tot una singură, la fel de mare, la celălalt ochi, un an și jumate mai târziu. Întreaga suferință a lumii s-a strâns în acea lacrimă. Era pentru ultima oară pe acest podeț, în această țară străină, pe care n-a iubit-o, dar poate că în acea clipă începuse puțin s-o îndrăgească. De unde a știut ea, exact, cum avea să fie? Mă așez, și scaunul de lângă mine este îngrozitor de gol. Băncile din spate sunt ocupate. O lume gălăgioasă forfotește pe ponton, pândind apusul, cum se retrage încet sub ape. Scaunul e așezat ca atunci, puțin mai în față și nimeni nu se așază pe el. Scaunul e gol pentru că e ocupat. Mia e aici lângă mine, cu profilul ei desenat pe mare. O lumină stranie plutește pe ape, ca și cum soarele căzut sub linia orizontului ar lumina de dedesubt. În depărtare, se disting culorile portocalii și roșii ale geamandurilor, ele păzesc sau marchează locul bărcilor plecate în vilegiatură. Sună telefonul. Îl caut prin geanta fără fund, dar nu pot da de el. Mama se scoală și pleacă. Merg încet în spatele ei, urmându-i pașii mărunți și inegali. Îmi vin în minte versurile lui Nichita: Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi / și ți-aș săruta talpa piciorului, / nu-i așa ca ai șchiopăta puțin, după aceea, / de teamă să nu-mi strivești sărutul?. Mama recita adesea din Nichita. Îl considera cel mai mare. Eu nu m-am ascultat, niciodată, recitând versuri cu voce tare. Mi le șoptesc în gând, cu alte voci care nu sunt ale mele. Pe simboliști îi aud cu vocea tatei. Mama recita nuanțat și incantat, fără emfază și versul devenea muzică din răsuflarea ei. Mama respira poezie, pentru că avea organ pentru ea. E ceas târziu și aș săruta pașii mamei, aș mângâia cu privirea silueta ei de pe ponton. Dar Mia de-acum aleargă, pasul ei nu mai e șchiopătat, e zvelt și grațios. Nu o mai pot ajunge din urmă, ca să-i prind brațul. Mia nu mai are nevoie de sprijinul meu, deși, poate, ar mai șchiopăta puțin - să nu-mi știrbească amintirea.
Marină 2
Sunt în parc, după ploaie, la crepuscul. În cuibul de ospray (vultur de apă) de la capătul stâlpului cu ciorapi trei sferturi, negri, ridicați de jocul fluxului în retragere, a apărut un pui. Mama - ospray dispare și reapare cu tot felul de materiale colorate în cioc, unele disproporționat de mari pentru dimensiunile ei. Cred că își repară cuibul. Apoi își hrănește puiul cu ce aduce, cioc de la cioc. Iată un mod de a-ți săruta puiul și a-l hrăni în același timp, fără ca el să poată protesta, un mod convenabil inventat de păsări. Puiul primește și hrană și iubire în același timp. Catargele de bărci se mișcă simfonic, dirijate de unda valului, pulsația lor așterne o muzică a tăcerii peste clipoceala apelor și zumzăiala cicadelor. Din când în când, se aude un țipăt alert de pescăruș. Pe ponton se mișcă siluete imateriale de oameni - contururi vagi, irizate de lumină. În stânga parcului, pe malul apei, există o academie marină cu un campus uriaș, cu vile mari și frumoase. Se aude un cântec de trompetă, un cântec trist și cazon, care sună ca un marș funebru. Trompeta răsună foarte clar prin atmosfera cristalină. Urcușul lent și serafic al melodiei sună ca Nino Rota în partitura pentru trompetă din "La strada" lui Fellini. Suprapus peste rictusul mamei, survine zâmbetul mirat și siderat, bucuros, dar și îngrozitor de trist al Giuliettei Masina. Mai ales, că se aud în surdină și niște tobe. "E arrivato Zampano!". O mare actriță, într-un mare rol, într-un mare film. Ambele instrumente anunță - ca în La strada - o prezență foarte dragă, puternică și iluzorie.
