Cerul era compact. Nori mirositori a ploaie formau o platformă dantelată prin care răzbătea, irizat, o sită de lumină. O liniște cu păsări copleșea întinderea de ape. Golful era încremenit în crețuri de apă și lumină, ca într-un cadru postimpresionist. Sub semnul incert al ploii, refluxul făcea pași grăbiți, deschizându-mi drumul către faleza golfului.
Nu-mi dau seama nici eu cum, dar prin aerul dens și încărcat de miasmele ploii, le deslușesc strigătul. O iau, cu pas sprinten, pe dunga îngustă de faleză, escaladez peretele de stânci și mă tot întreb dacă voi putea ajunge până la capăt, dacă ploaia nu se va porni serios și va trebui să mă întorc din drum. Câțiva nori coboară amenințător deasupra capului și descarcă un duș rar și îmbătător.
Mă întorc cu fața spre apă, privesc spre un punct fix, un punct anume în care ochiul meu a fost prins de o forță nevăzută. Doar că, de data asta, erau trei și nu două. Ploaia începuse zdravăn și am pornit-o înapoi către parc. Mă gândesc la Roro; trecuse deja o săptămână de când nu-i mai vedeam decât chipul de umbră. Gâștele mamei au crescut la număr. Acum sunt trei și peste câteva clipe au fost chiar patru.... Deci, Roro avea companie. Gusteață (cum îl alinta nepoțica lor) plecase cu doi ani în urmă și o lăsase singură, dar nu pentru multă vreme. Roro a iubit cu vigoare viața, care s-a scurs din ea, în câteva zile, ca o avalanșă de primăvară. Primăvara aduce adesea cu ea moartea, care e tot un fel de început către o altă viață. Tot primăvara a adus și moartea mamei, doar puțin mai devreme, în preajma Învierii. Ca să poți învia, trebuie să fi fost mai înainte mort. Primăvara este cel mai viu și mai mort anotimp; el moare lent topindu-se în vară și revine cu patimi și pasiuni în fiecare an. Dar cine știe cum arată acum primăvara mamei și a lui Roro? Fără frunze, fără miros de iarbă și de ploaie. Tare mi-e teamă că, acolo unde sunt ele, este un singur anotimp, întunecat și searbăd, o lume de gelatină - care începe în ochiul deschis al mortului. Poate morții trăiesc acolo în amintire, cu imaginea din ochiul întors către lume, pe care au luat-o în ultima clipă.
Discrete, noile gâște și-au luat zborul, salutându-mă în treacăt, în timp ce gâștele mamei au ieșit din apă și au pornit-o pe covorul dens de scoici, în întâmpinarea mea. Bărbătușul pășea cu câțiva pași mai în față, înalt, semeț, în urma lui - femela cu gâtul șerpesc, capul mic și delicat.
Ploaia se mișcă nesigur între două pete de soare, ce despică rotund și sporadic câte-un nor. Ploaia e și ea, nehotărâtă, ca viața; o ploaie incertă, într-o lume incertă de vise, regrete și amintiri.
Duhul mamei e aici cu mine, pe plaja de la golf, unde regăsesc imaginea și glasul ei într-o epifanie cu gâște. Învățătura creștină nu vorbește despre nemurirea sufletului, ci despre întoarcerea lui la creator, atunci când nu se pierde în nimicnicie. Sufletul mamei trebuie să aibă locul lui în sfere înalte, de unde coboară sofianic, să vegheze din când în când asupra mea,... dacă trebuie.
Peisaj vedic cu gâște și lebede
O colonie mare de gâște s-a aciuat după barajul de stânci de la capătul golfului. Ce or fi căutând aici în timpul anotimpului torid? Niciuna nu seamănă cu gâștele mamei. Și nu e nici un pui printre ele. Nu putea crește, dintr-odată, atât de mare. Din acea mogâldeață cenușie, să devină creatura delicată cu gâtul negru și subțire, pieptul alb și imaculat și babețica albă din jurul capului. Să fie astea gâștele mamei și rățoiul cel urât să se fi transformat deja în lebăda frumoasă?
