Au trecut mai bine de cinci ani de când Puiu s-a dus, iar după asta, revederile noastre au fost ba năprasnice și neașteptate, ba stranii și incerte. Oricum, s-a scurs o vreme de când n-a mai dat nici un semn. Mai du-te și tu pe la fata aia, mă gândesc că i-o fi zis mama și s-a dus!
E sâmbătă, în preajma sărbătorilor, și lumea se mișcă magic în toate direcțiile, teleghidată parcă, într-o agitație nebună. Adulții suferă de boala cadourilor, tinerilor nu prea le pasă de asta, dar desigur se așteaptă și le place să le primească. Un du-te vino permanent, lumini și globuri strălucitoare peste tot, Moș Crăciuni cântă și dansează în vitrine sau în fața lor, animați de sfori, baterii sau chiar de un puls vital. O siluetă de bărbat vine în direcția mea și recunosc în mișcarea lui și în trăsăturile feței, imaginea tatei. Îi atrag prietenei mele atenția: Ia te uite cum seamănă cu Puiu, domnul acela! și, pe măsură ce spun asta, iar el se apropie, îmi pare că seamănă tot mai puțin, că domnul cu pricina este doar purtătorul incert al unei dragi amintiri. Păi, nu-ți dai seama că este chiar el, îmi răspunde prietena mea, vizibil contrariată... Și Puiu se apropie, este acum lângă mine. La vorbele amicei mele, figura lui îmi pare dintr-odată mult mai clară, încep să-l recunosc la acea vârstă când ni se pare că părinții stau pe loc, că nu vor îmbătrâni sau muri niciodată, dar nici tineri nu mai sunt! Noi ne simțim cei tineri în raport cu ei sau așa ne place să credem. Ne îmbrățișăm cu bucuria totală a cuprinderii de carne și oase. Mă gândesc la formidabila deschidere a cuvântului total. Mai mult decât un superlativ absolut, în relație cu "bucuria", totalul te trece magic în extaz. Și extazul revederii părea că durează o veșnicie. A fost ceva, în același timp, cumulat, dezlănțuit, întrupat, destrupat, magnific. O îmbrățișare de lumină, dar și de carne; i-am simțit pectoralii pulsând peste umerii mei rotunjiți de emoție: unul mare și puternic, celălalt aplatizat și slab - acolo unde dormea lipit și mort geamănul tatei, geamănul lui amniotic, cel integrat și devorat. Ar fi trebuit să trăiască Puiu două vieți, și nu una, viața lui și a fratelui lui de întuneric, născut mort. Dar n-a fost așa, a plecat la fratele său mai repede decât ne-am fi așteptat...
Și, cum o muzică misterioasă, cadențată, umplea tot spațiul acela de mulțimi ce alergau mânate ca niște turme în toate direcțiile, eu și Puiu am început să dansăm. Un vals suplu, legănat. Puiu, care nu dansa niciodată în public - era timid, mereu jenat de-a se pune într-o postură ridicolă - se mișca acum dezinvolt, sigur și nerușinat prin mulțimea de plase, cadouri, căciuli și blănuri, ce parcă ocoleau spațiul nostru în doi, rezervat, învăluit în lumina albă a sărbătorilor.
Ca de-obicei, n-am apucat să-l întreb nimic; sau nu mai mult decât să exprim cât sunt de surprinsă că este acolo cu mine. Cum este posibil, el plecat de-atâta vreme, să ne putem strânge din nou în brațe! Și răspunsul lui a sosit prompt, ca întotdeauna, ușor ironic, zeflemitor: Păi, uite că am venit, că sunt aici. Mi-au dat voie!
Și, din vria dansului, bucuria mea nu putea rosti mai mult. Totul mi-era cunoscut, clar, așa cum prietena mea a știut precis că era el, îndoiala a existat doar în mine. Și am intuit abia mai târziu însemnele acelei îndoieli, în care chipul tatei, zărit în mulțime, se transforma incert în altceva, se distorsiona încet în amintire, se estompa în inefabil. În jurul meu, se concretizau și alte voci, alte prezențe, alte interferențe. Fetița mea m-a strigat, mă căuta și i s-a răspuns că dorm. Apoi s-au auzit pași pe scări, spre dormitoare, alte voci, o ușă trântită... Și dintr-odată, mi s-au alăturat și ea și tatăl ei în același spațiu - cel, în care eu cu prietena mea, îl identificam pe Puiu în mulțime. Și, când prezența lui Puiu începe să mi se clarifice la replica scuturătoare a prietenei, arăt cu mâna și alerg spre el. Fetița mea nu înțelege ce-i strig, nu poate participa la bucuria mea, mă privește stupefiată. Două lumi adiacente, cu înșelătoarea lor interferență, stau față în față, în oglindă. Dar oglinda reflectă numai ce vrea ea sau ce este permis. Iar extazul meu se transformă, pentru câteva clipe, într-o neputință și o frustrare cumplite. De ce nu-i pot arăta copilului meu, așa cum fac întotdeauna, ceea ce-aș dori să vadă, să înțeleagă? Figura ei opacă și nedumerită îmi pare ceva depărtat și străin, îmi reconcentrez rapid atenția - cu teama pierderii inefabilului - asupra bărbatului care aleargă fericit spre mine, cu brațele deschise.