Acum doi ani, eram cu mama pe același ponton. Suntem din nou împreună în același loc, la marginea lumii. Mama știe și spune că e pentru ultima oară aici și încearcă un zâmbet amar, un zâmbet frumos, totuși. Tocmai ne-am întors din Abadania (Brazilia) și urma să plece la București, peste câteva zile. Privea cu nostalgie la mare, la cer, la înălțimile parcului de la marginea mării. Ca și cum le-ar fi descoperit cu adevărat atunci, pentru prima oară. Prima și ultima, pentru că le privea deja cu ochiul nostalgic al despărțirii. O femeie tânără, persancă s-a oprit în dreptul nostru. Studia cu atenție profilul blond și trist al mamei. O fotografie făcută în acest loc, pe ponton, vorbește despre tristețea din privirea ei. Fotografia a așteptat să treacă un timp, până să reverse afară tristețea mamei. Fotografiile ascund aspecte sau trăiri ale ființei care, la un moment anume, se obiectivează. Aceeași poză îți pare foarte diferită peste ani sau chipul ei de dimineață nu e același cu cel de seară. Nu-i observăm pe cei de lângă noi, decât atunci când ochii nu mai pot să-i vadă și doar atunci începem să-i privim cu ochii sufletului. Fotografia, concretizată pe un suport material este o viziune imaterială a ființei, o transfigurare în imagine a stărilor ei. Ea e vie, pentru că transmite mereu altceva, este o oglindă a stărilor noastre în raport cu obiectul reprezentării. Chiar dacă vie, fotografia e o ființă de spirit, și nu de carne, pentru că nu îmbătrânește niciodată. Uneori, pe măsură ce trece timpul, devine și mai vie. Depinde de câți ochi o privesc. Precum spiritul, fotografia obosește, își poate pierde strălucirea, consistența, culoarea, dar nu și expresivitatea. Expresivitatea este latura ei eternă, ce nu poate fi alterată de timp, ea ține de componenta ei artistică. Fotografia făcută pe acest ponton, cu doi ani în urmă, este proba vie că mama știa; n-au fost vorbe goale. Dăduse deja mâna cu moartea, cu câtăva vreme în urmă, când i-au vorbit, în Abadania, spiritele mamei ei și ale unui prieten de tinerețe, plecate de multă vreme. O altă fotografie din ultimul an de viață al mamei, când mai era încă relativ bine, reproduce aceeași stare de oboseală și nesfârșită tristețe. În plus, însemnele necruțătoare ale bolii săpaseră adânc și într-un timp record în trăsăturile ei perfecte. Tenul lucitor și curat, de lapte, dispăruse. Declinul începuse. Ultimele ei fotografii purtau, deja, masca disperării și a despărțirii de lume.
De ce bătrânii sunt urâți?
Îmbătrânim, oare, doar atunci când spiritul obosește? Un capitol din Viața ca reprezentare se numește De ce bătrânii sunt urâți?. Această constatare venea cu un contra-exemplu ce, în fapt, nu făcea decât să vorbească de aceeași lumină neobosită și charismatică a spiritului: Moș Foti (Foti Fotiade - un mecena al scriitorilor brăileni) e un personaj vag al copilăriei mele, pe care-l conectam constant cu un fotoliu. Cred că legătura s-a format în mintea mea din aliterația numelui cu acest obiect casnic, pe care bătrânul cel frumos îl ocupa aproape zilnic, în vizitele pe care i le făcea mamei. Nu-mi amintesc mai mult decât acea țesătură densă și iluminată a atmosferei, ca un fel de aură ce rotunjea chipul mamei și spațiul retras al fotoliului, de unde se porneau acele interminabile dispute literare. Și lumina de pe figura mamei era alta în acele după-amiezi liniștite, în jurul unei cești de cafea. Și nu din cauza discuțiilor care-i făceau atâta plăcere - literalmente, îl iubea pe acel domn distins, a cărui figură n-o pot concretiza printre formele rotunde și catifelate ale uriașului fotoliu. Într-o discuție târzie cu nepotul bătrânului frumos (domnul Basarab Nicolescu), mama a recuperat câte ceva din amintirea acestui personaj, care ne privea într-un mod ciudat, aproape zilnic, mereu din aceeași perspectivă (a fotoliului) - ca o cameră veche și prăfuită, ce prindea în nuanțe alb-negru culorile fulgurante ale sufletului.