Și, iată cum gândul meu de basm se materializează. Pe translucidul apei, glisează ca o nălucă, o lebădă. N-am mai văzut lebede prin partea locului, le știam creaturi de apă dulce. Azi, Mia mi-a trimis o lebădă în locul familiei de gâște. Lebăda, care glisa pe linia malului paralel cu mine, m-a condus înapoi în parc. Eu, sărind peste bolovănișul umed și alunecos, ea alunecând pe ape. Profilul ei statuar îmi amintea de profilul perfect al mamei și de versul: Trece lebăda pe ape". În relație cu apa, ca leagăn și somn al creației, cu lebăda murindă, îmi vine în minte un altul: Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. Spre deosebire de gâște, lebăda este cea mai tăcută dintre ființe. Ea nu strigă decât atunci când e murindă. Această ființă delicată dansează pe ape și își cântă propriul prohod când moare. Saint-Saëns este singurul care a auzit această muzică. Trebuie că Mia a identificat lebăda cu gâsca - măiestre suflete zburătoare cu reprezentările lor terestre. Hamsa, pe care Brahma călătorea printre lumile în devenire este echivoc reprezentată fie ca o gâscă, fie ca o lebădă albă, după dubla semnificație a cuvântului în sanscrita veche. În tradiția islamică, hamsa este o amuletă - o mână cu ochiul cunoașterii în palmă. Ea aduce simbolul cifrei cinci, al uniunii și al echilibrului, dar și al protecției. Mâinile mamei, care au rămas calde până au intrat în nemurire, le păstrez în închipuirea mea ca pe niște amulete (hamsa - cu ochiul care mă veghează din podul palmei). Și toate aceste înfiripări ale sufletului și ale minții - mâinile mamei, gâsca, lebăda și alte întruchipări animate - poartă numele de hamsa, o marcă a spiritualității vedice și islamice, veche de mii de ani.
A mai sosit de undeva din neant încă o lebădă. Sorb cu mișcări elegante din două ochiuri alăturate de apă, dându-și gâturile pe spate în arcuiri grațioase. Din când în când, mă privesc pe furiș printre pene, în timp ce-și fac, minuțios, toaleta în poziții contorsionate ale gâtului. M-am așezat pe stânci lângă ele, până când Mia mi-a trimis și gâștele. Le-am auzit mai întâi strigătul deasupra norilor. Apoi, au aterizat pe apă. Au ieșit la țărm și s-au îndreptat către locul unde primeam cu uimire multiplele daruri. Lebădoiul, ca și gâsca-tată, are un gât neobișnuit de lung. Lebădița e mai scurtă și suavă, cu gâtul subțire și șerpuit, precum gâsca-mamă. S-au ridicat pe vârfuri și și-au deschis larg aripile, par dintr-odată de două ori mai înalte, își scutură cozile și își iau zborul. Gâștele le urmează, și ele, către îndepărtatele zări. Mă îndrept și eu spre ieșirea din parc. Mia a plecat. E târziu. Unde s-au dus și gândurile și viața noastră?
Dialog cu mama
Cum definești ficțiunea? O formulă, nu întotdeauna subtilă, de a ascunde realitatea? Și atunci, realitatea ce e? O proiecție dramatică a unei ficțiuni neînchipuite, încă. Deci, amândouă sunt cam același lucru, depinde doar cine le scrie sau le trăiește. Despre ce scriem? Despre noi, despre voi, despre ceilalți, și apoi iar despre noi, ne învârtim în cerc sau, mai exact, în jurul cozii. Ce rost are să te străduiești să scrii ficțiune, când ai putea vorbi, cu sinceritate și curaj, despre propria ta persoană spunând același lucru? Ai lăsa de-o parte convenția, adaptările circumstanțiale și schița ar lua locul portretului construit cu migală. Avem o părere aproximativă și relativă despre noi înșine. Portretul e, de cele mai multe ori, static și stereotip, numai pentru că vizează un profil, pe care te străduiești să-l ții cât mai departe de propria persoană. De altfel, scrisul însuși, nemaifiind executat de mână, e numai pe jumătate autentic. De când s-a inventat tiparnița, cel care-ți receptează scrisul a început să piardă mult din afectul lui. La fel cum s-a uniformizat scrisul în tipar, tot așa s-a uniformizat și spiritul cititor. Scrisul s-a îmbrăcat pompos în felurite fonturi, mai groase, mai grațioase, mai aplecate, la fel cum spiritul impostor s-a deghizat în fantoșe.
