Gâștele de ieri nu erau ale mamei, nici ale tatei. Gâștele de suflet sunt ca pisicile, se pripășesc pe lângă câte o casă, un reper care te ajută să te conectezi mai ușor la sufletul lor. Le‐am recunoscut siluetele de la distanță; bărbătușul înalt cu gâtul drept, gâsca‐mamă legănată și poticnită. După ce au păscut o vreme prin pajiștea de alge, au luat drumul apei către pontonul de lemn, dar din când în când, mai ieșeau la vedere pe după picioroangele podețului.
Solul mustea de apă printre scoici și bolovanii încinși. Mareea și‐a lăsat urmele: alge cu fructul verde, măslinos, mare cât o boabă de strugure, sclipeau ca mărgăritarele în lumină și pavau țărmul cu benzi de clorofilă.
Mia și Puiu nu mai mergeau de multă vreme împreună la mare. În copilărie, stăteam la cort, pe plajă, alături de alte două familii prietene. Marea și soarele o făceau pe Mia mai irascibilă și mai recalcitrantă, altfel că relațiile dintre ei deveneau și mai tensionate. Puiu era în elementul lui, ființă marină prin excelență. Mama nu reușea să se relaxeze niciodată, marea o înspăimânta cu agitația ei de spume și valuri. Totuși, cele mai frumoase vacanțe petrecute cu ei doi și Buni au rămas cele marine. Eu eram fericită, chiar dacă ei nu prea erau. Atunci nu‐mi păsa de lucrurile astea, deși știam că mama suferă. La vârsta aia, suferința era ceva trecător, ca norul de pe cer. Nu era ceva intrinsec ființei, era ceva exterior, ca o bubă care te doare, dar trece. Tristețea mamei îmi părea o coajă, ca și buba, ce în fapt te proteja, te făcea mai rezistent și mai puternic. Doar că suferința nu părea să treacă niciodată, nu știa decât să crească. Și nu o proteja, pentru că nu creștea afară, ci înăuntru, în ficatul ei creștea. În fapt, pe atunci nu prea îi înțelegeam suferința, pentru că nu era ca o bubă. Și nu știam nici cu ce s‐o asociez. Poate că nu am fost îndeajuns de‐aproape de ea, pentru că nu m‐a lăsat. Și n‐am să știu niciodată de ce. Și mai cu seamă, pentru că n‐am putut. Mai târziu aș fi putut, dar tot nu m‐a lăsat. Ceva nu se potrivea. Nu știu ce. Cred că era vorba de un fel de asincronism. Legile firii nu sunt de înțeles. Când ajungi să le înțelegi, îți dai seama că s‐au schimbat deja. Așa sunt legile. Nu stau pe loc. Doar pedepsele sunt imuabile și radicale.
Acum, când mă gândesc la Mia, nu‐mi vin niciodată în minte disputele, certurile sau contradicțiile care au existat întotdeauna între noi. Ne aflăm într‐o armonie perfectă. O iubire calmă și nesfârșită. Și, în același timp, foarte veche, de când lumea de veche! Cu toate neînțelegerile, iubirea noastră în timp a tot crescut. Chiar și după ce ea a plecat, a continuat să crească... în ambele sensuri. Asincronismul despre care vorbeam nu era unul de timp. Doar câmpurile energetice o luau mereu razna, se polarizau greșit, se puneau de‐a curmezișul. O altă neșansă... pe lângă bolile și suferințele ei.