Cea mai ospitalieră mare din lume. Despre viețile tainice ale fotografiei
Azi e sâmbătă. E ziua mea cu mama, departe de hoardele agitate din trenuri, metrouri, gări, parcări, de monotonia și cenușiul vieții de zi cu zi. Veneam cu ea aici, serile, într-o plimbare, în parcul de la golf. Stătea până târziu, pe un scaun tras chiar la marginea pontonului. De-aici porneau vaporetto - taxiuri către ambarcațiunile priponite pe lângă baloane colorate, ce desemnau locuințele lor în imensitatea apelor. Ultima ei privire, de pe acest ponton, locuiește, de-atunci, în i-phone-ul meu. Calitatea imaginii e foarte proastă, dar privirea e uneori intensă și clară, ca și cum ar ieși din cadrul ei, să-mi vorbească, iar și iar, de aceeași abominabilă suferință. Nu-mi amintesc când am descoperit tristețea acestei fotografii, când anume ea a prins viață și a început să-mi întoarcă stările ei.
J.K. Rowling vorbește, în Harry Potter, despre miraculoasele proprietăți ale imaginii. Spiritele vrăjitorilor defuncți vorbesc și se mișcă în spatele ramelor, veghează asupra celor vii, emit judecăți și vorbe de duh.
Astăzi, am umblat pe scoici uscate și fărâmicioase până la sfârșitul falezei. Marea s-a retras, lăsând în urmă covoare de scoici, ce-ți sfâșiau tălpile cu fiecare pas. Peste ele, alge verzi și alunecoase și-au scos la mal fructele - ciorchini translucizi de mâl. S-a scurs cel mai trist anotimp cu lumina lui fantastică, galbenă și strălucitoare. Mă găsesc într-un capăt de lume, unde nu umblă decât picior de pescăruș. Câte-o barcă singuratică se pierde fantomatic în orizont. Un stol de gâște sălbatice survolează malul, apoi aterizează în grupuri compacte, să scormonească între scoici. Vilele somptuoase de pe înălțimile plajei privesc către calea de ape a apusului. Nicio suflare dincolo de respirația zgomotoasă a valului peste conglomeratele de stânci și alge. Bolboroseala asta dezordonată îmi amintește de serile la cea mai ospitalieră mare din lume, marea copilăriei mele. Apele ei erau doar puțin sărate, atât cât să-i placă ochiului, o compoziție benefică, puțin uleioasă și sărată, având concentrația lacrimii. Rămân memorabile partidele de înot pe furtună, când te aventurai în apele învolburate și calde amestecate cu ploaie, în timpul vacanțelor de la 2 Mai. Cu mama tremurând de spaimă pe mal, până ieșeam afară cu Puiu, cu ochii roșii și urechile pline de apă, electrizați de cavalcadele înspumate de valuri. Iar volbura bucuriei, după temerara luptă cu marea dezlănțuită, era răsplătită cu furia și descărcarea mamei: o palmă aplicată cu toată forța lui Puiu, urmată de una mai domoală, la mine în cap. Iar noi primeam răsplata vitejiei noastre cu gura până la urechi și cu toată dragostea și supunerea învingătorului învins. Puiu o lua pe Mia pe după umeri și o săruta pe frunte, printre strigătele mamei că numai noi mai eram în apă! Și, răspunsul lui Puiu, compunându-și o expresie plină de dezgust, că, dimpotrivă, era plin cu meduze!, îmi evocă celebrul vers eroto-marin al 2 Mai-ului: Două meduze/ Se pupă pe buze!. Vacanțele la mare cu părinții, apoi fără părinți, apoi iarăși peste ani, din nou cu părinții, apoi doar cu fotografiile lor, cu imaginea lor agățată de timp, au devenit palide amintiri, proiectate în plajele fără vârstă, îngustate, meschine și pustii.
