De-o vreme, simt că Mia s-a îndepărtat, nu pentru că m-aș gândi mai puțin la ea, dar pare că gândul meu are mai mult de umblat până să întâlnească o reprezentare a ei. Același lucru, pesemne, s-a petrecut și cu Puiu, atât că n-am prea avut răgaz să-mi dau seama, pentru că boala mamei începuse deja să-și arate adevărata față. Fotografiile ei mă privesc din toate colțurile; de la birou, de pe noptiera de lângă pat,din telefon, din albumul deschis la orice pagină. Și toate aceste priviri pornesc din chipul ei veșnic tânăr și frumos. Doar diminețile e altfel. Mă trezesc în minte cu chipul ei răvășit, de pe patul de moarte. Imaginea ultimelor ei clipe de viață o revăd, dimineață de dimineață, cu albul hepatic al ochilor larg deschiși, de o tristețe covârșitoare. Respirând greu, hârșâit, hârâit, dar confortabil, pe miraculoasa și mult râvnita saltea și pernă dormeo, de altfel incomodă, umflată ca un pepene. În mod ciudat, Mia părea să nu mai aibă nicio suferință, sufletul ei se detașase de carapacea trupului care mai atârna inerțial de câteva fire de viață. Se eliberase tot așa dintr-odată și de aceea tuse îngrozitoare care devenise de nesuportat și nu mai putea fi domolită cu nimic. Știam și eu și ea că acesta trebuia să fie sfârșitul. L-am ignorat până în ultima clipă, deși mama mă amenințase, cu luni înainte, că n-o pot ține cu forța în viață, că trebuie s-o las în pace. Acea pace cu noi înșine, cu dumnezeirea, cu tot ce ne leagă de lume, pacea spre care ne îndreptăm cu toții. Și mai ales fiindcă viața ei a fost un teribil război, Mia avea dreptul la această pace. După cum, vorba asta ardelenească: Dă-mi pace! îmi sună acum în minte altfel decât în varianta ei simplificatoare folosită de toată lumea. Îmi sună ca o dorință de îndepărtare a aproapelui care nu-ți mai este necesar, pentru că dragostea lui nu-ți mai slujește la nimic. Și după ce mama a eliberat o lacrimă uriașă la capătul ochiului, înainte de-a și-l închide singură, am imortalizat acea clipă în ochiul meu de dimineață. Eu doar cu acea imagine a morții mă trezesc zilnic, ca un fel de certitudine că mai sunt în această lume, că n-am plecat încă acolo de unde mama mă privește în fiecare zi altfel, din fotografiile răspândite peste tot. Cu toată suferința, în marea ei tristețe existențială, Mia știa să râdă cu o forță insațiabilă, cu toată ființa, din tot trupul, cu părul, cu ochii vioi și plini de lumină. Îmi vine în minte râsul hohotitor al mamei atunci când era dublat și de cel al tatei. Cu toate scandalurile și nepotrivirile, se porneau să râdă împreună și nu se mai opreau. Și râsul lor era stupefacția și bucuria mea. Doar atunci reușeau să cadă de-acord; atunci când grotescul, ridicolul, hilarul sau absurdul își făceau loc deasupra oricărei situații, oricât de gravă. Râsul șuierat, răsucit, miorlăit, ironic, siderat al tatei - alături de cel robust și sănătos al mamei. Și pe deasupra, râsul meu, când îmi amintesc aceste superbe momente, râsul care nu mai poată să râdă.
Compoziție onirică, cu blues și tovarăși
Și, pentru că, de multă vreme, nu i-am mai văzut râzând împreună, i-am adunat de pe unde-am putut și i-am strâns într-o încăpere ciudată, pe care n-o recunoșteam, dar în care mă simțeam ca și cum ar fi fost a mea. Un spațiu foarte larg, cu mobile așezate aiurea, plin cu paturi, ca un azil de noapte. Câteva ghivece de flori pe o masă sărăcăcioasă și multe altele pe jos. Paturi așezate haotic în dimensiunea generoasă a camerei. Mia și Puiu aveau paturile lor separate. Cred că unul dintre paturi era al meu, și cel de lângă el era al bunicii, mama Miei, care a locuit mereu cu noi. Poate că locuința asta e cea din copilărie, când am stat cu toții înghesuiți într-o singură cameră, pe strada Cluj. Dar aceea nu cred să fi fost o cameră prea mare, comparată cu cea în care mă aflu acum. Deși i-am adunat aici, să râdă împreună, nici unul dintre ei nu părea a fi într-o dispoziție prea bună. Arătau foarte obosiți și îmbătrâniți amândoi, aș spune chiar bolnavi. Se deplasau încet prin încăpere în direcția paturilor. Am schimbat câteva vorbe cu fiecare, mai mult de