E ora la care ies elefanții pe plajă. Cu trompele întoarse spre cer, își fac toaleta, la apus; pielea lor lucioasă, gri-mâloasă, încrețită peste limbile de mare sculptate în nisip. Îmi trec degetele prin nisipul fin ca mătasea și alb ca lumina, preschimbat de mare și crepuscul, într-un mâl cristalin și cleios. Valurile desenează hărți criptografice și încrețesc riduri peste patinoarul de sare, noroi și lumină. Glisezi pe spinările elefanților, departe de mulțimile gălăgioase și fremătătoare ale plajei, doar tu singur - stăpânul lumii și al singurătății. Alergi fără țintă, cu speranța că sfârșitul e intangibil. Amintirea se cuibărește cu furie peste durere, nostalgie și neuitare. Iar cea mai dulce neuitare pare legată cu otgonul de mișcătoarele cărări ale mărilor. Ai vrea să alergi pe orizont, pentru că acolo ești sigur că lumile se întâlnesc, măcar așa, din întâmplare. Marea se identifică întotdeauna cu lumina și expresia bucuriei de pe figura tatei. Dar și cu furia mamei, profund tulburată de forța ei letargică. Și, oricât ar fi criticat-o pentru obiceiurile ei deșănțate și neajunsurile ei ingrate, Mia o vizita cu supunere an de an, cu Puiu și cu prietenii lor și ai copilăriei mele. Mai trece din când în când câte un avion, care târâie după el câte-o reclamă stupidă. Nu poți să nu-ți înalți privirea și să nu urmărești regimentul de litere ce înoată prin ceruri, ca o coadă de dragon. Sensul lor nu-l deprinzi, te concentrezi numai la formele flotante ale literelor. Chiar dacă nu le dai importanță, se cuibăresc cu nesimțire în sertărașele cu futilități și ne-trebuințe ale creierului îmbâcsit de insistența lor devastatoare. Plajele inefabile ale copilăriei nu erau tulburate de aceste ființe neavenite. În locul lor, pluteau dirijabile lente și tăcute prin albastrul dens, ca niște delfini gigantici. Mă descalț. Amintirea lor dulce și amară, aromată și acrișoară, o simt tactil în mâlul ce-mi pătrunde printre degetele de la picioare, acolo unde pielea de elefant se zbârcește și se crapă - inscripții de timp, scoarțe umede de amintire. De la distanță, prietenii tăi îți par prietenii părinților de odinioară, fără contur precis - profiluri vagi, fără vârstă. Te duci către ei, pașii se grăbesc, atrași de un șvung neînțeles de fericire. Apropierea îndepărtează fericirea, până o ucide de tot. Două ființe - dintre cele mai dragi - n-au coborât din amintire. Ființe de aer și de lumină - clepsidrele lor golesc timpul. Golesc și sufletul. Golesc apoi și mintea de fantasmele ei marine...
Debarcarea
Un banc uriaș de păsări plutește la vreo 100 de metri de țărm. Distanța e mare, dar pieptul și bentița albă, contrastând cu penajul de un negru intens, sunt inconfundabile. Gâștele canadiene se expatriază pe perioada iernii și sosesc în colonii uriașe, după bunăvoința granițelor de țărm. Capetele lor lucesc în lumina soarelui, ca un șirag de mărgăritare, pe apele deja reci, dar primitoare. Deodată, albul strălucitor dispare când pescuiesc în tandem, cufundate în adâncuri. Din spatele meu, se aude un gâgâit. Gâștele de pe povârnișul din fața vilei cu statuia cubistă privesc cu gâturile înălțate, ca niște gărzi în alertă, la bancul de imigrație ce pare să le amenințe teritoriile. Gâștele autohtone, cele rămase peste anotimpul cald, sunt agitate. Debarcarea pare incertă, nu se întâmplă nimic. Iar eu nu mai pot zăbovi prea mult - în curând se vor închide țărmurile. Fluxul bate tot mai amenințător în stâncile care se mută în apă și mănâncă încet din nisipul irizat de lumină. Conversația gâștelor naturalizate devine tot mai aprinsă. Vocile li se unesc într-un cor hipergălăgios care se ridică în văzduh sub forma a două V-uri perfecte - două rachete de luptă ce-o pornesc năprasnic în direcția parcului.