O pasăre mică și solitară caută, printre scoicile uscate și sparte, o urmă de viață. Din când în când își ridică ochii și scrutează cărarea incandescentă de lumină desenată pe ape. E o pescărușă temerară care mă privește, din când în când, cu curiozitate. Nu am nimic să-i dau de pomană. Dar nu cred că asta urmărește, s-a îndestulat deja din bogăția apelor. Albul ei imaculat îmi amintește de porumbița din geam, din dimineața când mama și-a luat rămas-bun de la lume. A zăbovit multă vreme pe pervaz, după ce Mia și-a dat sufletul. Prietena mea i-a adus ceva de mâncare. Porumbița a privit-o cu dispreț. Mai târziu, a sosit și un cavaler - gâtul mai gros, mai scurt, capul mai mare. Nici el nu cerșea de mâncare. Se plimbau pe marginea ferestrei, ca niște străji. Veghea a continuat până când am uitat cu totul de ele. Când am revenit, erau deja plecate. Am revăzut porumbița, două zile mai târziu, în cripta de sub bisericuța cimitirului. Acolo și-a petrecut mama ultima noapte terestră, îmbălsămată și acoperită cu văluri de mătase. Când am intrat să-i țin de urât, porumbița a zburat afară; mai întâi, am auzit fâlfâitul de aripi, apoi i-am zărit trupul firav în lumina lumânărilor. Pasărea de suflet a plecat și nu s-a mai întors. Am recunoscut-o, mai târziu, sub alte forme și reprezentări imprevizibile ca stările sufletești ale mamei.
E toamnă și soarele coboară repede sub ape, pescărușa a dispărut și ea, la fel de misterios precum a apărut. Orizontul e încă roșu și mama încă tânără, cu costumul ei galben de soare, într-o singură piesă, pe plaja copilăriei. În orizontul ca o flamă, se reliefează crenelurile Bronxului - cetate de foc, cu brațul podului arcuit ca un curcubeu. E timpul să plec și eu. S-a făcut dintr-odată răcoare, bărcile se întorc acasă. Mama mai merge o bucată de drum cu mine, mă conduce până la marginea lumii. Nu o mai simt abătută și nemulțumită. Astăzi, din fotografia cu zâmbetul trist, chipul ei mă privește calm și liniștit. De câte ori o zăresc pe ecranul i-phone-ului, mă gândesc ce sentiment capricios este tristețea; poate fi zglobie, senină, impetuoasă, ironică, agitată, relaxată, luminoasă, întunecată, veselă, tristă... Astăzi tristețea mamei e veselă și luminoasă. E o tristețe înțeleaptă a faptului consumat și depășit. Aș vrea să pot și eu să-mi îndrept tristețea după însemnele de astăzi ale fotografiei. Și poate că am reușit, puțin!
A doua zi, metamorfozele lunii au împins obraznic mareea peste țărm. Trec prin fața unuia dintre palatele falezei, de unde se aude o muzică stupidă și zăpăcitoare. De pe terasă, pornește un ponton, călcând pe deasupra plajei, pe picioroange spânzurate în jartiere. După ce execută câteva lupinguri acrobatice în jurul scării, un papuc zburător se oprește sub ponton. Pesemne, unul dintre oaspeți a fost invitat la o plimbare cu vehiculul zburător, o tratație obișnuită a casei. După goliciunea terasei, e un party de weekend ce se apropie de sfârșit. Doar două servitoare cu bonete albe mai forfotesc să debaraseze locul. Muzica exasperantă continuă să tulbure liniștea și senzualitatea serii. Pe balustradele pontonului, stau aliniați și nemișcați, asemenea unor garnizoane în post, două șiruri de pescăruși. Stau față în față, ca la ședință, cu gâturile alungite. Dacă nu ai ști că sunt atrași de mirosurile de grătare, așteptând răbdători sfârșitul festinului, ai crede că se află la o consfătuire masonică. Doar în Păsările lui Hitchcock, am mai văzut așa o congregație uriașă de păsări de pradă, în așteptare. Nu ca să atace, doar ca să absoarbă olfactiv binefacerile derizorii ale civilizației.