Puiu a fost aici într-o scurtă permisie. I s-a dat voie. I s-a dat voie să-mi spună că i s-a dat voie. Ăsta a fost cadoul lui de Crăciun. Pentru el, Crăciunul era o sărbătoare totală. Oricum ar fi fost, era un prilej de bucurie. Mia asista neputincioasă la grămada de cadouri băiețești ce se strângeau în fiecare an sub pom: mașinuțe teleghidate ce se urcau pe pereți și se învârteau în loc, căței mecanici și lătrători ce-și târau după ei oase grele, pline cu baterii, puști și pistoale cu ventuze, săgeți de găurit pereții, când eșuau ținta. Peste ani, arsenalul s-a mutat sub pomul fetiței mele. Nici ea nu s-a arătat dezamăgită de elicopterul praștie ce zbura prin pomi și mașinuțele psihedelice, de data aceasta, fără fir, ce provocau, obraznice, orice suprafață. Puiu și-a dorit un băiat și mai târziu, pesemne, măcar un nepot.
Vizita tatei a sosit la timp. Cu irezistibilul lui spirit, mi-a amintit că vine Crăciunul și toți copiii Domnului trebuie să se bucure, chiar dacă nu prea au de ce și se află pe pragul unei amare și ireconciliabile tristeți. Și, pentru că dansul a fost întotdeauna în natura mea, Puiu mi-a dăruit acest vals, amintindu-mi că n-am mai baletat de mult. Când m-am dus astăzi pe plajă, la locul nostru de întâlnire, Miei nu i-a plăcut deloc mina mea. Atunci, într-un acces de altruism, pesemne că i-a spus tatei: Mai du-te și tu pe la fata aia. Și a venit... mi-a invadat vesel, candid, în pas de deux, somnul superficial al amiezii.
Mă trezesc într-o poziție profund neconfortabilă. Am dureri peste tot; în spate, în picioare, în ceafă. Capul îmi atârnă greu într-o parte, în afara pernei. Trupul încătușat în formele rigide ale patului, ca-ntr-un sicriu, ar vrea să țipe. Îmi vin în minte coșmarurile recursive și lugubre ale lui Poe, obsedat de ideea de-a fi îngropat de viu. Senzația mea este exact complementară. Refuzul de viață îmi reconfigurează patul într-un mormânt strâmb și neconfortabil. Întoarcerea la acel segment de viață, care ține de cea mai actuală amintire a acestui trup răvășit este extrem de anevoioasă. Un corp rigid, mort de când lumea, se zbate în dureri rezonante de oase, își cere nesigur, îndoit, dreptul la viață. Valsul trist al lui Sibelius îmi stăruie în minte, poate același, din vis... Și partenerul meu de dans a plecat iarăși, cine știe pe unde și pentru câtă vreme. Am rămas să-mi rumeg visul sfărâmat, sublimat în legănarea obsesivă a celui mai puternic vals. Bucuria și strălucirea acestei întâlniri au vibrat și au persistat o vreme, un timp mic și nemăsurat, mic și sublim cât o eternitate.
Scară în cer
Podețul de lemn se termină într-o scară care coboară pe o plaja uriașă, de un alb strălucitor. Cămile de nisip stau culcate și perfect aliniate la marginea mării - făcătura vântului ce aleargă rebel plajele și le sculptează după placul său. Podețul pornește din malul înalt, de unde șiraguri de vile privesc la nesfârșirea mărilor, asemenea unor balene, cu ochiul lor gigantic de fereastră și lumină. În spatele lui, o terasă cu șezlonguri și umbrele, o casă familiară ce ar putea fi a mea de-acum, de-altădată sau dintotdeauna. Ne pregătim eu și cu A. să ne aventurăm pe podețul șubrezit, în periplul nostru obișnuit. Podețul-portal deschide visul de lumină al plajei.