Semiții ar trebuie să fie cu toții stângaci. Probabil că majoritatea sunt, mult mai mult decât etniile care scriu de la stânga la dreapta. Totuși, ei scriu cu dreapta, nenatural și neinteligibil. În SUA, stângacii sunt încurajați să scrie cu stânga, adică nefiresc. Ar trebui să se scrie în spiritul scrisului și nu al stângăciei ființei. Semiții ar trebui să scrie toți cu stânga, iar atunci se vor numi toți stângaci. Când te naști, nu ești nici de stânga, nici de dreapta, nu te naști pentru un anume tip de scris, scrisul se deprinde mai târziu, pe mâna potrivită sau greșită. Toții stângacii ar trebui mutați în Israel sau în țările arabe și dreptacii lăsați să locuiască în restul lumii. Rezultă că sunt mult mai mulți dreptaci decât stângaci sau că diaspora s-a produs, pentru că s-a stricat echilibrul lumii. Atunci, nici n-ar mai fi fost atâtea războaie, pentru că nu poți să te lupți cu dreapta contra stângii, din cauză că fiecare ar lovi în gol.
Azuga. Jurnale sporadice. Însemnări fără timp
Sunt în casa mamei de la munte. Pădurea de brad, muntele agrest de la fereastra blocului muncitoresc, profund urât, coșcovit, cu balcoane meschin învelite în termopane, îmi vorbesc în straturi cuprinzătoare despre sufletul ei gingaș. Și, în urâțenia asta de bloc comunist, ca un sâmbure parfumat, stă apartamentul frumos al mamei, înțesat cu cărți, tablouri și ceramici de Hurezi, Colibaba și Korund.
Printre cărți, descopăr în dormitorul ei tot felul de agende și de blocnotes-uri abia începute. Le iau la rând, emoționată să întâlnesc acolo câte ceva din gândul și din sufletul ei. Dau peste câteva însemnări sporadice, majoritatea fără dată, fără continuitate. Crâmpeie de gânduri, de stări imposibile, amestecate peste ani, așezate în aceeași pagină, la întâmplare. Ideea de jurnal căpăta cumva contur în mintea ei, notele sunt de multe ori însoțite de marca unui an, alteori a unei luni, în caz fericit apare câte-o dată completă. Un act spontan, confesiv, jurnalul infinitezimal al mamei e răspândit printre paginile albe ale agendelor abia începute și abandonate. O anumită incertitudine, sau poate doar o anume decență a împiedicat acest havuz memorialistic să se așeze, disciplinat, în pagină. Se temea, Mia, de propriile gânduri, le abandona atunci când porneau nestăvilite și atacau foaia de hârtie.
Textul care urmează, înghesuit pe un carnețel (diferit de agendele mari cu coperți plușate, primite de tata la conferințele Energiei) nu este datat. Se pare că mama și-a conceput scrisorile cu mult înainte de-a le da o formă publicabilă în jurnalul ei eseistic (în 2012). Prin conținut, aș localiza acest text în jurul anilor '90. Ce a așteptat Mia în tot acest răgaz de timp? Doar după ce a aflat că trebuie să se pregătească de plecare, s-a pus pe treabă.
Am început cândva un ciclu de scrisori care îmi angajau sensibilitatea, lucru pe care acum încerc să-l evit, pentru că încerc să scriu altfel, detașat de evenimentele pe care le-am trăit. Rămăsesem atunci într-un anume moment al existenței mele, și atunci credeam că sunt cel mai important personaj, eu cu suferințele și dramele mele. Treptat am realizat contrariul; lumea din jur, evenimentele sunt cele care ne dirijează într-un fel existența. Ele defilează posomorâte, monoton și continuu, nesfârșite. Nu mai avem limite. Suntem fideli evenimentelor, ele ne dirijează destinul, ele sunt destinul. De ce atâta efort existențial și de ce atâta risipă de energie. Sume fantastice, eforturi nemaipomenite pentru o existență întunecată, pregătită de mine minut cu minut, piatră cu piatră. Erau necesare scări pentru a ajunge în vârful prăpastiei? Căderea va fi mai spectaculoasă. Mă înfășor încet, încet într-o cămașă de gheață, cum ar spune cronicarul. Ce voi face de mâine încolo cu existența mea? Marți 23 August, va trebui să hotărăsc ce va fi. Nu va fi posibilă nici o hotărâre, decât că într-o zi am să mă sinucid. E nevoie de mari precauții în această stare imposibilă care mă va ucide.