complezență. Nu aveau chef să-mi vorbească. M-am dus și am deschis televizorul. Nu știu dacă ce vedeam acolo se transmitea în direct sau erau imagini de tristă amintire înregistrate. Cred că mai degrabă erau niște filme documentare, judecând după vârstele probabile ale părinților mei sau poate că istoria s-a derulat într-o direcție mai puțin spectaculoasă. La început a apărut tovarășu' care învârtea în prim-plan un fel de steag înfășurat. Vorbea in stilul lui sacadat și agramat și, în loc să dea din mână, învârtea din greu acel steag, precum Marry Poppins umbrela. Arăt cu mâna spre ecran, dar nici Mia, nici Puiu nu par prea amuzați, își văd de treaba lor. Mut pe alt program, apoi pe altul și mi se întâmplă la fel ca în bancul cu Bulă, pe care-l spunea Puiu, în copilărie: Dai drumul la televizor, vorbește tovarășu' , dai drumul la radio, vorbește tovarășu'..., motiv pentru care lui Bulă i-a fost teamă să mai bage fierul în priză. Totuși, pe unul dintre programe se desfășoară o scenă apocaliptică. Tovarășul și tovarășa dansează un blues îmbrățișați foarte romantic, pe un fond de cântec patriotic redus la componenta sa instrumentală. Tovarășii se mișcă foarte grațios și potențează prin legănări ample imnul, interpretat într-o măsură mai lentă decât formula patetică din timpul festivităților partinice. Arăt iar cu degetul spre televizor și încerc să-i provoc la o partidă de râs. De data asta sunt amândoi mai receptivi, urmăresc cu interes imaginea și grimasa nu întârzie să vină. Apoi, râsul se declanșează și auditiv. Râdem împreună, zgomotos. Grotescul scenei este epocal, mai ales că dansul se executa în iepoca de lumină. Apoi s-a făcut dintr-odată întuneric în camera foarte mare și foarte înaltă care arăta ca un azil, în care toți erau, de fapt, morți. Cum a fost a fost - și rău și bine - iepoca de aur a avut în fapt lumina ei dată de tinerețea și frumusețea părinților. Atunci, când se întâmpla să râdă împreună, eu eram fericită și ei erau cu adevărat frumoși, pentru că râdeau din tot sufletul.
Puiu - după șapte ani
La apus, bărcile - stafii pe apă, ființe de ceață și azur - par propulsate de forțe nelumești. Singurătatea și liniștea apelor mă duce cu gândul la Puiu, pentru că el era copilul mărilor de pretutindeni. Când soarele cobora sub linia apelor, se liniștea și Puiu și se odihnea, înveșmântat în mătasea lor.
Patul, nelocuit de amar de vreme, pare deranjat. Mă apropii. Deslușesc o formă relaxată, într-un abandon total - cine e intrusul? Mă apropii și mai mult. E forma trupească a tatălui meu, nu e nici o îndoială. Fața nu i-o văd, e învelită într-un fel de giulgiu. De-altfel și corpul e înfășurat ca o mumie în zdrențe și pergamente. Pare un naufragiat în timp, aruncat în valurile confortabile ale propriei lui locuințe. Îl ating, îl scutur, încerc să-i vorbesc... Te-ai întors? Tresare și întoarce o față răvășită, obosită, un pic pierdută, dar care ascunde, vag, bucuria recunoașterii. Pare istovit de drum, are aerul că ar vrea să fie lăsat în pace, că nu vrea decât să zăbovească un pic în patul lui. Patul lui adevărat nu mai există, l-a aruncat mama cu tot ce avea în el. I-a luat locul unul mai scurt și mai îngust. Camera lui Puiu a rămas neschimbată, dar nu și patul. Puiu și-a luat patul cu el. Să poată umbla cu el, cum spune scriptura. Când dormea, mai ales vara, tata era învelit în cearșaf ca o mumie. Cearșaful se mula pe trup și făcea cute ici și acolo, arăta ca o înfășurătoare. Dormea ca un mort, fără respirație, fără să se miște. Așa mi-l amintesc și așa îl văd și acum, când sunt cu el în lumea noastră paralelă. De unde va fi venit așa obosit, mi-aș fi dorit să-mi vorbească, să-mi întoarcă o privire. Nu arată prea grozav, poate că e bolnav, de-aceea umblă cu patul, cu patul lui aruncat de mama după ce el a plecat din lume. Poate vrea să se odihnească, să-și revină ca să aibă putere să se întoarcă, mă gândesc. Să nu-l mai deranjez. Știu că nu pot să-l rețin prea mult și că vizita lui e un privilegiu.
...
Au trecut șapte ani și totuși Puiu m-a vizitat, sau poate tocmai de asta... după cum spun și soroacele....