Prin urmare, pornim. Eu înainte, și fetița mea mai în urmă. Deodată, piciorul îmi rămâne suspendat în aer pe stinghia de lemn, ce și-a pierdut rostul, dar continuă să sfideze gravitația într-un singur punct de sprijin. Celălalt capăt al ei plutea în aer imponderabil; cuiele ruginite erau îndreptate spre cer, ca într-un tablou suprarealist. Îmi pierd echilibrul, mă prind cu mâinile de balustrade, și ele la fel mișcătoare și mă propulsez mai departe. A. rămâne în urmă și-mi propune să ne întoarcem. O forță inexplicabilă mă împinge înainte, către scărița care coboară către plajă. Ne vedem jos! îi strig și-mi văd mai departe de drum. A. mă urmează totuși, nici ei nu-i place drumul ocolit către plajă, ar fi ceva în afara ordinii noastre prestabilite. După câțiva pași, scărița de lemn se năruie sub pasul meu, preț de câteva stinghii și rămân din nou suspendată, în mâini, de data aceasta, fără cale de întoarcere. Mai mult, eșafodajul se desprinde de podețul de lemn și începe să penduleze. Mă vizualizez pe scara de lemn cu picioroangele ei noduroase, îmbrăcate în șosete negre, croșetate cu iscusința fluxului. Scara se balansează în bătaia vântului. Sunt mult prea sus ca să sar, iar puterea în brațe mă părăsește. Îmi încolăcesc picioarele pe stâlpii laterali și alunec în jos, în trepte, ca marinarii pe odgon, în timp ce scara desenează arcuri prin aer, tot mai ample.
Ating solul într-o stare de nedumerire și perplexitate. Și eu și scara am rămas în picioare; nu au fost decât vreo doi sau trei metri de coborâre verticală, dar mi s-a părut cea mai lungă scară din lume. O pornesc înapoi către casă, ca s-o recuperez pe A. Pe terasa suspendată, o femeie frumoasă stă lungită în șezlong. Poartă pe cap, legată la spate, eșarfa mea marină în tonuri pastelate de bej și alb antic. O prefera pe asta in locul celei cu cromatică - Kandinski, cu stridențe de roșu, portocaliu și verde. Eșarfele umblau împreună în ieșirile noastre marine, ca gemenele. Eu i le ofeream pe amândouă, dar Mia o alegea mereu pe aceeași. Îmi duc instinctiv mâna către păr, eșarfa geamănă nu e pe capul meu! Și nu-mi amintesc s-o fi pierdut. Mama îmi zâmbește ca și când mi-ar fi ghicit gândul; e calmă și destinsă, totuși ceva pare s-o apese. Eu mă bucur de liniștea și de zâmbetul ei splendid; arată tânără și frumoasă. Sunt cuprinsă de o fericire fără margini, dezarmantă - ce ar vrea să ignore stranietatea acestei întâlniri. Primul gest este să mă cațăr pe povârnișul de la marginea terasei, aproape de șezlongul ei și să-i cuprind mâna. Mâna care se odihnea pe marginea șezlongului e caldă, e moale și caldă. Atingerea ei este atât de naturală, încât te îndeamnă la o conversație banală despre vreme, despre "ce mai faci", "cum o mai duci", tocmai acum când ai avea ocazia să prinzi câte ceva din taina vieții și a morții. Îmi răspunde că îi e bine, doar puțin frig, nu știe de ce, dar îi e mereu frig. Și soarele friguiește puternic deasupra mării, aerul e dens și nădușit. Pare o zi marină dintre cele călduroase, fără briză și valuri, un peisaj straniu, cețos și statuar. Doar scara de lemn încă mai adie indecisă, la marginea podețului, cu treptele scorojite, rupte și mâncate de timp. Mama e îmbrăcată, dar îi intuiesc formele ferme și candide de carne, cum respiră prin țesătura veșmintelor. Și mâna - mâna ei atât de caldă - de care nu mă pot desprinde... Mă uit după A. care tocmai a coborât pe plajă, luând drumul ocolit. Vino să-i atingi mâna, bunica ta este aici! îi strig. Vino repede să vezi că poți să-i atingi mâna! Ca și cum orice altă parte a trupului ei de vis ar fi fost intangibilă! Vino repede! îi strig tot mai impacientată.
Și A. zâmbește fără uimire la vederea chipului Miei, ca și cum locul ei ar fi fost dintotdeauna, irevocabil, pe acel șezlong, pe acea terasă, a acelei case atât de familiare, care mi-ar putea aparține. Chipul ei, deschis ca o îmbrățișare, nu trădează nicio uimire în fața acestei prezențe celeste. Și în tot timpul acesta, stau cu spatele spre mare, cu ochii fixați în șezlongul mirific, fără să clipesc și știu că o singură clipire de întuneric ar curma inefabilul acestei clipe. Sigur că o văd pe Mia! spune fetița mea, întârziind să urce povârnișul, să-i atingă mâna, așa cum i-am poruncit.