Poate nu s-a iluzionat să mă poată iubi și că într-adevăr m-a iubit. Dar nu s-a gândit că hotărârea aleasă însă, într-un alt moment, este singurul lucru cinstit în viața lui. S-a încheiat o existență.
Câte existențe va fi trăit mama și cu ce intensitate! Cei ce-și doresc să ducă o existență dreaptă și autentică nu-și refuză suferința și-și potențează la maximum bucuria. Chiar și când entuziasmul se pierde sau se fanează, bucuria se interiorizează și luminează pe dinăuntru ființa. Pe alt carnețel, mulți ani mai devreme:
Au trecut câteva luni de când nu am mai pus mâna pe acest caiet. Cert este că am preferat să vin acasă, decât să rămân acolo. Cine știe cât și cum va trece timpul și iată! Voi îmbătrâni. (1984)
Regăsirea caietului e întâmpinată, mereu, cu lamentația devenită laitmotiv: Au trecut atâția... ani (sau atâtea... luni) de când n-am mai pus mâna pe acest caiet. Ca și cum Mia ar fi fost cea absentă, pierdută - ca personajele lui Murakami (IQ84) - rătăcită din această viață, iar caietul a așteptat fidel, cuminte întoarcerea ei.
5 decembrie 1994. Au trecut 10 ani de când nu am mai pus mâna pe acest caiet. Câteodată, nu vrei să te confesezi nici propriului tău caiet. Ce se va întâmpla cu mine? Iată că sunt singură, absolut singură de trei ani. Am uitat că mai exist. Cineva va trebui să ispășească vina. O vină mai mare decât cea mai cumplită suferință. Dacă Dumnezeu există, va opri suferința și mă va răzbuna.
Iată gândurile mamei doar cu o zi înaintea zilei mele de naștere. Ziua mea, care urma, nu era un prilej de bucurie pentru ea. În fapt, nici pentru mine. Eu, eram și eu departe și de mine și de ea și de aproape toți care-mi erau dragi. În mintea mamei, 6 decembrie era o zi nefastă. Și așa a rămas până când a murit. Poate că Mia nu m-a dorit de Sfântul Nicolae. Era ocupată cu studiul, cu infidelitățile tatei și începutul nepromițător și plin de neșanse al unei vieți.
2 oct 1996. Iată-mă în drum spre New York, fiica mea va naște o fetiță. Cum va fi ea? Cum va arăta? Cert este că m-am liniștit. Era și cazul după șapte ani. Ce voi face în acest moment al existenței mele? Voi îngriji un copil și nu voi fi singură; cert e că nu voi fi singură și este foarte bine așa! Afară este ceață și avionul întârzie 10 ore. Răsare soarele la București și va dispărea in curând ceața.
Mia a stat cu mine și după ce am născut. Am exasperat-o cu stările și angoasele mele. Cu o zi înainte să vină pe lume Clara-Arina, am muncit până la 10 noaptea la un proiect, să-l las într-o formă acceptabilă. Asta m-a menținut într-o stare mentală decentă. Mama pierduse noțiunea timpului cât a stat la mine. Trăia într-o lume străină, fără timp, pe care n-a iubit-o.
Azi este duminică. Nu știu în cât. Știu că s-a născut Clara. Roxana nu va fi singură. Existența mea este cenușie, fără expresie. Roxana nu va mai avea nevoie de mine. Îmi voi duce singurătatea mai departe. (New York, oct. 1996)
Cumplită depresia mamei! Cu o nepoțică abia ieșită din ou, se gândește din nou la singurătate. Perspectiva nașterii părea s-o așeze într-un spațiu mai confortabil și mai optimist, dar depresia post-partum pare că s-a manifestat mai mult la ea decât la mine. Fetița in nuce i-a adus speranța și bucuria, creația odată împlinită și angajată în drumul spre moarte, o întoarce în cenușiul existenței. Nu-i place această lume nouă, nici limba ei. Dar elevii mamei răsar cu solicitudine de pretutindeni. Monolog cu prietena ei apropiată.