Malul era tras peste plajă ca o plapumă de scoici în agonie. O fâșie îngustă de nisip facilita trecerea peste zidul de stânci, către plajele private ale golfului. Era greu de spus daca fluxul era în creștere sau în descreștere; în doar câteva minute, brâul de ape ar fi putut baricada complet trecerea. N‐am apucat să‐mi închei gândul, că două voci stridente penetrau nazal aerul în jurul meu; îmi ridic ochii către cer ‐ ca niște avioane de luptă ‐ două gâște uriașe cu aripile desfăcute. Gâștele mele de suflet despicau cerul în cercuri largi. Când ajungeau deasupra mea, eliberau strigătele lor ascuțite ca pe o avertizare. Ce voiau sa‐mi spună gâștele? Că nu e momentul sa trec pragul de stânci către plajele golfului, că marea avea sa înghită țărmul? Urmez sfatul lor prezumtiv și mă așez pe‐o bancă, să urmăresc semnele enirimareelor. Soarele tocmai s‐a dezbrăcat de o manta turbulentă de nori si o lumină strălucitoare a acoperit întreg orizontul. Încep să pun pe hârtie ce văd, ce aud, ce simt; bucuria întâlnirii cu gâștele ce m‐au întâmpinat chiar de la intrarea în parc. Și, ca să încuviințeze gestul meu, s‐au întors și m‐au strigat iar cu glasurile lor penetrante... Creaturi măiestre, gâștele! Mai cu seama în zbor, formele lor neasemuite, cu aripile larg deschise si gâtul‐săgeată, par niște ființe nelumești. M‐am înșelat, însă. Mesajul lor a fost altul și au trebuit să‐l repete de câteva ori ca să‐l pricep si eu. Au revenit pentru a treia oară și strigătele lor amenințătoare m‐au scos din starea letargică în care contemplam, leneș, asfințitul. M‐am ridicat de pe bancă și am privit la malul ce se dezvelea lent, deschizând tot mai larg trecerea către plajele golfului. Gâștele au pornit‐o către înălțimile parcului, despicând coroana uriașă a unui arbore secular. Peretele de stânci, dezvelit de mantia de cristale a apelor, primea diamante de lumină peste formele verzi, învelite în țesătura lunecoasă a algelor. Apa liniștită făcea soarelui pat la apus. Un cuib de osprey, din vârful unui stâlp lacustru, lucea straniu, într‐un contre‐jour ce‐i reliefa forma de iadeș. Un spațiu calm și generos te îmbia la amintiri și meditație.
Absențe, reveniri și reprezentări
Gâștele mamei nu‐mi mai ațin calea și nu mi se mai arată în forma în care știu să le recunosc. Își iau zborul de îndată ce mă apropii, iar cele mai leneșe o pornesc, cu mișcări legănate, către apă. Neanimate de sufletul mamei, gâștele sunt vizibil deranjate și înfricoșate de prezența mea. Doar două dintre ele nu dau semne să plece, așa că le studiez mai îndeaproape. Sunt niște gâște‐bunici, cu gâturile groase și blege, cu penajul fanat și ponosit. Cred că au uitat să mai zboare, vor fi existând forme de senilitate și la gâște. Gâgâie răgușit și‐și desfac pe rând aripile, ca și cum ar face exerciții de dezmorțire. Se mișcă foarte încet, dar, hotărât, vor să iasă din raza mea vizuală. Se pare că am rămas cu rațele moțate de la iaz, singurele care mai sunt animate de sufletul mamei.
Supărarea mamei era năprasnică; își aroga dreptul incontestabil asupra propriei și irevocabilei creații. Creatorul nemulțumit de făcătura lui, ce face el, cum își soluționează propriile greșeli? "Eu te‐am făcut, eu te omor!", spunea mama.
Sunt la casa cu iaz cu fetița mea, la locul unde Mia și Puiu o plimbau când era mică. Pe‐atunci, moțatele nu existau. O curte uriașă, aruncată pe un delușor cu pomi seculari și un eleșteu unde se aciuau mereu rațe sălbatice cu pene negru‐verzui și reflexe de smarald. Printre ele au apărut trei rațe mai mari, albe și pufoase, cu un coc‐ciuf rotund în vârful capului. Rațele coafate mă măcăie gutural și strident de la distanță. Un eșafodaj de stânci în stil japonez, așezate într‐o extremitate a iazului, le servește ca alcov pe timpul nopții. Era seară, târziu, și rațele dormeau pe insula lor de piatră. După o vreme, una dintre ele, cu penele strălucitor de albe, s‐a trezit și a luat‐o în direcția noastră, lunecând pe raza lunii. Înainta teleghidată într‐o liniște deplină, să nu le trezească pe celelalte, care dormeau ghemuite una într‐alta, cu capetele pliate lateral sub aripi. A executat câteva piruete de bun‐venit. Am stat o vreme la taclale, iar apoi a luat‐o tăcută înapoi și s‐a cuibărit între suratele ei. Oare ce forță lunară i‐a tulburat somnul de‐a împins‐o către noi? Și de ce‐o fi schimbat mama gâștele pe rațe? Iazul modest nu poate fi comparat cu solitudinea apelor atlantice, dar măcar e foarte aproape de unde locuiesc. Iar Mia, din mantia ei nelumească, continuă să fie o ființă foarte practică.