Poesis
În urma unui vis straniu, prietena mea a scris o poezie. Mi-a citit-o la telefon, nerăbdătoare, pentru că slovele se voiau grabnic auzite. La fel cum se întâmplă cu visele ce se vor povestite. Subconștientul nu produce numai vise, creează și versuri, alteori rezolvă probleme de matematică. Nu stătea în firea ei să scrie poezie, poate că nici n-a scris vreodată. Poemul s-a instalat abuziv în conștiința ei, așa, dintr-odată, și ea l-a exprimat în forma lui cea mai pură, a versului liber. În vis, tatăl ei se deplasa minulescian, ca o jucărie mecanică: rigid, haotic și instabil, ochii se roteau distrați și expresivi în orbite. La scurtă vreme, a aflat că tatăl ei s-a îmbolnăvit foarte grav, terminal. Boala începuse să se arate în consecințele ireconciliabile ființei. "Jucăria stricată" avea bateriile descărcate și se mișca tot mai greu; și nu mai ținea pe nimeni de mână, deși trăia de multă vreme în orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână. (La pensie, părinții ei s-au întors să locuiască în casa lor părintească din Brașov). Când mi-a citit poezia, prietena mea era și ea surprinsă de starea de poesis ce-a cuprins-o, așa, dintr-odată... În scurt timp, se afla pe drumul către casa copilăriei unde tatăl ei începuse jocul de-a v-ați ascunselea. În poza pe care mi-a trimis-o pe telefon, tatăl ei arăta ca un ursuleț de pluș cu fața destinsă și aproape zâmbitoare, dar zâmbetul lui era trist. Trist și întristător. Unele jucării, dintre cele care cu timpul se însuflețesc, capătă în ochii lor mărgelați o expresie schimbătoare. Ursulețul din poză nu vorbea. În fapt, nici nu ne prea așteptăm ca urșii să vorbească, mai mult păpușile sunt guralive, când rostesc mereu acel stupid "mama" mieunat și ventriloc. În imagine, ursulețul era mut. Refuza să rostească acea mor-măială nefericită a urșilor. De fapt, arăta mai mult ca o bătrânică, alături de doamna din poză, aplecată deasupra lui, care se străduia să-și mențină zâmbetul cald și luminos. Semn că ființa, eliberată de ingratitudinile sexului, rămâne să se odihnească în expresia ei neutră și confortabilă, așa cum spiritul androgin a rânduit-o la începuturi. Liniștea de pe fața ursulețului s-a deplasat în grimasa soției. Nu era o alură confecționată anume să intre în rama fotografiei, ci o stare resemnată de liniște și mulțumire pentru clipa care încă mai dăinuie - aceea de-a fi alături și de-a respira protector în jurul ființei dragi.
I-am surprins pe rând cum se pregătesc de plecare: întâi prietenii părinților, apoi părinții, din nou prietenii părinților, apoi părinții prietenilor... De ce atâtea dispariții vremelnice? Au chiar toate un rost al lor, dincolo de legile firii? În mod surprinzător, copilăria și tinerețea te așează automat într-o relație firească cu moartea. Viața e o gară; o continuă forfotă de plecări și sosiri. Când ești tânăr realizezi doar că persoanele din jurul tău - apropiate sau nu - s-au mutat din oglindă în fotografie sau din realitatea străzii în cea a visului.
Copilăria asimilează natural categoriile abstractului. Necenzurată, puterea gândului și a reprezentării se bucură de libertate maximă. Lumea formelor pure nu are încă dimensiunea suferinței, cel mult a nostalgiei. Viața e intensă, fumegă și amintirea se face tot mai mică, tot mai mică, chiar dacă nu dispare niciodată. Un infinit mic, infinitezimal, dar infinit totuși, pentru că dispariția lui ar fi o abstracțiune.
Când suferințele cărnii încep să se adeverească, iar trupul începe să moară, fotografiile din album, sertarele cu lucruri de prisos, umerașele goale și cuierul neclintit încep să țipe. Percepția se schimbă atunci când gândul morții te apasă. Lucrurile rămase în urmă încă mai vorbesc pentru că sunt însuflețite. Vidul crește în jurul tău și odată cu el crește și frigul. Frigul singurătății. De ce bătrânilor le e mereu frig, și soarele de pe cer li se pare palid și îndepărtat? Un soare golit de suflete aduce lumina palidă și derizorie a pustiei, o lumină stinsă și rece. Soarele morții nu e un amurg ce se culcă liniștit pe ape, ci e soarele zorilor, al începuturilor, palid, rece și alb - cadaveric de alb. Mama a plecat odată cu ivirea zorilor. Am deschis larg geamul, să pătrundă frigul dimineții. Frigul morții nu trecuse prin mâinile ei care au rămas calde. Vii și calde. Nu se știe pentru cât timp. Dar care timp? Lor nu le mai păsa de timp și nu erau înghețate de frigul morții!