Învăț engleza fără spor. Where are you from?
Dragă Vio,
Sunt în avion de jumătate de oră și nu mai pleacă. Trebuia să plece la 7. Plec la Chicago la elevul meu de acum 30 de ani. Stau și mă gândesc la americanii ăștia și încerc să-mi explic acest cult al lor pentru tinerețe, pentru tot ce este nou; New England, New York, New Haven sunt nume ce exprimă speranța; pentru că în aceste "noi" tărâmuri, viața capătă dimensiuni, un continent în care s-a pornit de la ideea că se va realiza raiul terestru. Filmele lor, și cele noi și cele vechi, exprimă aceeași idee.
La Chicago, cred că mama a ajuns o singură dată. Iar elevul la care se referă este băiatul Doamnei Bărboi, demult plecată și ea în lumea celor drepți. La nunta lui, mama arăta ca o prințesă, cel puțin așa o alinta ilustra doamnă Bușulenga, fosta ei profesoară, care-i spunea "Miuț". Acolo, a vizitat-o și pe Coana Zina, mama și soacra altor doi elevi ai ei. Zina a fost un fel de mamă mică pentru mine. A plecat și ea, fără preaviz, ca o furie, din această lume.
În lume, mai ales dacă ești copil singur, dobândești, dacă nu chiar îți cauți, mai multe rânduri de părinți. Unii dispar, apar alții noi, părinții apropiați ai prietenilor, prietenii mamei, ai tatei, pe care i-ai cunoscut prea puțin, dar prin dispariția părinților au intrat pe rol. Cât trăim, avem nevoie să fim înconjurați de o mare încrengătură de suflete, de suflete de părinți. (Cine are părinți, pe pământ nu în gând / Mai aude și-n somn ochii lumii plângând (Adrian Păunescu - "Repetabila povară").
Din nou, însemnări fără dată..., care s-ar putea alinia temporal notelor de mai sus. Memoriile mamei plutesc într-un continuu prezent istoric, într-o dimensiune cvasi horoscopică, anul lipsește mai tot timpul, dar ziua și luna se reliefează cu precizie.
Azi, 10 aprilie, plec la mănăstire să aprind lumânări; sunt tristă și singură. De fapt...
Însemnările de mai jos au stat într-un carnet foarte mic, le-aș atribui unei perioade mai fericite, înainte de 1980. Răspunsul însă este, mai degrabă, că nu știu. Însemnări fără timp. În preajma zilei ei liturgice, temerile mamei se exacerbează.
13 august
Nu pot admite numai realitatea lumii interioare, când existența își spune cuvântul. Conștiința pune mărturie despre existența mea propriu-zisă. Iată toate lucrurile mărturisite ca existente. Viața mea este foarte plină și ar trebui să fiu mulțumită. Numai că nevoia de metafizică ce ni se impune ca o exigență intelectuală, îmi pune cealaltă realitate ca imperios necesară. Ea conține numai adevărurile mele într-o lume pentru alții incertă. Ce voi face cu singurătatea care îmi bate la ușă? Cum să-i răspund? Cu spaima lipsei de experiență sau cu liniștea celui care contemplă propria-i existență ca pe un fapt din afară, stabilind ipoteze a căror probabilitate nu se va verifica niciodată. Cât să mai aștept?
Puiu
Recitesc mesajele mamei dintr-o perioadă searbădă a existenței sale și realizez această relativizare a ființei într-o încrengătură schimbătoare în timp și spațiu. Cât de mult poate suferința deforma realitatea într-o reprezentare care, chiar dacă pare convingătoare și are temeiurile ei, se întoarce împotriva ființei și o ucide încet, pervers și temeinic? Este oare spiritul alterat inevitabil de carne? Se pare că da, de vreme ce vorbim despre karme și legături atât de puternice între ființe care transcend granițele dintre lumi.
Pe tatăl tău l-am iubit și nu voiam să accept această greșeală care m-a pustiit sufletește cu fiecare clipă! Era un fel de senzație de naturalețe prozaică deviată în nebunie, într-un grotesc devenit himeric ca să-l pot accepta. În dosul acestei stări de nevroză nu mai era nici o umbră de tandrețe. Tatăl tău nu a avut nici un prieten, nici M. nu era băgat în seamă decât la bătrânețe. Obsesiile lui sexuale îl enervau și pe M.!