Când familia de gâște și‐a făcut din nou apariția la bariera de stânci din parcul de la golf, m‐am gândit la cartea mamei. Reprezentările sufletului sunt multe și răspândite, ca fețe ale aceluiași lucru. Reprezentarea dă culoare vieții, culoare și lumină, ca într‐un tablou impresionist. Este o impresie a ceea ce apare, survine sau ni se dăruie la un moment dat. Gâștele, rațele, pietrele, scoicile, arborii și marea sunt reprezentări prin care mama își face simțită prezența. Am localizat gâștele mamei câteva zile mai târziu, la capătul plajei. Umblau greoi pe un sol apos cu pietre negre, verzui și rotunde, ce luceau în soare ca niște smaralde sau cărbuni aprinși. Le‐am recunoscut imediat dintr‐un grup răzleț de gâște: bărbătușul cu gâtul lung și răsucit, mama‐gâscă, tăfăloagă și legănată, cu puiul imberb și jumulit, care a crescut mult de la ultima întâlnire.
O altă zi toridă. O lumină serafică inunda golful. Fluxul bătea în retragere, dezvelind tot mai mulți bolovani negri și verzi. De la distanță, colonia de gâște, în culorile lor cenușii, se camufla în peisajul umed. Abia se reliefau printre conglomeratele uriașe de pietre eliminate la reflux, din rinichii uriași ai mării. Gâștele mamei nu erau printre ele. Pesemne căldura insuportabilă le‐a scos în larg. Și Mia, încredințată că m‐am deprins de‐acum cu animismul ei răspândit în ce‐i era la îndemână, mi‐a trimis patru lebede splendide, de un alb strălucitor. Mai întâi a sosit un cuplu, apoi încă unul. Apariții fantasmatice pentru acest loc cu apă sărată. M‐am apropiat, să le fotografiez. Semănau cu siluetele simboliste din tablourile lui Delvaux. Când au plecat și ele, Mia mi‐a mai trimis două egrete, cu aripile larg desfăcute, nemișcate ca niște efigii, încremenite în peisaj. Din cauza luminii crepusculare păreau niște negative decupate din albastrul de apă și cer, într‐o postură tai chi, de energizare la soare. M‐am gândit la Puiu, care iubea marea și soarele până la nebunie și trăia cu nostalgia lor, peste anotimpul rece și ploios. Adesea, îl surprindeam în picioare, cu aripile larg deschise, petrecând în poziția asta minute lungi, cu ochii închiși, în care părea că nu respiră. Îmbrățișa soarele și lumina cu brațele alungite pe linia orizontului.
Mia nu suporta să stea pe plajă. Dar asta nu înseamnă că iubirea nu exista. Iubea și ea marea în felul ei, de la distanță, cu tainele și foșnetul ei mătăsos, dar avea teamă de ape și volbura lor înfricoșătoare. Și Mia cocheta în tăcere cu această iubire în fiecare vacanță estivală, chiar și după ce începuse să fie bolnavă și marea nu‐i făcea deloc bine.
Altă Sfântă Mărie
Cât de delicat bea apă gâsca dintr‐un ochi fermecat ascuns între pietre, scoici și alge! Cum îi vibrează ciocul și gâtul cât o unduire de vânt, ca și cum ar suspina. De Sântămărie ‐ așteptam un semn de la mama. Erau la capătul golfului într‐un grup mai mare, care a pornit‐o în larg, îndată ce m‐am apropiat. Trei dintre ele au rămas. M‐am gândit că una trebuie să fi fost puiul, care a atins dimensiuni adulte. Era înalt, cu gâtul mai subțire, și doar din spate realizai că este un exemplar tânăr. Am recunoscut timbrul vocii și gâtul gros și înșurubat al gâscanului. Refluxul, probabil la punctul lui maxim, mi‐a dezvăluit o fâșâie modestă de plajă, permițându‐mi trecerea spre tărâmuri neexplorate până acum. Dar nu avea sens să merg mai departe când gâștele mamei erau aici. Se bălăceau nu departe de mal, din când în când câte‐o algă lungă și verde le atârna din cioc. Erau fără îndoială gâștele mamei, pentru că mi‐au vorbit îndelung cu glasul lor de astă iarnă. Au rămas cu mine până când m‐am hotărât eu să plec, fugărită de apusul rezemat de ape.
