După ce m-am întors de pe meleagurile copilăriei, primul meu gând a fost parcul de la golf. În pragul însingurării și al suferinței, lumea se strânge în jurul tău ca o carapace. Ai vrea să ieși, să iei o gură de aer, dar preferi să te retragi înlăuntrul tău cu gândurile și amintirile de odinioară. Curiozitatea te părăsește deopotrivă cu interesul pentru tot ce este nou. Lumea a devenit o rețea de portaluri și canale care te aduc acolo unde ai trăit cândva în fericire sau, dacă cuvântul e prea tare, în armonie și iubire.
Parcul de la malul golfului este o cale de acces. Ar mai fi avionul, trenul, gândul, visul și cam tot ce are a face cu zborul, depărtările și drumurile. Depărtarea este o condiție a drumului, drumul este potențial o trecere, o inițiere, un început. Aș mai adăuga aici și ulițele copilăriei, dar ele sunt foarte rar la îndemână.
O vreme, gâștele mamei nu s-au mai arătat în parcul de la golf... Până într-o zi... După pontonul de lemn, observ o siluetă vagă în crepuscul, un gât cambrat înainta imperceptibil pe ape. Apoi se mai ivește încă una, asemenea unor emanații fulgurate ale mării și luminii. Încerc să-i vorbesc mamei, dar gândul meu e departe, nu mă pot conecta la sufletul gâștelor. Poate că aș reuși, daca le-aș putea distinge mai bine. Cele doua siluete crepusculare nu par a fi în legătură. Una s-a îndepărtat și s-a urcat pe platforma de lemn. Gâștele mamei si ale tatei umblau mereu împreună, se vede că nu și-au luat cu ei, dincolo, metehnele si obiceiurile terestre. Mă așez pe o stâncă și aștept. Aștept să coboare soarele mai mult sub apă, să pot zări, mai clar, formele din depărtare. Soarele cade într-un nor crepuscular. Pe sub sprânceana lui, o sită vagă de lumină îmi aduce, printr-un efect de lupă, mai aproape, capul zburătoarei marine, cu bentița ei albă. Cea din apă o pornește către mal, iar cealaltă continuă să stea cu spatele la mine. Pe măsură ce se apropie, disting tot mai clar gâtul lung și înșurubat, bentița canadiană și trupul mult mai mare în raport cu al celorlalte păsări. Deci gâsca-mamă e supărată pe mine, iar gâsca-tată a debarcat pe mal și a început să ciupească de fund câteva gâște locale care-și făceau siesta după o masă copioasă. Mă apropii, și fetele vesele dispar rapid din peisaj, pe jumătate în zbor, jumătate pe apă, doar gâsca-tată, cumva nehotărâtă, rămâne și mă privește a neputință. Ne luăm îndelung la revedere, de parcă și-ar cere scuze pentru încăpățânarea mamei, apoi o pornește săgeată spre ponton. Lumina nu e îndeajuns de slabă încât să nu zăresc silueta vagă a gâștei triste și însingurate. Bietul ei suflet plutește deznădăjduit și chinuit peste ape, iar iubirea lui nesfârșită lasă o dâră imposibilă de lumină pentru apusul scufundat de mult sub orizont. Pare că gâștele mamei și ale tatei se mai ceartă din când în când. Nici măreția cerului, nici liniștea apelor n-au reușit să le tempereze firile năvalnice și pustiitoare.
O altă zi, după un timp... În parc, fluxul bate în retragere. Dincolo de povârnișul de stânci ce separă parcul de plajele private, zăresc două siluete la marginea apei. Pornesc întins către ele, convinsă fiind că nu pot fi decât gâștele mamei. Mă apropii. Nu par nici mirate, nici tulburate de prezența mea: două gâște canadiene, un bărbătuș cu gâtul lung și drept, înnodat într-o parte și o femelă cu pieptul alb și proeminent, ce se reliefează grațios din arcuirea gâtului mai scurt și mai subțire. Scormonesc după alge, cu ciocul cufundat în scoicăreala de la mal; după fiecare mișcare, se opresc și privesc la puiul cantonat între ele, care repetă mișcarea cuminte și sârguincios. E acoperit de un puf gri-auriu, doar aripile, abia mijite, au o tentă mai întunecată. Un licăr de lumină se așterne peste memoria mea slabă și selectivă. Acum îmi explic de ce mama - gâscă stătea nemișcată pe pontonul de lemn, cu fața întoarsă de la lume. Obișnuită cu nemulțumirile și susceptibilitățile de-o viață ale Miei, mă întrebam de ce mama-gâscă nu-mi mai ieșise în ultima vreme în întâmpinare. Acolo își așezase ea cuibul și păzea cu sfințenie oul sau puiul deja zămislit. Gâscanul se învârtea haotic în jurul ei, probabil îi ducea hrană, după care venea până la mal, să-mi dea bună ziua. Vroia să mă încredințeze că Mia nu era supărată, că temerile mele nu erau întemeiate. Sosește un stol mai mare de gâște. Prezența lor în anotimpul cald mi se pare cu totul bizară. Poate sunt doar în trecere și au sosit să-i dea binețe noului născut? Am încercat să mă apropii, dar s-au ridicat instantaneu în aer, într-o larmă îngrozitoare.