Merită, m-am gândit, să scriu o carte, un formular, care să confirme o inteligență autoscopică. Sper să nu mai deschidem acest subiect despre tatăl tău, care adâncește o prăpastie ce se așază tot mai mult, cum vezi, face rău și după moarte. Îmi pare rău că nu-mi pot stăpâni congestia spirituală, pe care tu o râcâi cu inconștiență și pe care, crede-mă, ai să o regreți mai târziu, dar va fi prea târziu. Ai grijă cu fata ta, pentru că totul se răzbună, impactul tău cu realitatea este într-un crescendo terorist. Nu ai crescut cu omenia țăranului alături, ci în marasmul unei biografii absurde, patetice si sadice! Eu nu trebuia să accept situația, de aceea am tăcut până nu am mai putut răbda. ADN-ul nu-ți dă dreptul să-mi ceri să uit, deși slăbiciunile pentru tatăl tău au fost mai mari decât ale tale!
Cred că Mia a suferit, de la un moment dat, mai mult pentru greșelile sau alegerile ei, care i s-au părut inacceptabile. Puiu spunea că mama nu avea îndoieli: trăsătură specifică dictatorilor - îi plăcea lui să gloseze.
Cu toate nemulțumirile de-o viață și distanța care a crescut între ei în ultimii 30 de ani condamnați să împartă același acoperiș, mama l-a îngrijit la sfârșit și s-a ocupat de el cu altruismul pe care nu și l-a dezmințit niciodată, iar asta, cu toată boala ei de ficat care începuse să-și arate, tot mai agresiv, semnele. Textul de mai jos se referă la o scrisoare a tatei trimisă nepoatei lui de ziua ei. Mia este mișcată de conținutul scrisorii, dar împotrivirea firii nu se vrea înduioșată, imaginând gânduri sau rațiuni perverse chiar și pe marginea unor rânduri de o inegalabilă tandrețe și delicatețe. Plânsul se vrea estetic, dar suficient ca să edulcoreze patima, ridicând-o la rangul de iluzie a falselor iubiri. Puiu mi-a restituit această scrisoare (pe care o căutasem în disperare prin toată casa), exact la 40 de zile după ce-a plecat. M-a întâmpinat la primele ore ale dimineții, când, într-un elan surprinzător, m-am dus ață, la sertarul unde scrisoarea aștepta să fie descoperită și apoi citată pe prima pagină a cărții pe care aveam să i-o dedic un an mai târziu.
Puiu a scris o scrisoare foarte frumoasă, cu talent; talentul se poartă greu, nici prin cap nu i-ar fi trecut să scrie. În sinceritatea lui nu cred, am verificat-o într-o viață de om! Acum am și plâns, estetic și psihologic vorbind, pentru că mi-ai transmis disperarea ta, pe care am încercat să o înțeleg; poate greșesc, dar era mitoman și credea cu sinceritate tot ce-i dicta creierul și obsesiile sexuale! Se iluziona și cu ideea că mă iubește! Recunoștea însă expresia lui Arghezi: "mila dumisale o să mă deșale!". Nu avea sentimentul familiei decât din teama că își pierde funcțiile. Puteam intui, totuși, dorința lui de a ieși din exactitate și indiferență, de a dirija receptarea și înțelegerea spre ce îi convenea. Nu cred că îl plictiseam, dar nu a avut nici răbdarea să mă cunoască. A aflat de la alții ce se întâmplă cu mine!
Cât înțelegea Arina din acea scrisoare? Avea 5 ani... Scrisoarea era pentru tine.
A trecut ușor prin viață, fericit și superficial, pentru că ce a trăit el nu a fost iubire și filozofia de care vorbești este un paradox. De câteva luni mă gândesc că moartea lui fără suferință fizică este a unui "sensibil schimonosit", ca în vestitul portret care a rămas emblematic! Boala lui a fost atipică, realiza situația. Îmi pare rău că inteligența lui aparte și spiritualitatea lui complexă și neliniștită a distrus tot ce era în jurul lui. Pentru mine a fost o enigmă și o întâmplare nefericită că ne-am întâlnit. A fost, cum spunea Nichita "o întâmplare a ființei mele", aș zice eu nefericită, într-un destin în care timpul se deschide rotund și precum eleații, m-am zbătut fără să fiu înțeleasă și fără să am măcar un suport moral!...