Flota canadiană a continuat să tatoneze țărmul. După o săptămână, se găsea în același loc și poziție de atac. Bancul de migratoare forma o dispersie longitudinală până spre capătul nordic al golfului, de-a lungul plajelor private cu vile monumentale. Ce așteaptă ele de atâtea zile, nemișcate, pe întinderea de ape? O viză, un permis de intrare în apele teritoriale, pe pământul mai cald, dar nu tocmai primitor? Se pare că imigrația pe acest teritoriu e dificilă chiar și pentru măiestrele și vajnicele zburătoare. Niște pescărușe se agită deasupra liniei de frontieră, scoțând țipete disperate; nici lor nu le convine ca intrusele sosite în legiuni uriașe, să le uzurpe teritoriul și să le mănânce peștele. Toată suflarea marină e în alertă. Se aude o pasăre ce hohotește sinistru. Nu știu ce este și nici măcar nu pot identifica solista din multitudinea de zburătoare marine. Câțiva pescăruși survolează războinic flota canadiană aliniată pe câteva sute de metri cu țărmul.
Gâștele stau nemișcate într-o liniște deplină, într-o ședință transcendentală, îndreptate cu ciocurile și piepturile imaculate către soare-apune. Câte dintre ele vor primi viză? Câte vor pleca mai departe către ținuturi și mai calde? În liniștea după-amiezii, nici o altă suflare pe lângă aceste transfigurări ale sufletului rătăcitor al mamei. Doar eu cu ea, în acest măreț peisaj de toamnă marină. Se mai aude din când în când pasărea ce hohotește sinistru, care nu tulbură, ci adâncește liniștea.
În somnul meu matinal, Mia a sosit ca o crăiasă și s-a instalat la marginea realității. De ce-or fi atât de liniștite și vag clipocitoare apele la apus? Mă gândesc la liniștea mamei, eliberată de griji și suferințe. Aș vrea să mă pot scufunda și eu măcar o clipă în liniștea ei. În visul meu repetitiv, mama e mereu agitată, așa cum am știut-o întotdeauna. E înconjurată de aceleași persoane care conversează, uimite de apariția ei neașteptată. Iată cum și-a revenit prin acel miracol în care ea a mai sperat până la sfârșit. Sau poate că nu mai spera și atunci miracolul a întârziat să vină. Miracolul sosea diminețile, puțin înainte de trezire, într-o variantă de realitate convenabilă, cea la care visa toată lumea prinsă în cercul ei magic. Miracolul fantazat de somnul meu matinal nu s-a întâmplat o singură dată, a revenit de câteva ori, cu același sentiment iluzoriu al eliberării, chiar dacă s-a oprit, până la urmă, neputincios, la granița unei realități obscure.
Flota de gâște părea nemișcată, dar în fapt se mișca imperceptibil pe adierea de vânt a apusului, către nord sau poate doar timpul - ca un magnet - o disloca din spațiul ei linear. Pe măsură ce lumina se retrăgea în adâncuri, grupul părea din ce în ce mai restrâns sau poate păsările se cuibăreau una în alta, să-și țină de cald în ținutul tenebros al apelor de noapte...