Trebuie să existe o rațiune în a muri, legată de momentul trecerii. Ea stă în inteligența materiei și este colectivă, pentru că sunt foarte puțini cei care se hotărăsc și mor deliberat. Moartea devine un efort comun al celor care te cheamă dincolo. Străbunica a vorbit cu morții multă vreme înainte de a se duce. Spiritul ei era dincolo, doar trupul mai zăbovea confuz prin această lume. Filozofia vedică vorbește despre o rațiune mimetică a morții: Singurul motiv pentru care oamenii îmbătrânesc și mor este acela că văd alți oameni care îmbătrânesc și mor. Străbunica trăia izolată în camera ei și nu vorbea sau vedea pe nimeni, în afara morților ei. Cum morții nici nu mor, nici nu îmbătrânesc, străbunica uitase și ea să mai moară.
Un an mai târziu, aceeași prietenă se îmbolnăvește de o gripă imposibilă care o țintuiește câteva zile la pat. În delirul bolii, are câteva vise în secvență cu bunicul ei care plecase din lume cu câteva zile înainte să împlinească 100 de ani. În ultimii săi ani de viață, bunicului i s-a restituit darul vederii. Înainte de asta, a petrecut în întuneric zece ani cu gândul la o operație care să-l ajute să vadă din nou chipul celor dragi. Când operația a fost posibilă, prin dioptriile lui uriașe, bunicul privea lumea ca pe un miracol. L-am vizitat cu Mia și fetița mea, în dormitorul lui din Brașov. Cartea lui de căpătâi era un volum de versuri simboliste în limba franceză. Era volubil și părea un om fericit și împăcat cu ale vieții și ale morții. Mama a fost impresionată de memoria nonagenarului care recita versuri din poeții clasici. Câteva luni mai târziu, în urma unei gripe puternice degenerată în pneumonie, bunicul a plecat, tocmai când orașul făcea pregătiri să onoreze cei 100 de ani pe care urma să-i împlinească. Nimeni nu a înțeles de ce n-a vrut să mai aștepte câteva zile. Cu o zi înaintea sorocului i-a spus fiicei lui că "a fost de-ajuns". După asta, nu i-a mai fost teamă de moarte, cum îi fusese până atunci... Tot astfel, abia când se hotărâse să plece, Mia mi-a dat permisiunea să mă întorc acasă. Până atunci, se înverșuna să mă țină cât mai departe. Suferința ei îi era de-ajuns, nu putea suporta s-o vadă și pe a mea. Bătrânii au socotelile lor înainte s-o pornească la drum, nu le poți sta în cale cu nici un chip... În timp ce suferea de pe urma oribilei gripe, în somn, prietena mea se gândea la bunicul ei care murise în împrejurări similare.
Eram în camera mea și mama a intrat, bunicul era chiar în spatele ei.
L-am luat de umeri și l-am îmbrățișat.
L-am întrebat dacă e chiar el si cum e acolo. A spus "bine"; apoi am mai vorbit puțin dar nu mai țin minte ce. Arăta f bine și tânăr ca atunci când eram eu mică, dar la plecare m-am uitat în ochii lui și pupilele s-au înverzit iar un ochi a devenit tulbure, apoi s-a îndepărtat cumva cu spatele și au început să îi apară urme de răni pe față... I-am povestit mamei visul și ne-am întrebat dacă o fi fericit acolo.
Iată o perspectivă întunecată a vieții de dincolo. Bunicul iese din scenă cu spatele, cu urme de răni pe față, pare să ascundă ceva. Înverzirea și tulburarea ochiului nu prea seamănă cu raiul sugerat de tunelul luminos prin care călătoresc cei întorși din moarte clinică. Este oare și lumea de dincolo o făcătură ca și cea de aici? Cei care se întorc în vizită în momente critice, tineri și frumoși, poartă și ei masca iluziilor și a decepțiilor? Iată-i cum se întorc orbi și decrepiți în lumea rece a tenebrelor! Mama intră în camera fiicei, urmată de bunic, pentru că amândoi veghează asupra fiicei și nepoatei lor. La încrengătura timpului, pe pragul conștiinței, viii și morții merg braț la braț. Bunicul e grăbit să plece, timpul lui e limitat sau nici nu este. Mama rămâne. Urmează o pauză de veghe după care visul se înnoadă adâncindu-se și mai mult către straturile subconștientului colectiv, derulând simboluri cunoscute.
Puțin mai târziu în aceeași cameră stăteam f aproape de un mulatru tânăr, pe care-l țineam în brațe, și care a devenit bunicu pentru foarte scurt timp.
Abia am apucat să îl întreb cum îi este lui acolo si mi-a răspuns puțin supărat: "Cum să îmi fie, nu îmi este bine, doar sunt mort!"
În simbolistica visului, copilul care seamănă cu tine sau e legat de tine (pentru că s-a transformat in bunicul mort) înseamnă boală. Când e foarte mic, boala e gravă, e o prevestire a morții. Știu asta de la bunica și această bizară reprezentare mi s-a adeverit în câteva rânduri. Negrul este simbolul morții, prin urmare formula "mulatră" sugerează un stadiu agravat al bolii. În boală, prietena mea s-a identificat cu bunicul mort. Boala este o tranziție către moartea pe care ți-o dorești ca alternativă a stării de rău și suferință. Deghizat în "mulatru", bunicul îi transmite mesajul bolii ce ar trebui luată în serios. Supărat, bunicul o dezavuează de la gândul plecării. Nicio lume nu pare să fie perfectă și viața trebuie trăită oriunde, oricând, acolo unde este dată: "Cum sa îmi fie, nu îmi este bine, doar sunt mort!".