Am făcut tot ce se putea pentru el, cu riscul de a dispărea înaintea lui! Oricum, leagănul nu ți-l alegi! Dumnezeu să-l ierte!
Trupuri și inimi cicatrizate
După ce tata s-a dus, lumea s-a schimbat, "s-a răsucit în bot" - cu balanța ei de vii și de morți. Tot atunci, s-au concretizat mai bine plecările celor apropiați sau mai puțin apropiați. Mai apoi, plecările s-au transformat în sosiri, într-o congregație a spiritelor ce reveneau dintr-o lume îndepărtată. Toate astea le-am realizat după moartea tatei: viii pleacă morți și morții sosesc mai vii ca oricând. I-am regăsit pe toți la parastasele tatei, erau acolo pentru că pomenirea lui o cuprindea și pe a lor. Puiu n-ar fi găsit cu ușurință drumul către masa unde se legăna coliva, fără aportul lor. După ce tata a plecat, lumea s-a structurat altfel. Mai exista o jumătate de lume în care trăia mama. Atunci când boala Miei a devenit atroce, jumătatea ei se împuțina și ea, dar tot jumătate era. Mia s-a luptat mult cu jumătatea ei de lume, redusă la câțiva vecini, femeile de zi și de noapte, care se schimbau prea des, și prezența mea risipită în plecări și reveniri nedorite. Când o abandonau, femeile lăsau un gol mare, acela al dependenței și obișnuinței. Totul s-a petrecut prea brusc, prea devreme. Ne-a surprins și pe ea și pe mine cu armele în teacă, nepregătite pentru acest ultim război. Mama s-a luptat toată viața și nu era deloc mândră de trofeele câștigate: sechelele poliomelitei, o coastă mai puțin în urma rezecției unui chist hidatic pulmonar, o proteză de șold după multe operații cu tije și cuie, în urma unei fracturi de col femural. Și ar mai fi urmat și alte cicatrici, dacă o instanță superioară n-ar fi decis că: Gata! Gata cu suferința! Destul! De ce atâtea neșanse? Experiențe nefericite? De ce nu sunt neșansele distribuite pe la toți oamenii și se paraponisesc așa pe câte unii? Au săpat adânc aceste cicatrici în trupul frumos și zvelt al mamei! Făcea crize de angină, umbla cu nitroglicerina în poșetă. Mă gândesc la inima cicatrizată a mamei, la ultragiul ei care a început în copilărie și s-a terminat în moarte. Diagnosticul formulat de medicul legist a fost banal și stereotip: stop cardiac. Inima s-a oprit, dar creierul mai funcționa încă, în timp ce strugurii negri se închideau singuri și n-au mai fost niciodată strălucitori și verzi. Îmi vin în minte acele fermoare care-i brăzdau trupul - perverse intrări în teritoriul ei intim. Le vizualizez acum, pe ființa ei de aer și spirit. Un fermoar în prelungirea călcâiului, un altul, pe omoplat, altul de-a lungul pântecelui și câteva mai firave pe femur - pentru că arta cusăturilor în carne s-a perfecționat cu trecerea anilor. Cea mai groasă este cicatricea de pe spate, de unde i-a fost rezecată o coastă. Mă gândesc să caut o radiografie veche a plămânilor, să identific partea cu coasta lipsă. Nu-mi amintesc dacă era pe stânga sau pe dreapta, deși îi făceam masaj aproape zilnic. De ce nu știe mâna dreaptă dacă a masat cicatricea pe partea ei sau invers? Coasta mea cervicală ar fi trebuit și ea scoasă, acolo unde vena subclaviculară a suferit o obstrucție. Eu, deocamdată, o mai am pe a mea, pentru că Mia s-a opus cumva acestei operații, de-acolo, de unde veghea asupra mea. Încerc să vizualizez orientarea în spațiu a cicatricei - oblic spre dreapta, pe aceeași parte cu ficatul însămânțat hidatic, în același timp. Atâtea însemne umilitoare ale unei vieți irosite!
(va urma)