De Sântămărie, după atâta vreme, mama mi‐a dat un semn. În aceeași zi, în curte, m‐a vizitat ratonul. Stăteam la masă, era târziu, dar lumina era aprinsă și am simțit o atingere moale la picioare. I‐am văzut coada splendidă, inelată și curbura de dinozaur a spinării. L‐am gonit cu furie, încercând în același timp o senzație de teamă și scârbă. Mărturisesc că orice aduce câtuși de puțin cu familia vastă a șobolanilor, îmi produce a priori repulsie. Ratonul nu s‐a sinchisit de neliniștea mea și m‐a privit cu uitătura lui aricioasă și omenească, impasibil și superior. Ar fi vrut să‐mi spună că n‐aș avea nici un motiv să‐l primesc cu atâta agresivitate. O privire calmă, flegmatică și disprețuitoare care nu putea decât să te scoată din minți. Cine este acest animal care nu arată nici umilință, nici agresiune față de o făptură omenească? Ratonul e întotdeauna indiferent, impenetrabil și plictisit, așa cum numai oamenii pot fi. Am mai încercat să‐l gonesc de vreo câteva ori, dar fără succes. Mi‐a întors spatele și s‐a cățărat pe perete să prindă o coleopteră care făcea un zgomot infernal din chelicere. Și‐a întors coada superbă, ridicată, către mine și m‐a ignorat total. Am început să bat din palme, în masă, din picior, să‐l sperii în vreun fel. Nu i‐a tresărit niciun mușchi, mi‐a aruncat doar o privire ușor mirată. Cu ochii lui sfredelitori de omenești, parcă ar fi vrut să mă întrebe ‐ care e problema? Poate era și el singur și îmi căuta tovărășia, mai ales că, de obicei, ratonii umblă în familie, urmați îndeaproape de vreo doi‐trei pui. Și‐o fi pierdut consoarta pe undeva și îl mistuie singurătatea, în tăcerea apăsătoare a nopții. M‐am ridicat să intru în casă, unde am stat câteva minute bune. Când m‐am întors, nu mai era. Poate că se simțea într‐adevăr singur și de aceea s‐a lipit de picioarele mele. Stranie creatură la miezul nopții, ce căuta la mine în curte? A venit să se joace cu coleoptera care se zbătea amarnic în jurul becului, sau poate și el a fost trimis tot de Mia? În cazul acesta, n‐a prea nimerit‐o, ratonul e prea șobolănos pentru gustul meu. Altfel, e foarte inteligent și eficace; deschide orice pubelă de gunoi, chiar dacă e bine închisă și e de trei ori mai înaltă ca el. O trântește de pământ până îi sare capacul... Ce straniu animal! Cu ochii de sticlă ‐ un gri‐albastru, fosforescent, o coadă splendidă și uriașă în raport cu trupul porcin, gata să plesnească. Îi lipsește grația și armonia, de parcă n‐ar fi o făptură dumnezeiască. Ochii lui penetranți și lucitori au căutătura ispitei. Privirea intensă a ratonului mi l‐a evocat pe Tularecito, monstrulețul din "Pășunile Raiului". Într‐o zi, ratonul s‐a întors cu toată familia și a început să sape într‐o frenezie găuri, la mine în curte. Ce reparau grădinarii de două ori pe săptămână, distrugeau ratonii în plină zi, cu nerușinare. Nu puteau fi alungați, chiar dacă‐i surprindeai săpându‐și gropile. Se comportau ca și cum erau pe proprietatea lor, angrenați într‐o importantă misiune. Nimeni nu mai avea curajul să iasă în curte. Erau hotărâți ca niște căutători de aur. Poate și ei, ca Tularecito, îi căutau pe oamenii mici de sub pământ. M‐am întrebat dacă Haruki Murakami l‐a citit pe Steinbeck. În romanul său 1Q84, oamenii mici, care ieșeau din pământ prin gura caprei moarte, sunt imaginați în cartea lui Fukaeri, tânăra dislexică. Oamenii mici au ca misiune schimbarea ordinii în lume, ei reprezintă o forță uluitoare. Tularecito îi considera frații lui. Și el și Fukaeri se înscriu în sfera anormalului sau a paranormalului. Nu‐mi rămâne decât să aștept. Mama mă vizitează, de‐acum, mult mai rar. Cum n‐avea niciodată stare, cred că și‐a făcut deja de lucru pe lumea cealaltă și nu prea mai are timp pentru mine.