Atunci, mă întorc cu fața spre ea din dorința s-o împing către gestul imposibil, gestul euforic al bucuriei tactile. Lumina se schimbă dintr-odată, din albul cețos, într-un auriu de toamnă și locul mării îl ia în mod natural muntele. Un munte verde și albastru, așa cum se vedea, la asfințit, de la fereastra casei de la munte a mamei. Acum pricep de ce-i era frig. Eu eram cu spatele la mare când Mia era cu fața la munte. Perspectiva a devenit panoramică, ca și cum cerul s-ar fi curbat, ar fi înghițit marea dedesubt și coborât muntele sub casa noastră prezumtivă, de vacanță marină. O cruce aurie, uriașă scăpăra rotund la confluența dintre două culmi muntoase și emitea o lumină foarte puternică, intermitentă.
Nu apuc să mai spun nimic, pentru că știu că mirajul a luat deja sfârșit. Mă întorc. Șezlongul e inevitabil gol, așa cum bănuiam cu ochii întorși către crucea de lumină. Sună telefonul. Răspund cu greu. E fetița mea. Cele două puncte cardinale, șezlongul și crucea de lumină nu mi-au dispărut de tot de pe retină. Mia e acum departe, dar bucuria întâlnirii va mai persista o vreme, dincolo de barierele mizerabilei conștiințe. Nu-mi amintesc de vreo altă revedere cu mama, peste ani, care să fi fost la fel de puternică. Mai exact, tocmai asta a fost cea mai palpabilă dintre toate, atât de palpabilă, încât am simțit atingerea cărnii. Fără reproșuri, dezamăgiri, fără nervi și așteptări deșarte. Doar o atingere sublimă cu aceeași mână de har din momentul plecării. Unde s-a dus mama cu mâna ei veșnică de lumină? Puteam s-o întreb și n-am făcut-o. Sunt sigură că mi-ar fi șoptit, subtil, ceva din taina lumii, ceva, ce aparent i s-ar fi permis, deși nu tocmai... Doar tu ce-ai cunoscut căutarea (re)vederii / ai să întâlnești dorul / alergând vesel și trist / peste câmpurile albastre (Sehnsucht).
Sunt complet buimăcită. Poate dacă A., ubicuă în realitatea mea și a visului meu, n-ar fi telefonat, această neobișnuită întâmplare n-ar fi trecut pragul conștiinței. Totuși, îmi amintesc că-mi derulam deja bucuria și filmul visului în minte, înainte ca telefonul să sune. Poate au fost doar evenimente sincrone desfășurate la limită, acolo unde timpul se oprește să-și tragă sufletul și începe să curgă haotic.
Acest vis sublim îmi spune că visele nu sunt creații ale minții. Realitatea lor atât de puternică și apăsătoare îmi apare ca o încrengătură a unor vieți paralele, unde eșuezi în stările subliminale ale somnului. Cred că somnul unifică și conține arborele de decizie al vieților și lumilor posibile.
Sunt la ocean, pe plajă, la confluența dintre lumi, și bucuria încă nu mă părăsește. Primul gând a fost s-o sun pe prietena mea B., s-o rog să dea de pomană câteva haine groase de ale mamei... E multă lumină, obositor de multă lumină, iar soarele auriu al toamnei friguiește...