Un sfârșit de zi relaxat. Stau de vorbă cu Mia. Acum, îmi transmite și mie din liniștea ei. Ce bine că e liniștită, în sfârșit liniștită sau un pic mai liniștită. De la distanță, nu pot distinge gâștele canadiene cu gâturile negre și penajul gri, de stâncile și pietrele umede, îmbrăcate în alge, incandescente ca niște tăciuni. Golit de metafizică, tabloul s-ar putea numi darwinist. Fâșii de nori roșii traversează văzduhul haotic, străpunse de câte-un red-eye, pornit în noaptea cosmică, să survoleze oceanul. Norul spart devine o vată umflată pe băț.
La întoarcere, vila cu petrecerea plutește într-o tăcere deplină. Prin salonul luminat se zăresc ultimii oaspeți care au părăsit terasa, fugăriți de răcoarea serii. Muzica idiotizantă a dispărut, iar în locul ei abia se distinge un blues monoton. Acum, terasa straniu luminată și muzica îmi amintesc de atmosfera din Marele Gatsby (de a cărui casă ne despart, de fapt, doar câteva sute de metri). Bogații de odinioară nu mai sunt aceeași cu cei de astăzi. Chiar și cei mai stilați par niște mitocani în raport cu cei care au fost odată. Parcă le lipsește clasa. Casa are o arhitectură frumoasă, terasa cu umbrele și șezlonguri e uriașă, cu deschidere la mare. Casa lui Gatsby nu privește către mare, dar e la fel de albă. Nu e viață niciodată în jurul ei, dar se spune că ar fi locuită. Poate tocmai asta îi conferă stil și eleganță, ca și cum ar fi încă locuită de personajele cărții lui Fitzgerald.
Mă întorc în parc și mai dau o raită pe pontonul de unde pleacă și vine vaporetto care transportă proprietarii către ambarcațiunile lor. Mia privește cum se duc la culcare bărcile. Una câte una se întorc din croazieră și se aliniază cu aripa dreaptă la geamandură. Ne aflăm pe acest ponton, la această răscruce de ape, de unde se văd podurile uriașe cu picioarele arcuite ca niște cai monumentali. Mia spune că e ultima dată. Știe că e ultima dată. Eu o iau în răspăr, nu se simte rău și nu am motive de îngrijorare, deși analizele nu arată prea bine. Mia e puternică, dar gândul ei nu e și al meu. Eu am încredere în forța și vitalitatea ei. Știu că nu poate fi răpusă așa ușor, doar dacă intervine ceva neprevăzut. Și ceva a intervenit. Dar n-am să aflu niciodată exact ce. Sau când am să aflu, n-o să mai conteze, n-o să mă mai intereseze să știu. De câte ori revin în acest loc, privesc profilul ei, cumplit de trist, reliefat pe ape. În câteva rânduri, mă întâlnesc cu femeia persană cu părul blond ca al mamei. Mă privește lung, dar nu îndrăznește să-mi vorbească, să mă întrebe. Privirea ei pare să știe ce nu vrea să știe.