Animalul cheliceros s‐a așezat pe o floare în ghiveciul de sub sursa de lumină. Avea ochii bulbucați ca ai caracatiței ‐ o gâză uriașă cu aripi lungi și transparente, care se transformă într‐un elicopter de câte ori își ia zborul și produce zgomotul acela înfiorător.
Magic și nostalgic
Nostalgia copilăriei pornește mai ales din dimensiunea sa magică. Nu știu alții cum sunt, spunea Creangă, minunându‐se cum închega mama apa cu două picioare de vacă, dar eu am gândit întotdeauna că mama avea ceva nelumesc. Și nu mă gândesc neapărat la intuiția ei formidabilă sau la greutatea cuvintelor care treceau ‐ spre propria ei surprindere ‐ nemiloase la fapte, ci la modul acela al ei de‐a nu ezita, de‐a nu se îndoi. Avea mereu convingerea că ceea ce face nu poate fi decât bine și corect, că deținea soluția optimă la toate. Desigur, ceea ce am intuit atotputernic și magic la prima copilărie s‐a transformat, în timp, în ceva stereotip și enervant. De multe ori, mă arunca într‐o inevitabilă stare de rebeliune și contradicție ce degenera în dispute interminabile și stări de tensiune fără un real motiv. Dar magicul continua să existe și în afara protestelor mele și, în fapt, tocmai el era cel care mă contraria și înverșuna cel mai tare. Acum, când ne‐am eliberat amândouă de acea apăsare abominabilă a firii, să‐i mai cer iertare pentru căpoșenia mea, ar fi lipsit de sens. Magicul mamei a revenit, iar prezența ei în pomi, pe ape, atârnată de cer, de gâște, rațe coafate, lebede și alte viețuitoare stăruie la tot pasul, ori de câte ori disperarea mea o caută. Mia e o Marie și numele nu e o coincidență, numele precede ființa și o schimbă după sonoritățile lui. Divinul și magicul Mariilor ‐ mame a răzbit prin vremi, inspirat de chipul fecioarei cea născătoare de Dumnezeu. Nostalgia este o componentă a magicului, care te transpune într‐o altă realitate, într‐un alt timp. Nu este nevoie decât de un semn, să te trezești deodată cu gândul și cu sufletul în altă parte. De la nostalgie la acel "apparating", vehiculat de personajele din lumea lui Harry Potter, nu e decât un pas. E distanța între gestul magic și materializarea lui. O distanță infim de mică raportată la deschiderea uriașă a sufletului ce cuprinde, deopotrivă, trăirea și reprezentarea ei. Puștanii de la bloc, experți în problemele sexuale ale părinților și mai ales în izbânzile fetei de la scara C, care le făcea ochi dulci tuturor băieților, erau știutori într‐ale venirii copiilor pe lume. Eu, cu mintea mea de copil, nu puteam înțelege concepția decât imaculată. Mă vedeam mai degrabă produsul unei clonări survenite din burta mamei, decât toată descrierea aceea anatomică abominabilă, care stătea pe buzele tuturor. Eu credeam că mai era ceva care se petrecea în realitate, altfel n‐ar fi pomenit‐o lumea la fiecare înjurătură, dar asta nu putea să aibă nicio legătură cu felul în care m‐a zămislit mama după chipul și asemănarea ei. În fond, totul e posibil, când e vorba de magic. Și viața fără magic mi se părea și atunci și acum, fără sens.