A treia și ultima secvență de vis urcă pe un strat mai superficial al subconștientului. E un vis manifest într-o formulă suprarealistă. El semnifică trezirea din boală și din somnul morții, reactivarea dorințelor trupești. Prietena mea se întâlnește, într-un mall, cu fratele ei, la o înghețată, la care ea va adăuga puțin lichior. Pentru asta, se așază mai întâi într-o coadă unde fratele ei pătrunde printr-un spațiu foarte îngust, cam de un centimetru, ca să poată ajunge la ea. Visul vorbește despre condiția delicată, mereu en garde a muritorului, despre triumful vieții asupra morții.
Până când prietena mea nu mi-a trimis poezia construită cu uneltele visului, nu m-am gândit că visul este un act poetic. Visul pe care l-am avut cu ani în urmă și care mi-a prevestit că ceva foarte rău avea să mi se întâmple cuprindea imagini de o poezie fantastică, pe care nu le-am putut identifica cu nimic din ce văzusem sau citisem. Mă învârteam într-un carusel cu un copil foarte mic în brațe, care-mi semăna sau poate eram chiar eu, când eram mică. De-acolo, o forță ciudată m-a desprins din centrifugă și mi-am luat zborul. Un vis splendid, alb-negru, în care treceam printre pomi înfloriți, peste dealuri, la o distanță mică de pământ. Pomii erau albi și un fel de aură stranie îi reliefa din întunecimea nopții. Zborul era lent, ușor și nesfârșit. Păream fericită, dar încercam și un sentiment de teamă, pentru că țineam foarte strâns fetița din brațele mele. A doua zi, m-am gândit intens la bunica mea și la cum ar fi tălmăcit ea acest vis. Știam că o să mă îmbolnăvesc foarte grav. Imaginasem deja câteva scenarii posibile. Câteva zile mai târziu, inevitabilul s-a produs, dar în alți termeni decât cei bănuiți de mine. Eu am fost mult mai aproape de moarte decât prietena mea, zburam deja prin spațiul dintre lumi. Copilul din brațele mele era foarte mic, toate detaliile descrise de bunica se potriveau. Unde a citit ea despre această simbolistică a viselor nu știu. Dar era un domeniu care o pasiona. Cum spunea mama, mâncarea fumega pe aragaz, o mizerie de nedescris, putea să ia casa foc, Buni stătea în vârful patului și citea, imperturbabilă! Prezența în vis a unui copil pare o reprezentare ciudată a trecerii în moarte. Identificarea cu copilul mic, pe care-l porți cu tine, semnifică o stare de ubicuitate în regresie. În spațiul oniric, ieșirea din lume se poate imagina în două sensuri. Ea poate fi, simbolic, un regressus ad uterum și constituie o mărturie sau măcar o reprezentare că de-acolo de unde venim ne și întoarcem. Stadiul bolii merge proporțional cu stadiul regresiei.
Îmi stăruie în minte versurile prietenei mele, pentru că ele operează, în starea de veghe, direct cu simbolurile visului. Acea parte esențială a visului, care nu a trecut pragul conștiinței, s-a sublimat magnific în starea de grație a poeziei: imaginea părintelui-bebeluș sugerează aceeași regresie ce anunță boala iminentă. Simbolul se deplasează de la propria persoană (în visul cu bunicul), la bătrânul ei tată. El devine un prunc mare ce stă pe pat și se privește în oglindă - în tabloul lui din copilărie. Copilul din ramă poartă haine de sărbătoare și e vesel, semn că e pregătit de drum, în timp ce bebelușul stă pe păturica albă, ce simbolizează giulgiul morții.
Tata, / Șade pe pat mereu/ Pe păturica albă/ Ca un bebeluș mare -/ Cuprinzând cu privirea/ Masa, suportul de creioane,/ Geamul, televizorul/ Și un tablou de familie - / Din care copilul de altădată/ Îmbrăcat în costumașul maro de sărbătoare / Îl privește vesel si nepăsător.
Interesant cum în imageria visului, trecerea este reprezentată ca un moment solemn. Preambulul ei presupune straie de zile mari. Tot prietena mea mi-a vorbit despre mătușa ei care-și visează părinții exact odată pe an, când revin de fiecare dată îmbrăcați în haine de sărbătoare și o cheamă insistent la ei. Cel ce se pregătește de drum, e fericit să fie în patul lui, în camera lui, înconjurat de obiectele ce i-au oferit cândva confort, unde așteaptă în haine noi Duminica Învierii.