Schiphol - popasul morții și casa cărții
Fișierul în care-mi adun gândurile se cheamă Schiphol, de la numele aeroportului din Amsterdam. Gândurile morții - despre ele e vorba. Ele au existat cu un an înainte ca Mia să se ducă, și fișierul datează tot de-atunci. Vizitele în țara mamei erau tot mai dese. Aproape toate treceau prin Schiphol, iar expoziția cu lucrări de la Rijksmuseum, găzduită de aeroport, a devenit inevitabil un reper al morții. Chiar dacă nu am realizat de la început, reperul a existat, pentru că muzeul s-a desființat, abia după ce mama a murit. Mă opream de fiecare dată să văd expoziția, în spațiul dintre cele două segmente de zbor. Expoziția se mai schimba, din când în când, dar nu atât de des cum se succedau excursiile mele în țara mamei. La ultimele zboruri, nu mai aveam nici un interes pentru muzeu, dar vizita devenise un ritual prin care trebuia să trec obligatoriu, ca și cum viața ei atârna de acea prezență bizară a unor tablouri ciudate, într-un aeroport. Iar observațiile curatorului pe marginea tablourilor, pe care le reciteam, conștiincioasă, camuflau, în fapt, gândurile mele despre starea mamei. Semnele morții, refulate, se strecurau peremptoriu în viața mea, la fel cum se adunau pe chipul stins al mamei. Toate aceste gânduri s-au înghesuit în acest fișier, numit la repezeală Schiphol, pentru că acolo s-au materializat prima oară, culese după note disparate pe crâmpeie de hârtie. Schiphol a devenit casa mea dintre lumi, așa cum fișierul a devenit casa cărții. Cartea pe care i-o datorez mamei. Chiar dacă ea nu mai are nevoie s-o citească...
La patruzeci de zile de la plecarea ei, muzeul a dispărut definitiv. Era situat într-un fel de mansardă a unui magazin cu suveniruri - un spațiu mic, dreptunghiular, în care urcai pe o scară abruptă. La întoarcere, locul era deja în șantier și va avea o altă destinație. Câți călători vor fi știind că acolo a fost cândva un mic muzeu? Uitarea este cea mai puternică și de nădejde armă, dacă vrei și știi s-o folosești. Important e să nu-ți uiți cuvântul dat și să nu uiți cine ești. Un samurai adevărat știe când trebuie să-și țină katana (sabia) în teacă. Mama a avut ceva din această specie a învingătorilor înfrânți: acel ascuțiș dur, corect și invulnerabil al sabiei. Cu el a croit destinele altora, oameni pe care i-a format și i-a ajutat. Pentru ea însăși, însă, n-a fost niciodată destul timp - prea impetuoasă, netemperată și entuziastă, sabia mamei. În plus, s-a resemnat prea repede cu neajunsurile și festele destinului.
Despre transfigurare
În copilărie, dar mai cu seamă la adolescență, am urât cu patimă locuința de bloc ceaușist a părinților, deși nu era tocmai dintre cele mai deplorabile produse ale comunismului; un bloc mai vechi (care n-a răsărit în apogeul epocii de aur) - dar nu îndeajuns de vechi! Totuși, era din cărămidă (prefabricatul încă nu devenise carnea tristelor locuințe!), iar camerele nu erau foarte mici, nu tocmai joase. Ferestrele erau chiar luminoase, balcoane lungi și generoase, pe care mama le-a îmbrăcat în termopane, de îndată ce comunismul s-a dat la o parte, în favoarea economiei de piață. Și ura mea pornea de jos în sus, din casa liftului meschin, cu oglinda spartă și cicatrizată de scuipați, răspândiți spectral și cu aplomb, în toate direcțiile. Liftul era ba în revizie sezonieră, pentru săptămâni întregi, ba stricat, ba zăcea uitat între etaje, ba se lăsa cu greu reparat - după nenumăratele telefoane și reclamații isterice ale mamei, condamnată să urce cele opt etaje. Însă mama a răbdat și liftul și scările murdare și cutia de scrisori, din care se fura sistematic corespondența, fără să se plângă prea tare. Pentru că fusese alegerea ei. Făcuse un schimb de locuință la mai multe camere; mai multe, mai mici, mai neînsemnate, mai aproape de cer! Deci, nu avea voie să se plângă, ea nu greșea niciodată. Puiu vorbea adesea de spiritul fascist al mamei, el nu voia să înțeleagă că ea nu mai putea fi înfrântă, urmărită fiind, încă din copilărie, de boli, neșanse și imposibila nepotrivire și nesăbuință a oamenilor. Mama era o pasăre măiastră, una grav rănită - care a trebuit să zboare cu aripile frânte. Fascismul mamei, cu toată neîndoiala lui - așa cum îl definea tata - era construit pe o stranie mixtură de contradicții ale firii și perverse circumstanțe. Chiar dacă puternică, mama era sensibilă și delicată. Era hotărâtă, dar chinuită de îndoielile credinței, de intoleranța unui demiurg nedrept și de neînțeles, un spirit justițiar excesiv, dar în același timp subiectiv și fără nuanțe.