Gâște de frig și de gheață
În parcul de la golf, un vânt năprasnic aduce o ninsoare dezordonată de gheață. Gâștele canadiene, stabilite aici peste iarnă, fac o gălăgie infernală. Sunt probabil câteva sute, formând o masă densă pe platforma de ninsoare a parcului. Stau grupate și chircite una în alta, vântul de gheață pătrunde și printre penele îngălbenite de unsoare. Câteva se înalță în aer și rămân o vreme atârnate imponderabil, fără să miște din aripi, împietrite de vânt în cerul de zăpadă. Pământul, mai cald decât apele și înălțimile văzduhului, le‐a adunat sub ocrotirea lui. Gâturile lungi, arcuite și negre dansează ca niște hieroglife peste solul uniform - o pajiște nesfârșită de gheață care a înghițit apele golfului și s‐a proptit în orizont. Cum îi plăcea lui Puiu să spună ‐ fa freddo da lupi. Mia a adunat toate gâștele lumii în parc. O atmosfera stranie, de pustie... Doar eu cu Mia și sutele de gâște. Lumea e un glob de sticlă în care ninge bucolic peste case, din acelea care existau în copilărie. Un caleidoscop alb‐negru, escherian, a cuprins pământul, apele oceanice și cerul.
Animismul târziu și necesar al ființei. Pubela psi. Colecția de șervețele
Povestea gâștelor și a rațelor este fără sfârșit, și eu am să continui să le deslușesc peste tot semnele. Mia a animat deopotrivă pietrele, scoicile, profilele filigranate ale arbuștilor, gâște, rațe, lebede și alte făpturi de circumstanță, de‐acolo de unde comunicarea cu lumile de jos nu pare a fi la îndemâna oricui. Dar ea găsea întotdeauna soluții: bune, proaste, aiurea, dar până la urmă, erau soluții. Imaginația mamei era năstrușnică. Iar intuiția ei formidabilă n‐a părăsit‐o până la sfârșit, când a simțit că o să moară și mi‐o spunea din perioada când se simțea încă foarte bine. Pentru ea nu a mai găsit o soluție sau vreun rost să mai trăiască. Rost ar mai fi avut, dar resursele erau pe terminate și chinul prea umilitor pentru ființa sa demnă care nu se juca cu compromisurile. Când trupul devine o povară prea mare pentru spirit, acesta se mută în alte lumi. De ce n‐a mai căutat mama nicio soluție? De ce, oare, a abandonat? Drumul se vădea luminos și lung în fața unei bătrâneți lucide, chiar dacă dificile. Nu i‐a plăcut mamei defel bătrânețea cu chipul ei schimonosit de neputințe și dureri, cu bolile ei necesare.
Abia după idele lui Marte, iarna s‐a dezlănțuit dintr‐odată; un ger cumplit, care a urmat unei furtuni nemaipomenite de zăpadă. Am ieșit într‐o plimbare în peisajul hibernal până la iazul cu rațele moțate. În mod cu totul excepțional, am întâlnit acolo și gâștele mamei. Erau patru la număr. În zonele populate, nu vezi gâște decât în înaltul cerului. Un peisaj compozit de un alb translucid și strălucitor cu patru gâște, patru moțate și întinderea sufocantă de zăpadă. Un frig groaznic, prin care nu m‐aș fi aventurat până în parcul de la golf, unde temperatura e mereu cu câteva grade mai joasă, iar vânturile sunt teribile. N‐a fost nevoie, pentru că, din aceleași rațiuni practice, Mia mi‐a adus gâștele lângă casă. Și încă de două ori la rând. În weekend‐ul care a urmat, plecasem în vilegiatură, așa încât le‐am vizitat văzut tot la iaz, chiar cu o seară înainte. Moțatele m‐au măcăit strident, de la distanță, iar gâștele făceau piruete într‐o tăcere deplină pe patinoarul iazului. Mia a ales să‐mi vorbească cu glasul rățăit și răgușit, pentru că rațele făceau acum oficiile de gazdă. Poate gâștele s‐au mutat cu chirie, lacustru, pentru restul iernii, iar eu nu va mai trebui să alerg ca nebuna pe plajele private după ritmurile mareelor. Iată cum Mia a găsit și de data asta o soluție. Fără internet și fără telefon.