Domnul Toma a murit în Duminica Tomii. S-a potrivit să fie și Sfântul Gheorghe, tot atunci. Cred că Domnul Toma a fost un Toma Necredinciosul. La sugestia celor de la Casa Speranței, care se ocupau de îngrijirea lui la domiciliu, a primit sfânta cuminecătură prin stoma: tubul prin care se hrănea artificial de un an de zile. A plecat cu o zi înaintea Miei, tot dimineața. În aceeași zi, ar fi trebuit să fie parastasul mamei de trei ani. Urma să participe și prietena mea. Parastasul a fost amânat o săptămână după rânduiala bisericească din preajma Paștelor, dar nu și plecarea Domnului Toma. N-a mai așteptat-o pe fiica lui. Nu mai avea răbdare. Înainte de-a porni, a fost foarte liniștit. Cei din jurul lui credeau că e mai bine. Prietena mea n-a fost cu el când a plecat. Nici ea nu-și poate explica de ce. În fapt, somnul lui începuse cu mult timp în urmă și ea a vegheat asupra lui în tot acest răstimp:
Tata a dormit timp de un an, fără să se poată scula din pat, fără să poată mânca, fără să poată face aproape nimic din ceea ce poate să facă un om normal.
Amintiri de apă și de vis
Apa are un aspect străveziu. Stânci negre și încrețite penetrează suprafața mării ca niște mici vulcani adormiți. Fundul mării e aidoma cerului, același relief negru și straniu, ca și cum n-ar exista nimic în afara unei întinderi rotunde și moarte de ape. Nicio vegetație sau viețuitoare ale mării n-au respirat în acest loc. Mia și Puiu înoată în direcții diferite, înveliți într-o aură de lumină care urcă din relieful cavernos al străfundurilor. O lume informă, întoarsă cu fundul în sus. Cerul e cenușiu, posac și curbat peste orizontul de ape. Nu e nici luminos, nici întunecat, e doar o prelungire sau un înveliș static al apelor. Un cer golit de păsări, de nori, de vânturi ori miresme, vâscos și încețoșat de lumina crepusculară a adâncurilor. Eu nu știu încotro s-o pornesc, un banc de stânci plate se interpune între ei. Mia dispare dintr-odată din imagine, înghițită de platforma de stânci. Înot în direcția ei, fără s-o pot striga. Gura deschisă mi-e plină cu apă, nici un sunet nu vibrează prin această atmosferă stătută; aerul mi se pare dintr-odată moale și mâlos, verde ca apa. Unde s-o caut, cum s-o găsesc? Fac stânga împrejur și-o pornesc în direcție opusă, către Puiu. Se întoarce cu mine la locul unde a dispărut Mia și se cufundă pe sub relieful de stânci. Rămân singură pentru o vreme, stăpână peste universul mort de ape. Mă întreb dacă am să-i mai revăd. După o vreme, Puiu iese la suprafață la celălalt capăt al platformei de stânci. Mia plutește lin, resemnată, pe spatele lui. Ne privim cu bucurie pentru câteva clipe lungi, după care, fiecare o pornește pe drumul lui. Întinderea stranie de ape devine dintr-odată limpede și liniștită, ca și cum stâncile s-ar fi retras înfrânte în adâncuri.
Mă gândesc la Puiu și la poveștile lui teribile, când a salvat tot felul de fericiți ai sorții de la înec. Tata avea un talent formidabil de-a înfrunta valurile pe furtună și a sta fără să respire, cu minutele, în adâncuri..
În parcul de la golf, un vânt rece, năprasnic se străduiește să țină în loc anotimpul expirat calendaristic. O gâscă locală îmi iese în întâmpinare. E mică, cu pieptul arcuit și capul negru, dar poartă o salbă albă în jurul gâtului. Mă gândesc că este și ea o gâscă de suflet. Vântul e neplăcut, iar țărmurile se restrâng sub amenințarea fluxului. Mi-a scos-o Mia în cale cu panicile ei obișnuite, să-mi sugereze că nu are rost să merg mai departe, în plimbarea mea obișnuită către plajele private. Totuși, eu mă duc. În timp ce umblu cu vântul izbindu-mă cu furie în față, aud glasuri cunoscute, deasupra pâclei de nori. Urmăresc cerul cu privirea și observ gâștele mamei rotindu-se în cercuri mari deasupra mea. Despică cerul ca un bici, unele eșuând excentric către sfârșitul stolului, arestate de vânt. Apoi, strigătele devin mai stridente și mai puternice. Două gâște fac o larmă îngrozitoare pe-o pajiște, în apropierea vilei cu statuia cubistă. Reîntâlnindu-le adesea, peste ani, în aceeași zonă a golfului, apostrofându-mă în cor, amenințător și agresiv, le-am asociat mereu cu acea stare războinică și neliniștită a mamei, când o nemulțumea ceva. Pesemne îmi lipsesc vorbele grele și altercațiile, care odinioară îmi produceau atât de mult rău și mie și ei. Nu încerc să mă apropii sau să le vorbesc acestor două gâște. Le-am asimilat acelei părți obscure și intransigente a ființei mamei, pe care acum o iubesc și-mi lipsește ca orice altă marcă a făpturii ei. Interpretez această gălăgioasă și ostilă apariție ca pe un îndemn al Miei de-a părăsi locul. Și înțelegerea mea se dovedește corectă, pentru că abia reușesc să ajung înapoi în parc, cu picioarele invadate de apele obraznice ale fluxului.