Toamna era anotimpul celor mai nesuferite patimi. Ura mea se concretiza, de fiecare dată, când mă întorceam la locuința de bloc, după vacanțele estivale la casele bunicilor și străbunicilor. Readaptarea la viața comunei-capitală, cu vecini, bocăneli, ciocăneli, reparații, liftul cu zgomotul lui nevrotic și gâtuit de la cinci dimineața era dificilă și nesuferită. Mintea mea continua să bântuie prin curtea cu flori și fântâna cu roată de lemn și lanț, gardul înalt și negru cu o stinghie, pe care dormeau în echilibru precar mâțele, grădina nesfârșită, banca de la stradă plină cu cumetre în fuste lungi, sporovăind în paralel cu găinile retrase pe rafturi în cotețele lor nocturne. Le iubeam pe toate cu însuflețire, de-a valma: vița-de-vie ce se răsucea prin toată curtea, prunii falnici și anonimi de la stradă, iepurii Fucsoaiei cu nările vibratile și umede, gâștele strălucitor de albe, terfelite și bălăcite în șanțul cu noroi, de la marginea drumului. Bunici, străbunici, doici, verișori, țațe, dode, baci, tușe, nene și fucsoaie - o lume dragă, la care mă gândeam cu nostalgie peste toamnă și iarnă, din apartamentul frigorific și cenușiu pe care partidul îl dăruia omului nou, dezbrăcat de moșteniri și istorie. Și aceeași lume îmi mai stăruie și azi în minte, mult mai mult decât universul delirant de la bloc. Chiar dacă amintirea ei este ștearsă, culorile sunt încă vii și calde. Dar iată că acum, i se adaugă, timidă și plină de umilință și imaginea locuinței de la bloc, care vine cu nostalgia ei, dezbărată de patima neajunsurilor, transformate în memorie și istorie. Această locuință de tristă și dulce amintire, mi-a devenit dintr-odată foarte dragă, pentru că mama s-a simțit acolo bine, în huceagul ei, pe care n-a vrut să-l părăsească cu nici un chip. Mi-a devenit, dintr-odată, dragă, întocmai de când mama a continuat să locuiască-n ea prin mine. Până atunci, nu păreau să mă lege amintiri de acel apartament călinescian, obscur, ticsit cu cărți, covoare, icoane, tablouri de-a valma și mobile stil - greoaie și colțuroase, ca nuca în perete, în acel spațiu meschin, urât și negeneros. Te izbeai și te umpleai de vânătăi când încercai, în fugă, să răzbați printre ele. N-am iubit acea casă cu părinții răspândiți în ea, printr-o eroare abominabilă a firii și iată cum recuperez acum acea inconștientă iubire, încărcată cu neputințe, regrete, lacrimi și patimi de prisos.
După ce mama a plecat, lumea s-a schimbat și ea. Cei ce mi-au fost prieteni apropiați au făcut un pas mai în spate, ca și cum ei ar fi aparținut trecutului, și nu cei care au plecat. Rândurile din față sunt ocupate acum de armata de prieteni ai mamei - amicii ei de tinerețe, iubiți, mătuși, verișoare, vecini de circumstanță și, mai ales, cei care i-au fost apropiați până la sfârșit. Ei existau înainte ca prezențe nedeslușite în jurul ei, un decor, care s-a animat dintr-odată. Chiar și nedefinitul acasă a început să capete alte contururi. Acasă al mamei este acum și al meu. Acel apartament mic de bloc, pe care cândva am fost bucuroasă să-l las în urmă, mi-a devenit dintr-odată drag. Și nu pentru că am copilărit în el, ci doar pentru că mama respiră acum din fiecare colț al lui. Cum l-aș putea părăsi din nou acum, când cărțile și florile au rămas singure? Viața lor atârnă atemporal de a mea. La fel cum atârnă și cei care i-au fost odată dragi și pe care i-a lăsat în urmă.