În drum spre casă, pe mijlocul străzii, văd un capac de gunoi, probabil târât până aici de o rafală puternică de vânt. Ar putea fi, foarte bine, de la pubela noastră. Nu știu de ce mă gândesc la asta, pentru că e prea departe de locuința mea. În sfârșit, ajung acasă, ca să constat că pubela de gunoi e goală și răsturnată. Mă uit cu atenție în jur, nici urmă de capac. Măi, să fie, ce intuiție! Eu, care nu observ nimic. Asta trebuie să fie făcătura mamei. Cu tot frigul, o pornesc hotărât înapoi, să recuperez capacul. Dar capacul ia‐l de unde nu‐i. Imposibil să‐l fi ridicat careva, într‐un interval atât de scurt. La temperaturile astea, nu era pe stradă nici picior de om, nici roată de mașină... doar o nebună umblând prin ger după gâște. Mai merg o vreme și urmăresc cu atenție drumul, în toate direcțiile. Nimic! Doar dacă l‐a ridicat vântul și l‐a purtat peste case! Vântul însă era deja liniștit. Deci, unde s‐a dus capacul? Mă întorc acasă, dezamăgită, va trebui să umblu, să cumpăr o pubelă nouă, gunoiul nu poate sta fără capac. Chiar și așa, vine ratonul și‐o răstoarnă, o trosnește de pământ și‐o rostogolește până‐i sare capacul, apoi sfâșie cu pricepere sacul legat cu panglică roșie și se pregătește de un dinner copios. Ajung acasă și... capacul mă așteaptă, cuminte, lângă mașină, nu prea departe de trupul lui, într‐un loc în care e imposibil să nu‐l fi văzut mai devreme. Chiar dacă aș admite că nu l‐am observat, deși doar pe el îl căutam, ce s‐a întâmplat între timp cu sosia lui din mijlocul străzii? Iată un fenomen psi pe cinste: capacul rostogolit pe driveway teleportat în mijlocul drumului, ca să mă avertizeze că ar trebui pus la loc, până nu‐l ia vântul și‐l duce cine știe pe unde... Tot așa, am început dintr‐odată să observ cu atenție și gâștele. Măcar ele sunt frumoase și măiestre... sunt păsări de suflet. Dar capacele de pubele, ce virtuți au, care ar fi rostul lor? Sper să nu declanșeze și ele ‐ precum femeile urâte ‐ pasiuni irezistibile!
Îmi vine în minte o întâmplare, apropo de spiritul practic al Miei, pe care în mod ciudat mintea mea de copil a găsit‐o mai degrabă amuzantă, decât reprobabilă. Gestul nesăbuit al mamei l‐am calificat încă de pe-atunci ca pe‐o ușurătate candidă a ființei ei ingenioase, ce imagina soluții rapide pentru orice situație. Făceam colecție de șervețele; era un sport pe care‐l practicam de vreo câțiva ani, cred că strânsesem vreo câteva sute, le țineam într‐un clasor botanic. Foarte probabil că devenise deja un hobby obositor și neinteresant, dar trebuia să țin pasul cu competiția. Mia avea musafiri. Muncise toată ziua cu Buni pentru pregătirea bucatelor. Când a venit seara și a sosit momentul aranjării mesei, și‐a dat seama că nu avea șervețele. Era prea târziu pentru a fi cumpărate din comerțul de stat socialist. Prin urmare, a dat iama în colecția mea de șervețele și le‐a așezat cu dezinvoltură pe masă. Oaspeții începuseră deja să sosească. Colecția nu mai putea fi salvată. Cred că am început să plâng, dar în același timp am simțit și un fel de ușurare. Masa arăta compozit și bizar cu șervețele în toate culorile. O stivă neuniformă cu cele rămase neasignate își aștepta ghilotina pe un colț de masă. Mă bătea gândul ca, într‐un moment de neatenție, să plec cu ele, să le ascund, să le salvez măcar pe acestea rămase. Dar n‐am făcut‐o, riscam să mă fac de rușine. Cred că mama a plusat, adăugând farfurii de toate felurile, în ton cu culorile sau motivele florale ale șervețelelor. Sau poate a vrut doar să compenseze serviciile descompletate, gest pe care eu l‐am interpretat în