Vara, cu amintirile ei iernatice
Vara e tânără, numără de-abia două zile la sfârșit de mai. Și-a arătat în sfârșit semnele, cu un soare arzător și penetrant. E foarte cald, ucigător de cald. Mama nu m-a mai vizitat de-o vreme și, în ultimele zile, eu simțeam deja în oase, ca o apăsătoare durere, căldura umedă a anotimpului care întârzia să se arate. Mă gândeam că va veni odată cu ziua ei și a împlinirii sorocului de 40 de zile de la plecarea ei din lume. Doi ani și 40 de zile. Ce înseamnă, oare, acest timp pentru ea? Câte eternități le trebuie morților ca să ne uite? Au trecut doi ani și n-au trecut; datele astea sorocite s-au așezat deja în calendarul meu liturgic, al meu și numai al meu. Apariția mamei, în vizitele ei sporadice și scurte, ar trebui s-o numesc eminescian - farmec dureros - ca să mențin relația ei intimă cu poezia. După - ceea ce eu, nerușinat numesc - o lungă absență, Mia a revenit cu aceeași forță și prezență de carne, de care avem atâta nevoie.
Mă aflu la o masă, într-un restaurant oarecare, nu-mi amintesc cu cine. Cea mai mare parte a timpului oniric am petrecut-o vorbind cu această persoană; totuși, nu-mi pot da seama cine este. Probabil un fost elev al mamei... pentru că de peste tot răsar elevii ei, subtile spirite-mesagere care-i poartă zâmbetul. Și-așa, în iureșul conversației, mă pomenesc cu căciula de blană a mamei pe cap, potrivindu-mi-o în oglinda cât peretele de mare, din fața mea. Tocmai acum, când a izbucnit căldura asta îngrozitoare! Persoana de lângă mine se amuză, fără să i se pară ciudat nici gestul meu cochet, nici apariția căciulii în sezonul estival. Apoi am mai scos încă una, cu o mișcare scurtă și dezinvoltă à la Iosefini, de pe mâneca jachetei, răsfrântă pe spătarul scaunului. Elevul mamei mi-a zâmbit complice, privind undeva în spatele meu, în timp ce o pereche de mâini puternice mi-au cuprins ochii pe la spate. Le-am dat, printr-o mișcare repezită, la o parte, ca să-l descopăr pe mult-așteptatul intrus, și-atunci ele au coborât și mi-au strâns cu dragoste umerii. Mama stătea dreaptă și fericită în spatele meu, cu căciula ei de vulpe albă pe cap, probabil aceeași pe care tocmai o scosesem de pe mânecă, prin acel gest bizar de prestidigitație. Fața ei strălucea, frumoasă ca întotdeauna, de bucuria revederii... M-am întrebat, adesea, ce sacrificii sau demersuri face mortul, ca să vină în vizită? Relațiile cele multe și descurcăreala mamei - ce pile o fi având de e lăsată încoace, ori de câte ori dorul meu devine flămând? Pentru că apariția ei nu se înscrie în scenariul tipic al visului. Ea vine câteodată în vizită de dincolo, de-acolo de unde memoria visului știa că plecase. Și toți cei prezenți par să știe exact de unde vine, chiar dacă apariția ei li se pare firească. În ultima vreme, vizitele mamei sunt tot mai mult legate de soroace, probabil că atunci se dau mai ușor permisii de dincolo încoace. A revenit mama cu căciulile ei de blană, odată cu căldurile, care au început deja să ne sufoce somnul, amintindu-mi că au rămas nepurtate, neaerisite, burdușite în pungile lor de plastic, însingurate și chinuite de nesuferitele molii. Mă bătea la cap întruna cu pălăriile și căciulile ei de blană, pe care ar fi trebuit să le port pentru că mi-ar fi stat foarte bine. Și mereu îmi îndesa câte una pe cap și mă împingea în dreptul oglinzii să constat și singură. Și oglinda de pe peretele restaurantului a surprins capetele noastre încăciulite, tinere și zâmbitoare. Dar chipul meu din oglindă e, de-acum, la fel de mort ca și cel al mamei. Și iată cum o singură oglindă mai conține chipurile astea două împreună, radiind bucuria întâlnirii - oglinda visului.
Mă trezesc scăldată în sudoarea blănurilor la intrarea în dimineața anotimpului tânăr și dogoritor, înlănțuită de propriile mele mâini încrucișate în jurul umerilor. Simt încleștarea îmbrățișării mamei, puternică și apăsătoare, apoi strânsoarea slăbește, slăbește, oricât aș vrea eu de mult s-o rețin... Brațele îmi atârnă serbede peste umerii-mi împovărați.