Doamna verde-camforă
Vine o femeie adusă de niște cunoscuți, într-o mașină. Seamănă leit cu Mia, dar toata lumea de față știe că nu e ea. Femeia este doar o falsă prezență, un substitut. Cu toate acestea, o aștept cu înfrigurare. Stau în mijlocul drumului și mă uit în zare. De ce o aștept nu știu, dar îmi concretizez nerăbdarea când mașina se apropie de destinație și portiera se deschide. Coboară femeia frumoasă care poartă masca mamei. Pe cei ce o aduc îi cunosc, îmi sunt prieteni sau sunt cunoștințe apropiate de-ale Miei, dar nu știu dacă și ale femeii din spatele portierei deschise. Ea se dă jos și se desfășoară pe verticală, ca eu să văd că nu are înălțimea Miei. E mai mică sau mai mare, nu știu exact, dar e singurul mod de-a diferenția masca de suflet, spiritul de sosia lui. În rest nu există nici o deosebire, prezența ei mă fascinează, mă uluiește. Nu alerg spre ea s-o întâmpin, pentru că n-am nevoie s-o fac. Mașina e chiar lângă mine și o mamă de oase stă în fața mea. Deci nu ne îmbrățișăm, pentru că mama era o ființă rece, chiar dacă mai avea ieșiri de puternică efuziune. Totuși, de câte ori ne revedeam după o lungă durată, ne strângeam în brațe. Atunci era caldă și proaspătă pentru câteva clipe - ca o mamă nouă. Nouă, pentru că, după atâta timp de nevedere, se schimba puțin, ca și legătura noastră, care se făcea, cumva, mai bună sau măcar devenea mereu alta. Atunci nu știam asta, pentru că nu mă gândeam niciodată la ceea ce este și nu-ți poate lua nimeni, la ce crezi că este al tău. Că ți se cuvine. Acum, știu foarte bine. Din acea parte ascunsă sau invizibilă a amintirii, știu. Știu acum că fiecare întâlnire a fost altfel. De fiecare dată a fost o mamă nouă. La fiecare sosire și la fiecare despărțire. Însă, la penultima despărțire, am știut, deja și eu și ea. Ne-am îmbrățișat sfâșietor și mama și-a cerut scuze. Nu era, defel, în firea ei. În capul ei intransigent, tot ce făcea ea era bine și corect, ireproșabil. În raport cu oricine și orice, în spiritul unei etici personale și absolute, care nu suferea modificări în timp, în geografie și nici măcar în istorie. Puiu ținea, din când în când, o disertație despre neîndoiala mamei pe care o socotea o maladie a dictatorilor... Scuzele mamei m-au însoțit în zborul meu peste mări și oceane. Lacrimile se scurgeau torente în formele crescânde ale norilor. Lăsam în urmă creaturi de basm, monștri marini, profile surâzânde, umflate cu lacrimile mele, care se derulau prin hubloul oval, ca la cinematograf. Scuzele mamei atârnau atât de grele, încât la sfârșitul acestui zbor eram epuizată; mai cu seamă, că au sosit deodată cu dorința de-a mă vedea odată plecată, adică de a mă îndepărta de suferința ei. Nu mă voia aproape, încurcam pe toată lumea, nu-i eram de ajutor. Așa că am plecat. Am plecat cu tot cu scuzele ei întârziate de o viață. Nu-mi amintesc dacă am apucat să le bâigui și eu pe ale mele... Ce înțeles pot avea cuvintele între două ființe care sunt atât de aproape și de departe? Ea a știut dintotdeauna că nu aveau nici un sens, că nu era nevoie să fie rostite. Dar Mia era în criză de timp, a mai știut că nu va mai avea ocazia și nici răgazul să se exprime, altfel, decât prin cuvinte. Ultima noastră despărțire a fost puțin diferită, pentru că ea a plecat, și nu eu. Eu am venit și ea a plecat. Ne-am intersectat puțin pe drum, dar cuvintele erau deja amuțite de o abominabilă suferință.
Mă trezesc, pentru că îmi amorțește mâna groaznic, în timpul nopții; atunci tai visul și mă scol, s-o resuscitez. În timp ce-mi agit mâna adormită, mă năpădește visul tăiat. Înainte de-a îl reînnoda, mi-l derulez în minte, ca să mi-l pot aminti la trezire. Toate visele ce ies din amorțeala mâinii sunt cu Mia. Ultimele au fost cu femeia în verde, care-i seamănă. Eu tot aștept sa vină mașina din vis, în același loc, pe un drum fără început și fără sfârșit, un drum cu capetele înghițite de orizont. Și ea nu se lasă așteptată - același vis, de două ori, în aceeași noapte. Dar nu tocmai același, ci mai degrabă o continuare a celui dinaintea lui. De data asta, mă trezesc cu conștiința altor episoade similare, pe care le-am trăit la marginea nopții. Atunci, pe loc, la capătul reveriei, le-am știut, dar între timp le-am uitat complet conținutul. Am rămas doar cu ideea că au fost mai multe secvențe legate, cu aceeași mamă-surogat, ca o existență paralelă în frânturi, fragmentată de intruziunea unei realități imediate, confuze și agresive.