fel și chip. Tot din acel moment, colecția de șervețele a încetat să mai existe. Le‐am păstrat doar pe cele mai frumoase, o vreme, dar nu am mai strâns altele noi. După petrecere, ajutând la strângerea mesei, am înmormântat cu sadism trupurile lor ferfenițite și sfâșiate, în coșul de gunoi. Am ținut să fac eu această operație, le‐am strâns unul câte unul, privindu‐le pe fiecare în parte pentru ultima oară cu durere și detașare. Înmormântarea lor a constituit o adevărată terapie. Din acel moment, am încetat să mai încropesc orice colecție. Cred că, la vremea aceea, mai aveam una de capace, alta de timbre, alta de monede (aduse de Puiu din excursiile lui C.A.E.R.),... au murit toate în acel moment. Cumva, am realizat gratuitatea acestui gest. Deși mi‐amintesc că am avut o ieșire dramatică, cred că nu i‐am purtat pică mamei și, în bună măsură, am considerat gestul ei amuzant și cumva eliberator. Foarte posibil ca preocupările mele colecționare s‐o fi enervat, iar petrecerea "fără șervețele" să fi constituit un bun pretext să mi‐o arate, pentru a mă reorienta către "colecții" mai valoroase...
Sperietoarea de gâște
În prima iarnă după ce Mia a plecat, gâștele încă mai viețuiau cu sutele în parcul de la golf. Primăvara, când se topeau zăpezile, toată pajiștea era plină de găinaț. Nu exista un spațiu cât de mic în care să‐ți potrivești talpa. Puiu se amuza teribil de voluptatea Arinei, când era mică, de‐a nu rata nici un găinaț, când alerga, cu pasul ei poticnit, după gâște. La un moment dat, gâștele au dispărut și excrementele lor au încetat să mai hrănească vegetația parcului. Cu toată îngrijirea temeinică a grădinarilor, iarba parcă și‐a pierdut prospețimea. Tot cam atunci au început și excursiile mele pe plajele private, în căutarea păsărilor de suflet.
Într‐una din zile, am aflat ce se întâmplase. Era către asfințit. Parcul era aproape gol. O primăvară rece și nehotărâtă. Un tovarăș, cu o servietă de tristă amintire ‐ un adevărat profesionist ‐ s‐a oprit pe pajiște, în aproprierea apei. A scos din ea o jucărie, un zmeu cu sfoară. Zmeul reproducea cât se poate de realist un vultur în mărime naturală, cu o expresie de‐a dreptul fioroasă. În câteva minute, cu ajutorul unui mic motoraș, extras din aceeași servietă, zmeul dădea rotocoale războinice prin cerul trist și gol. Harnicul vânător a bântuit înălțimile parcului timp de vreo oră. O liniște de fund de mare s‐a lăsat peste seară. Vulturul s‐a întors pe sfoară, la stăpânul lui și a intrat înapoi în servietă. Cum se lăsase întunericul, am pornit și eu spre ieșire. Mașina mea și a lui erau singurele rămase în parcare: un SUV alb, pe care era desenat, mare și colorat, un vultur. Alături de el, mult mai mici erau pictate câteva gâște. Abominabilul vehicul purta și un nume: Goose Chaser (vânătorul de gâște). Pesemne, tovarășul de la cadre, angajat de administrația locală, făcea acest exercițiu zilnic. Este și asta o meserie, ca oricare alta. În fond, nu omora pe nimeni; chipurile, menținea igiena parcului. Vulturul nu mânca gâștele, doar le zburătăcea. Ca urmare, bietele ființe hăituite și‐au mutat habitatul din parc către tărâmuri mai sălbatice. Se pare că, înzestrate cu oarece memorie, grațioasele zburătoare, au început încet, încet, să evite împrejurimile și cerurile războinice ale parcului. Doar gâștele mamei se mai aventurau în zilele întunecate și ploioase sau atunci când fluxul bătea amenințător în peretele despărțitor de stânci... Și ale tatei... Gâștele de suflet nu se lăsau intimidate de camuflajul ridicol și amenințător al schimbătoarelor vremuri.
(va urma)