Gâștele și drumul de fier. Șapca cu plasă la scăfârlie
Gâștele mamei au lipsit în acest weekend din parcul de la marginea golfului și au lipsit și de la iazul cu rațele moțate. Unde or fi plecat? Iarna încă mai râde din dinții ei de ger și obrajii roșii, înfierbântați de ghețosul vânt. Cu o zi înainte, le-am auzit țipătul strident, penetrând un strat gros de nori, în timp ce alergam să prind ghezăș-ul de coadă. Urechea mea, racordată pe frecvențele lor, le receptează acum altfel decât pe vremea când gâștele nu existau în viața mea mai mult decât orice altă zburătoare. Larma lor suna îndepărtat, ca o dulce închipuire.
Dacă mă urc în ultimele două vagoane, controlorul meu de bilete e același în fiecare dimineață. Poartă o șapcă de împiegat de mișcare, cu plasă la scăfârlie. Sindicatul căilor ferate s-a preocupat ca personalul să nu se încingă prea tare, atunci când controlează harnic și temeinic biletele, în perioada lunilor călduroase. De altfel, trenul e arhaic și din alte puncte de vedere. Dacă nu te-ai grăbi la servici, ar fi o plăcere să te târâi mocănește pe șine, urmărind peisajul amestecat cu zgârie-nori și case orășenești. Pe liniile vechi și obosite, trenul parcurge distanțe scurte în timpi lungi. Nu trece prin munți, doar peste și pe sub ape, așteptând diminețile, cu răbdare, intrarea în tunel. Controlorul înfige tichete de hârtie perforată în despărțitura din spatele fiecărui rând de scaune; găurile pre-perforate semnifică numărul și poziția persoanelor așezate în fiecare rând. Când trece a doua oară, printr-o simplă aritmetică, determină câte personaje s-au suit între timp, scăzând numărul de perforații din numărul celor așezați. Nu știu cum rezolvă cu cei ce stau în picioare, probabil numai memoria îl mai poate descurca în condiții de aglomerație. Când trenul e plin, controlorul stă cuminte în bârlogul lui, nu deranjează pe nimeni. Călătorii de circumstanță (fără abonamente), rămân cu biletele necompostate. Precum în trenurile bine păzite ale lui Jiří Menzel, controlorul meu preferat iese afară pe peron în fiecare stație și agită șapca fără scăfârlie, ca să dea semnalul să se miște trenul din loc. Cum te-ai suit, ai senzația că ai deraiat dintr-o realitate covârșitoare și delirantă într-o fotografie în sepia sau un film de epocă. Un omuleț chaplinian, jovial și cumsecade, mă privește în fiecare dimineață cu același zâmbet vioi, prin ochelarii cu rame negre și rotunde. Astăzi, nu am tichetul la mine. Am vrut să plătesc bilet, dar a refuzat, știind foarte bine că am abonament lunar. Așa ceva nu prea se întâmplă într-o țară de model anglo-saxon, nu există excepție care să confirme reguli stupide. Omulețul ia în mână hârtia de 20$, se face că rupe bilet și mi-o restituie ca rest.
Astăzi , gâștele mamei s-au arătat prin fereastra trenului meu suburban. Planează cu aripile larg deschise orientate cu fața către geamul meu. Sunt două la număr și după ce se apropie nepermis de mult, execută o întoarcere amplă în arc și își văd mai departe de drum. Mi le imaginez o vreme, zburând paralel cu trenul, pe deasupra lui, le urmăresc cu ochii minții, care încă se mai bucură de darul zilei.