Ușa e deschisă larg de una dintre persoanele cunoscute din mașină. Femeia, care seamănă uluitor cu mama, coboară. Nu are statura ei și nici mersul poticnit. E și mai înaltă și mai scundă... Dar are ținuta ei maiestuoasă de regină. Îmi zâmbește rece și eu îi recunosc zâmbetul. Mă îmbrățișez cu însoțitorii ei, care mă întreabă dacă văd ce bine îi seamănă doamna Miei. Ei știu că mama e moartă... În visul meu deraiat, sunt undeva pe un drum, unde un surogat al mamei coboară dintr-o mașină. Cu toate astea, sunt fericită, le mulțumesc prietenilor mei sau rude sau ce sunt. Și ei par încântați de prezența doamnei, se mulțumesc cu ea, ca și mine. Doamna e îmbrăcată în pulovărul mamei, de un verde intens, cel pe care l-a purtat de fiecare dată, când mergea la spital, în ultimele ei luni de viață. Acum stă pe raft - în camera unde dormea ea când venea în vizită - și așteaptă să fie luat la plimbare. De unde a știut doamna să-l aleagă tocmai pe el, pulovărul pe care-l purta mama în mașină, în drum spre spital? Nu cred că visul meu era colorat, dar pulovărul era cu siguranță verde, la fel de evident ca statura greșită a doamnei. Verdele strident mi-a adus în minte versurile ei preferate, pe care le recita când își amintea de Nichita: Scoate pielea de pe mine / poate vrei o amforă / poate vrei să bei dulbine / Doamnă Verde Camforă?
Nu știu dacă era vorba de mintea din vis sau de mintea cea de pe urmă. Dar cert este că verdele intens al doamnei m-a adus în acea stare de iubire, în acel farmec dureros al poeziei de dragoste a lui Nichita, încredințându-mă că doamna verde din fața mea nu poartă masca rece, ci sufletul cald și generos al mamei.
Scară în pământ
Sunt cu prietenele mele din copilărie, B. și L.... Împreună cu ele, cu părinții lor și cu ai mei, îmi petreceam vacanțele la mare, la munte și pe drumurile întortocheate și vălurite ale celor trei Țări Românești. Ne aflăm într-un loc foarte aglomerat, pe care n-aș putea să-l plasez geografic, pare a fi unul din acele mall-uri imposibile, create în România nouă, după modelul suratelor lor transoceanice. Spațiul e vast, cu deschidere către exterior, obișnuitele neoane lipsesc, o lumină albă și densă plutește în jur, scări rulante aduc din toate părțile oameni cu plasele pline, cărucioare. Buchete de flori se ivesc pe toate tarabele. Poate fi o piață publică modernizată, pe mai multe niveluri. Părinții noștri au dispărut pe rând, prea repede, înainte de termen, unii chiar foarte repede. Mai rămăsese unul singur, chinuit de boli nesuferite, bântuit de amintiri puternice și frumoase din plin comunism deraiat și aberant, pentru că tinerețea își găsea drumul ei prin meandrele fericirii, ocolind grotescul, abominabilul și urâtul vremurilor. A plecat și el, doi ani mai târziu, după mama, să întregească hora. Fetele erau, ca de-obicei, vesele și guralive. Vârsta lor, trădată de mici și urâte detalii, etala obraznic și sfidător o dispoziție hilară, posibilă doar în noi trei - acel râs contagios, fără fundament și cristalizat în timp, inițiat în acea stare de exuberanță și magic a copilăriei. Fețele lor hohoteau zglobii alături de părinții noștri morți - un grup vesel de morți și vii dansând pe scările rulante. La un moment dat, mă desprind de ele, mă pierd în imensitatea târgului. Fără să știu de ce, mă întorc, mă opresc să mă uit înapoi, spre capătul de sus al scării rulante. Văd o femeie îmbrăcată în alb, cu privirea ușor nedumerită sau, mai exact, uimită de toată împestrițarea din jurul ei. Stătea întoarsă perpendicular pe direcția de curgere a scării și părea să strige sau să spună ceva. Gura-i era deschisă și răsucită într-o grimasă. Încep să flutur din mâini într-o agitație febrilă și o strig pe nume cât pot de tare. De-acolo de unde sunt, n-am cum să ajung la ea. O avertizez să se întoarcă, să nu se împiedice, să nu cadă, atunci când scara va intra în pământ. Se uită fix la mine și nu mă vede, nu mă aude, se uită la mine ca printr-un geam fumuriu de mașină, prin care nu se vede decât dintr-o singură direcție. Totuși, pare că pe ceilalți din jurul ei îi observă foarte bine sau poate că sunt și ei făcuți din aceeași materie ca și ea. Unde or fi fetele, să le-o arăt și lor pe Mia? Nu mă vor crede, când le voi spune că am întâlnit-o aici, în acest mall hiper aglomerat, în care te pierzi ușor și de tine, nu numai de însoțitorii tăi. Ba, totuși, cred că mă vor crede, nu degeaba râdeam toate trei, mai înainte, cu gura până la urechi, zgomotos, ca în copilărie. Exista o bucurie și o explozie de lumină pe fețele noastre ofilite, ceva care ne făcea să părem toate trei foarte tinere și fericite. De parcă toate lumile și-au dat întâlnire în mall-ul ăsta stupid.