Visul visului
Casa asta cu coridoare lungi și camere mari și înalte nu a fost a mea. Sau a fost a mea, într-o irealitate imediată. Nu-i recunosc cotloanele, dar mă urmăresc umblând prin ea cu dezinvoltură. Un simț al meu (nu știu care!) mă conduce peste tot. Casa e și de vii și de morți. Mia e în capot, Buni poartă papuci de casă. Poate casa a aparținut unei trăiri metempsihotice, în care eu cu mama, cu Buni și fetița mea, cândva am existat. Trec din cameră în cameră și dau peste tot de elevii mamei, veniți la meditație. În fundul coridorului e o cameră foarte mică, de serviciu. Singura care are ușa închisă. În rest, totul e deschis larg: ușile, geamurile. O lumină albă și puternică se scurge de afară înăuntru, în timp ce casa e puternic luminată de becuri aprinse peste tot. Mă reped la încăperea cu ușa închisă. O dau de perete. Înăuntru sunt un birou și niște rafturi de bibliotecă deasupra lui. Un elev stă la birou, cu spatele la ușă. Nu se mișcă. Nu se mișcă și nu vorbește. Nu tresare. Mă gândesc că elevul ar putea fi mort. Trântesc ușa la loc și-i spun Miei că a rămas un elev mort înăuntru. Râdem împreună în hohote. Ne simțim bine. Mia arată destul de tânără, dar pare foarte obosită. Totuși, râde cu o poftă formidabilă, așa cum i se întâmpla de multe ori, din te miri ce. Un râs - ca o descărcare nervoasă, din când în când necesară. Ne îmbrățișăm. Mă întreabă dacă nu e cazul să chemăm salvarea, să ne debarasăm de elev. Elevul din debara trebuie debarasat. Într-adevăr, camera foarte mică este o debara. Pe scaun, stă un halat de baie al fetiței mele. Halatul are culori marine. Trebuie ajustat! Îmi spune Mia, arătându-mi spre el. A. nu este în casă, dar prezența ei e semnalată de acest halat care trebuie ajustat. Eu nu mai am putere!, îmi spune, sunt terminată! Cu un picior în groapă! Recunosc expresiile mamei. Dar, de data asta, nu e o metaforă. Mia îmi spune explicit că trebuie să plece curând la groapă. Că mai e puțin și trebuie să se ducă. Ne întristăm amândouă. Ne îmbrățișăm. Buni, care era în trecere prin cameră, n-a scos niciun cuvânt. Am zărit-o la un moment dat, atât cât să știu că este, iar apoi a dispărut. N-au rămas la vedere decât papucii ei. Mia îmi repetă din nou că gata!... Va trebui să meargă la groapă. Oricum, asta nu era casa noastră!, îi spun. Parcă visez! Mia îmi răspunde vizibil enervată. E o casă oarecare, dintr-o lume oarecare! Trebuie să pleci!... Și am plecat.
Dansul
O audiență foarte restrânsă, într-o sală intimă, o scenă improvizată, cu un acoperiș de cer. Cei din sală par cunoscuți, familiari, dar nu prea știu cine sunt. Ei, însă, dau semne că mă cunosc. Cineva îmi aduce un scaun. Intră două balerine în leotard negru cu mâneci lungi. Un pas de deux inedit, în care toate mișcările sunt legate, de la început până la sfârșit. Nu există nici o întrerupere, nici un moment de nemișcare. Un dans fără respirație, fără ritm, ca o înfășurătoare, o vrie, în care totul se leagă și se răsucește. Muzica dansului este o creație poetică a Miei. Muzica e poezie, pentru că nu se aude. Muzica e coregrafia însăși, e mișcare fără pauză și fără respirație, e imagine. Muzica e poezie care nu se cântă, nu se recită, se intuiește doar, subtil, în desfășurarea mișcării. Toată lumea o recunoaște și o aplaudă. Aplauzele sunt pentru Mia. Miei îi plăcea să danseze. Cu toată infirmitatea, dansa ușor și fără trac. Dansa cu Liviu Militaru, prietenul ei din copilărie, la balurile comunale. Pentru că dansul e zbor, disconfortul mersului era transcendat, dansul plutea ușor ca poezia, grav și ușor, solemn și grațios. Iată versurile Miei într-o nouă reprezentare! Muzica lor misterioasă s-a materializat în dans. Le-am recunoscut și eu și am vrut să întreb balerinele cum au reușit să transpună în dans poezia fără cuvinte, fără muzică, fără ritm și prozodie? Dar n-a fost timp, Terpsichore și Euterpe au dispărut imediat din scenă. Ce straniu și totuși ce frumos dans și ce clar în același timp. Și versurile Miei mi se învălmășeau în minte surd, fără muzică, fără ritm, fără respirație...
(va urma)