Privirile călătorilor ignoră gestul controlorului, ca pe orice altceva ce nu-i privește direct pe ei. O lume foarte colorată, dar, în același timp, distantă, cu părțile ei bune și rele. A dispărut, din fericire, eterna problemă cu capra vecinului. Fiecare e cu capra lui. Capra vecinului a fost demult îngropată în spațiul mioritic. Amintirea ei a rămas deopotrivă dragă și enervantă. Mă gândesc că va urma o zi limpede și frumoasă: nu e prea frig, vântul e liniștit și pașnic, soarele se arată ceremonios, la primele ore ale dimineții...
Peisaj marin, cu punte între lumi
Astăzi, gâștele mamei nu s-au arătat. Nici ale tatei. Când apar, sunt mereu două. Încerc să-mi amintesc dacă am văzut vreodată gâscă zburând de una singură. Gâștele umblă mereu cu jumătatea lor, mereu aceeași. Ca și la albatroși, partenerul este o alegere pe viață. Gălăgioase și extravertite, trăiesc în comunități mai mici sau mai mari și par niște ființe fericite. Mama nu suporta singurătatea, era mereu la ea câte-o amică ori câte-o vecină, care-i ținea de urât. De-obicei era foarte ocupată cu meditațiile, dar și atunci trebuia să fie cineva angrenat în ritmul ei vital, care să o asiste când își bea cafeaua sau pregătea câte ceva de mâncare. Mama era ca o regină, avea nevoie de o suită, să se miște în jurul ei, însă prețul era mare.
Când va sosi sorocul, mă gândesc că mi-aș dori să mor chiar aici, în acest loc la marginea mării, pe acest ponton, unde m-am despărțit de mama, la ultima ei vizită. Aici a avut loc ultima noastră plimbare relaxată, în care Mia părea încă bine. Știa că e foarte bolnavă și că sfârșitul e aproape. Că este pentru ultima oară în acest loc, pe care îl privea nostalgic. Cu câteva zile înainte să se întoarcă în țară, a vrut să traversăm Queensboro Bridge cu mașina, să mai vadă o dată linia zgârie-norilor în lumina apusului. Numai în felul acesta, am să pot să-mi țin promisiunea făcută atunci: că va mai veni aici, că ne vom reîntâlni în acest loc - în afara prezenței iluzorii a gâștelor de suflet.
Gâște subterane
De la o vreme, văd gâște peste tot sau dacă nu gâște, alternativele lor: rațe cu moț, lebede, apoi iar gâște, apărând cu obstinație în circumstanțe și locuri noi. De pe unde-o fi, Mia îmi dă semne într-un limbaj surdo-mut, pe care nu-l deprinzi ușor, dacă nu te-ai născut cu acest nefericit dar. Încerc să-i deslușesc semnele, să înțeleg ce-a vrut să-mi spună pe patul de moarte, în acea sforțare bâiguită și nearticulată, fără sunet, de o sfâșietoare tristețe. În metrou, ferestrele suplinesc întunecimile unei lumi subterane, prin reclame ce se schimbă periodic. Una dintre ele conține două gâște canadiene stilizate care fac reclamă la o plapumă de fulgi. Puful de gâscă se desprinde din pasări și intră într-o plapumă, ce levitează în partea de sus a desenului. Gâștele ne privesc vesele și îmbietoare din colțul de jos al reclamei. Mai mult decât utilitatea lor hibernală, fulgii zglobii sugerează mirajul zborului, de care omul a fost privat, în favoarea altor viețuitoare. El a trebuit să-și inventeze singur propriul zbor, urmărind cu neputință și invidie pe cel al păsărilor. Leonardo, fiind un avid observator a tot ce mișca pe pământ, în văzduh și pe ape, a construit, cu geniu și imaginație, fabulosul ornithopter, reproducând mecanismul zborului la păsări. Cea mai mare mașină zburătoare, menită să transporte 750 de militari echipați la sânge și două tancuri, construită de prodigiosul Howard Hughes, se chema Spruce Goose. Mamutul monumental, excedat de atâtea muniții, a fost prea mare și greoi ca să treacă oceanul. Dar estetic, a constituit o adevărată operă de artă, împrumutând din suplețea, temerarul