Scara rulantă își vedea de drumul ei în jos și Mia stătea sprijinită de balustradă, într-o parte, și se uita cu interes la lume, cu gura căscată de uimire și privirea rătăcită. Și ce frumoasă era mama, și ce tânără! Întotdeauna, i-a stat bine în alb. Și ce verde avea în ochi! După acel verde, puteai să-ți dai seama ce viață intensă a trăit, cu toate neșansele și mizeriile ei. Dintr-un anume motiv, noi ne închipuim că morții ne văd și ne aud. Mia nu mă auzea, nu mă vedea. Căuta ceva, scotocea prin sacul de lume amestecat cu priviri și culori strălucitoare. Nu pe mine mă căuta, cu siguranță, oare, pentru cine venise de data asta?
Scara continua să coboare și Mia ieșea încet-încet din raza mea vizuală, iar capătul ei dispărea nedeslușit, după cum nici începutul ei nu întrezărea vreo cale de acces, cel puțin de-acolo, de unde eu strigam la ea ca o nebună. Cum să te descurci în acest labirint de lume? Nu mai este timp să ajung la scară și nici n-aș ști cum. Nu mai e timp... Mama e deja sub pământ...
Femeia din vis
Azi am fugit după mama. Am alergat printre mulțimile de oameni, le-am răsturnat cu cruzime, le-am dat cu furie la o parte, ca să ajung la ființa care, cu câteva minute mai devreme - sau poate cu ani, decenii sau secole în urmă - mi-a zâmbit de la distanță, cu mina ei proaspătă și luminoasă de femeie tânără. Da, era foarte tânără, dar nu în acel mod miraculos prin care mama a rămas așa, până să se îmbolnăvească, ci tânără de tinerețe, de pe vremea când era teribil de frumoasă. Atât de tânără, încât eu ar fi trebuit să fiu o copilă, dar eu știam că nu mai sunt și n-aveam la îndemână nici o oglindă care să-mi confirme timpul revolut al trăirii. Mia era prea departe ca s-o pot ajunge prin mulțimile ce parcă se multiplicau între noi. Cine sunt oamenii ăștia cu vocile lor răsunătoare care și-au interpus viețile între ale noastre și nu ne lasă să ne auzim nici gândurile? Mia îmi zâmbește calm și poruncitor și-mi întoarce spatele. O pornește, cu mersul poticnit prin mulțimile care se deschid în calea ei și se retrag ca apele în fața lui Moise. Fac un efort să n-o pierd din vedere, și, în același timp, încerc să mă strecor sau, mai exact, să penetrez prin densitatea de oameni, s-o ajung din urmă. Îi cuprind umerii, dar tresar la privirea surâzândă a femeii care întoarce numai capul, aproape la 180 de grade către mine, nu și trupul, ca și cum ar fi fost înșurubat între umerii ei. Zâmbetul ei, larg și ironic, mi-a dat de înțeles că este o greșeală, că m-am înșelat sau că m-am amăgit. Nu cred că m-am înșelat, dar ar fi trebuit să înțeleg că nu totul este permis, că ar fi trebuit să mă mulțumesc cu zâmbetul ei. Cu un zâmbet cald și frumos de dimineață, poți umbla pe nori toată ziua.
Nu știu de ce chipul femeii mi s-a părut cunoscut, fără să știu cine e. Și ea părea să mă recunoască, dar nu a vrut să-mi vorbească. Ca și cum și eu și ea veneam din lumi ce, cândva, s-au intersectat. Apoi, femeia mi-a întors spatele și și-a văzut de drum. Nici din spate, nu mai era mama, era doar o femeie din vis, poate nici măcar din același vis...