Diminețile devin anevoioase și obositoare atunci când visele se sparg de glasul insistent al ceasului deșteptător. Când spun ceas deșteptător, mă gândesc la ceasul mare și rotund, cu un cadran uriaș și orele în cifre romane, la ceasul cu sonerie din dormitorul bunicilor. Un astfel de ceas, pe care trebuia să-l întorci în fiecare zi, nu se mai fabrică în zilele noastre. În curând va dispărea și ideea de ceas deșteptător. Astăzi, telefonul sau orice alt i-dispozitiv poate îndeplini aceeași funcție. În plus, poți să-ți alegi ce prohod să-i cânți visului, ca să-l trimiți de tot pe lumea cealaltă. Și cu ce frecvență să-l ameninți, ca să-ți dea pace. Apple-ul a inventat-o pe Siri, o ființă digitală căreia poți să-i adresezi dorințe, precum duhului din sticlă. Poți să-i spui lui Siri într-o limbă în care te înțelege, la ce oră vrei să fii trezit. Siri repetă după tine ora, să fie sigură că a înțeles. Dacă o apostrofezi că nu e în stare să-ți decodifice accentul, îți răspunde cu aceeași monedă, obraznic, într-o formulă eufemistică, tipic englezească. Politețea e o trăsătură implementată cu sârg de Apple în năstrușnicele i-ființe. Încerci să ignori partitura deșteptătoare, în speranța de-ați reînnoda visul sau măcar de a-l menține în acea stare incertă, până reușești să-l aduci la bariera conștientului. Știam, cumva, că o visam pe mama, dar fără să-mi pot aminti ce și cum. Mă trezeam diminețile ca un pescar fără noroc, aruncând undița în noianul de vise, fără să reușesc să prind nimic concret. Pescuiam din greu într-o ceață deasă și întunecată din care vag se reliefa portretul mamei - cumva amorf, fără contrast. După multe încercări, unul dintre vise a început să prindă contururi. Era o dimineață cenușie, se prevestea o zi închisă și ploioasă, ce predispunea la somn. Și somnul meu s-a întors pentru o clipă, s-a răsucit în loc și așa am prins visul în plasa țesută de dor și speranță, între două semnale deșteptătoare...
Eram cu Mia, ne plimbam în parcul de la golf. Ciudat, cum visele, care se instalează când îți moare cineva foarte apropiat, nu au consistența timpului. Ele se manifestă prin obiectivarea faptului că cel plecat dintre vii este cu adevărat mort, și printr-o mecanică incomprehensibilă, exterioară visului, cel dus e întors. Nu se știe cum, dar e în mod natural întors, integrat în spațiul celor vii, care nu se miră și nu se întreabă. Au aerul că ar fi martorii unui miracol, cumva, firesc. Deci, dintr-odată, m-am trezit cu mama că s-a mobilizat, așa bolnavă cum era și a ieșit la plimbare în parcul de la marginea golfului. De data asta l-a acceptat și pe Puiu să ne însoțească. Eram ca în copilărie cu ambii părinți și, deși tineri și frumoși, trăgeau după ei karma bolilor care le-a curmat existența. Mama era veselă și încrezătoare, vorbea despre regimul ei culinar, pe care se hotărâse să-l ignore pentru câteva zile, când va mânca tot ce-și va dori. Era foarte multă lumină în visul meu, lumină albastră, marină, și chipul mamei strălucea. Mia s-a instalat în visul meu, cu greutate - târând după ea burta mare cu ascită și cu tot disconfortul bolii, ameliorat de buna ei dispoziție. Se deplasa greu, cu mersul ei poticnit, atârnată de brațul meu. Și-mi tot stătea pe buze s-o întreb care au fost ultimele ei cuvinte, ce-a vrut ea să-mi spună înainte de a pleca, când și-a închis singură ochii. De ce și-a amânat ea vorbele pană în ultima clipă sau poate a vrut doar să-mi dezvăluie câte ceva din secretele trecerii. Și iată cum în vis, ca și în viață, tot amânăm să ne întrebăm părinții despre lucrurile esențiale care rămân nerostite, neîmpărtășite, neelucidate. Părinții se duc, visele se sparg prea repede și n-apucăm să întrebăm insolitul, inefabilul, ceea ce vrem să știm cu-adevărat - de unde venim și unde ne ducem - când, de fapt, ele se află bine ascunse în noi, precum comoara de sub vatră din povestea rabinului Eisik.
(va urma)