și inefabilul modelului său exemplar - măiastra gâscă canadiană. La fel ca zeii Olimpului, zeii Indiei vedice preiau metehnele și obiceiurile oamenilor. Pentru a se deplasa pe distanțe nemăsurabile, se folosesc de un animal sacru, o vahană (Vishnu - Garuda, Shiva și consoarta sa Parvati - taurul Nandi, Ganesha - un șoarece, Budha, Chandra, Indra - calul). Gâscanul sau lebăda Hamsa este vehiculul lui Brahma, zeul suprem, ce recreează universul la ordinul lui Vishnu. Gâscanul cosmic simbolizează respirația universală, pentru că hamsa, în sanscrită, descrie acest proces - ca principiu sau condiție esențială a vieții. Mama era foarte interesată de filozofia indiană, cursul ei despre Eminescu începea întotdeauna cu Rigveda. În felul acesta am venit și eu în contact cu poetul, fascinată de nume exotice ca Mahabharata și Ramayana, pe care le auzeam în trecere, în timp ce Mia dădea meditații pentru examenul la Filologie. Rostea numele sanscrite nuanțat și incantat, în timp ce se plimba prin apartament, împovărată de o treabă sau alta. Cu aceeași ocazie, am recunoscut superba poezie Kamadeva, pe care o ascultam într-o formulă muzicală, pe benzile de magnetofon ale tatei, în interpretarea formației Olimpic 64'. O compoziție inedită ce îmbina incantația și ritmul poeziei cu hieratismul oriental al partiturii. Deci, iată cum gâsca și lebăda îngemănate în hamsa vedică au devenit și vahanele mamei. Ele o coboară în lume, ca să-mi dea și mie câte un semn cât de mic, cât de subtil, prin aceste gingașe forme permisibile, la limita dorinței, a suferinței și a imaginației.
Prin urmare, urmăresc gâștele canadiene din reclama de pe geamul metroului, pentru că plapuma de puf îmi amintește de ultima achiziție a mamei, doar cu câteva săptămâni înaintea plecării. Mia a vrut să moară confortabil, după modelul reclamei saltelei - dormeo, de la televizor. Zadarnic, încercam s-o conving că salteaua din reclamă nu se potrivește defel cu patul ei, mama s-a descurcat - ea știe cum! Și-a comandat o saltea specială, pe dimensiunile patului, cu toată encefalita ei hepatică ce-i aresta mințile și o aducea adesea în stări de confuzie, din care rațiunea beteagă se zbătea disperată să-și revină în simțiri. Gheșeftul a venit împreună cu o pernă și o plapumă de puf - marca dormeo. Patul de moarte trebuia să-i fie comod, dacă al vieții nu i-a prea fost. La orele două dimineața, mama a evadat din spital într-o salvare particulară, ca să petreacă ultimele ore de viață pe salteaua și perna dormeo. Iar eu, nici până în ceasul din urmă, n-am înțeles că, atunci când mama își punea ceva în cap, acela era lucru împlinit. Era teribilă cum le rânduia pe toate după dorința ei și nimic n-o intimida sau o făcea să-și reconsidere alegerea. Odată pronunțate, sentințele mamei se înscriau negru pe alb sau daltă în piatră pe peretele inflexibil al istoriei și nimic nu-i mai putea schimba hotărârea. Această neclintire și siguranță neomenească porneau dintr-un acut sentiment al nedreptății rânduite de zei. Mama înfrunta dumnezeii pentru nesăbuința și ușurătatea cu care i-au pecetluit soarta. Acea forță colosală și insuportabilă a ei o simt și acum, apăsându-mă ca o amintire a neputinței și a lipsei mele de empatie pentru neînțeleasa sau subiectiva ei motivație. Puiu intervenea cu umor, când încăpățânarea ei nu cunoștea limite, spunând bancul cu discuția dintre doi bărbați: Nevasta mea e un înger! Și replica celuilalt sosea odată cu zâmbetul șmecheresc al tatei: Nici a mea nu e om! Atunci mama se relaxa din înverșunarea ei și râdea parșiv din colțul gurii, arogându-și ironic acea conotație nelumească a colosalei ei forțe.
(va urma)