Alte lumi, alte reprezentări, alte aeroporturi
Mia este foarte dezorientată. Iar eu și mai mult decât ea. Căutăm o adresă de aeroport, într-un mod de neînțeles, plimbându-ne cu bagajele în mână prin centrul orașului, pe jos. Doar eu cu ea, și mă întreb ce e cu adresa asta stupidă pe care o țin în palmă și care nu părea să se potrivească deloc cu locul în care eram. Din ce în ce mai enervată, Mia încearcă să-mi spună că vom pierde avionul, dar ce avion să pierdem în mijlocul orașului? Nu aveai cum să intri pur și simplu într-o clădire ca într-un aeroport. Era exclus. Totuși, căutam un aeroport, eu și ea, cu bagaje grele în mână, în mijlocul unei metropole. Locul îmi părea familiar, dar nu pot spune unde mă aflam. Sau unde aveam să ne ducem? Acasă - trebuie să fi fost destinația. Încerc să-mi amintesc detalii semnificative. Pe ceilalți îi lăsasem în urmă, în casa mătușii mele, aceeași unde mergeam în vacanțe, cu bunica, în copilărie... Veneam cu trenul de la București și trăgeam la ea, o zi sau două, apoi luam tramvaiul spre Sânicolaul Mic. Tramvaiul trecea prin Aradul Nou. Aceeași linie există și astăzi, nimic nu s-a prea schimbat, în afară de culoarea tramvaiului. Casele de șvabi aliniate de-a lungul drumului, cu ferestrele la stradă și garduri foarte înalte, vopsite în culori pastelate, cu stâlpi puternici de susținere și disciplinate ca niște străjeri în post, sunt la locul lor... De ce trebuie acum să luăm avionul și mai ales de unde? Casa mătușii, pe care o recunosc foarte bine, a fost strămutată undeva într-o metropolă europeană. Nu-mi dau seama unde sunt. Chiar dacă recunosc locurile, nu recunosc limba care se vorbește pe străzi. Cum să întreb mai bine, unde se găsește aeroportul, în ce limbă? La plecare, am știut că era ultima dată când vizitam acea casă goală, fără mătușă, ce urma să se pună în vânzare. Poate tocmai de asta, casa era atât de departe, într-un oraș necunoscut, pentru că urma să se pună în vânzare. Casa era pe jumătate înstrăinată - fără bunică și fără mătușă - doar cu mama, care nu mai avea nici ea răbdare... Mia nu părea prea afectată că o vizita pentru ultima oară, voia doar să se vadă odată plecată din acel loc străin, iar eu nu eram în stare să găsesc aeroportul ascuns în spatele unei adrese precise din centrul orașului. Nu mă descurc deloc! - asta era și părerea ei dintotdeauna. Mereu mă apostrofa și era nervoasă de neputințele mele. Iar eu ce pot face decât să-i car bagajele și s-o conduc de braț, pe străzile acelea întortocheate.... Și mama e tot mai agitată, că nu va mai ajunge, că va pierde cursa, tot mai grăbită și mai enervată de neputința mea. Iar mie îmi stăruie în minte doar casa mătușii cu tavanul foarte înalt, cât o biserică de înalt, cu baia îngustă și nesfârșit de lungă, cu două intrări, ca un culoar ce traversa toată casa. Și mai era patul uriaș în care înotai printre dune și perne, unde dormeam cu bunica, separat doar de o perdea de dormitorul mătușii, de unde se auzea sforăind unchiul, ca o locomotivă în călduri. Cum reușeam să adorm printre sforăiturile colerice ale unchiului, nu-mi dau seama. Dar mamei nu-i mai păsa nici de casă, nici de poarta gotică cu uși în decupaj, de la intrarea în curte. Strămutată în orașul-metropolă, poarta nu mai era așa de impozantă. Mia voia doar să găsim odată aeroportul și să mergem. Întruna spunea "să mergem". Trebuia "să mergem" orice-ar fi, doar că direcția de mers nu era precizată. Adresa nu era de găsit și nici avioane nu survolau deasupra noastră. Poate că acolo unde se îndrepta mama, aeroporturile erau așezate în centru, în centrul lumii, iar vehiculele, care te transportau în acele locuri, pluteau pe ape prin canalele invizibile ale cerului...
"Să mergem" au fost singurele vorbe din ultima ei săptămână de viață din spital. Și n-au încetat - mereu aceleași - până n-am ajuns acasă cu salvarea, ca sa poată porni în zori pe drumul cu un singur sens. Mama avea stresul drumului, al călătoriei, al surprizelor ce te așteptau la tot pasul. De-aceea, când trebuia să ajungă undeva, se scula de dimineață și se pregătea temeinic. Trebuia plecat cât mai devreme posibil, ca și cum timpul de întoarcere ar fi fost condiționat de momentul plecării. Plecarea trebuia făcută la timp, ca orice altceva pe lumea asta, unde nimic nu suferă amânare. Altfel, întoarcerea ar putea fi compromisă, riști să te pierzi în orașul pisicilor lui Murakami, unde trenul nu mai oprește din celălalt sens. Și de data asta Mia a plecat de dimineață. La orele șase, era deja pe drum, pe drumul fără întoarcere, pentru că revenirea acasă nu mai era condiționată de nimic. După ce-am ajuns în camera ei, acel "să mergem" a încetat complet. A fost ultima noastră călătorie împreună. De-acolo, drumurile noastre s-au despărțit...
Umblam aiurea, târând fără țintă bagajele alea grele după mine, și mama mă pisa într-una cu acel "să mergem", iar eu nu pricepeam deloc că locuința mătușii nu mai era de mult pe lumea asta...
(va urma)