.....
În săptămânile care au urmat, n-am mai ajuns în parc. Când am revenit, ceva m-a încredințat că gâștele mamei plecaseră. Nu mi-au mai ieșit nici în întâmpinare, nici la capătul golfului nu era urmă de ele. Pe pontonul unde își făcuseră cuibul, se jucau acum copiii de la vilele apropiate. Era deja vară. O pereche de papuci zburători în culori psihedelice așteptau să-și ia zborul în volbura apei. Pesemne, gâștele mamei și-au antrenat puiul în absența mea și au plecat la reședința lor de vară. Cum am să mă mai adresez Miei,
¥de-aici înainte? Va trebui să aștept până la iarnă? Absența ei stă rezemată de anotimp. Sau va trebui să-mi caut semnele în altă parte, să deslușesc duhul mamei în alte făpturi, nu neapărat animate! În înaltul cerului observ păsări ce vorbesc o limbă necunoscută mie. După întinderea aripilor, par a fi pescăruși... Câteva rațe se bălăcesc la mal, dar nu au nimic să-mi spună. Pășesc pe pietrele rotunde, îmbrăcate în alge și mușchi și încerc să deslușesc semne. Nici depărtarea mării, nici azurul bolții nu-mi sunt aproape. Nici departe, nici aproape. Mama nu e pe nicăieri, nu e cu mine astăzi. Nu a venit la întâlnire. Unde s-o caut? E târziu. O pornesc înapoi, către parc. Semnele vin și pleacă, nu se arată când vrei tu, au și ele rostul lor.
Pe drumul de întoarcere, chiar cu puțin înainte de intrarea în parc, și-au făcut apariția. Și nu singure, într-un grup de alte treisprezece. Soseau din depărtarea mării, ca și cum s-ar fi întors dintr-o croazieră. Puiul pășea dezinvolt și sprinten, încadrat de gâsca-mamă și gâsca-tată. Mă îndrept spre ele și grupul gălăgios intră în apă. Au rămas doar cele trei. Puiul se lupta imperturbabil cu o algă care-i atârna nervos din cioc. Mai zăbovesc o vreme, nestingherite de prezența mea, apoi o pornesc încet, cumva jenate, să se alăture grupului care abia se mai zărea departe, în larg.
Între anotimpuri. Ma mère l'oie
Un pescăruș îndrăzneț, cu pieptul imaculat de alb și umflat, glisa hotărât către o rățușca oacheșă care plutea grațios și linear pe suprafața apei. Pesemne, îi va fi pus gând rău rățuștei ce nu părea să-l bage în seamă. Periplul erotic s-a sfârșit dezamăgitor, pentru că rățușca s-a integrat repede unui grup compact ce pornise întru salvarea ei din calea necioplitului intrus. Pescărușul s-a oprit descumpănit și a zburat pe un ștuț falic de lemn, ce ieșea provocator din apă. De-acolo, privea de sus la prințesa rață, cum măcăia isteric și gutural, în cor cu suratele ei. Temerar și visător, pescărușul contempla așezarea și, probabil, compunea noi planuri de cucerire, în timp ce rațele pescuiau frenetic cu capetele în apă și fundul întors către cer. Din când în când, își ridicau pieptul, aproape vertical, și-și scuturau aripile deschise larg, ca niște fluturi uriași, înainte de-a ateriza pe-o floare - un gest-siestă după un prânz copios...
De câte ori vin în parc și întâlnesc gâște, știu că este un semn. Parcul a devenit un loc al uitării de sine și al amintirii. Păsări de lumină - sufletele își iau zborul cu aripile lor de mătase, apoi cad iar, au ritmurile lor prestabilite de sosiri și plecări. Precum albatroșii, au locuri dedicate pentru aterizări și decolări, condiționate de anotimpuri, astre și gândurile noastre. Sufletele mai stau - ciorchine - rânduite, prin gări și aeroporturi, să-i vadă pe cei dragi. Despărțirea este reiterată cu fiecare plecare sau sosire din lumea în care au trăit. Măiastra lui Brâncuși, cu pântecul alb, rotund și egiptean, concentrează în gâtul arcuit curbura și detenta zborului. Ea are un singur picior pentru că este o pasăre de suflet, imponderabilă. Piciorul este o prelungire în contingent, un axis mundi. Gâscanul vedic (hamsa) este vahana lui Brahma și a lui Saraswati, zei cu virtuți creatoare. Cântecul lui este respirația controlată a yoghinului: inspirația produce sunetul ham, iar expirația sunetul sa. Hamsa este un simbol al respirației universale, deci al vieții. Gâștele sălbatice, pe care le întâlnesc pretutindeni sunt respirația părinților mei.
Una dintre ele pare că face o plecăciune și se întoarce. Cine ești tu, făptură sublimă care mi-ai ieșit în cale în noul anotimp? Pornesc spre larg, lăsând o dâră aurie peste ape. Dispar ca niște năluci - prezența lor de câteva clipe a fost aproape fantasmagorică. Le aud vocea magnetică cum sparge platforma de nori. Se întorc și planează dinspre ocean, fac un cerc amplu deasupra mea și dispar din nou în direcția apelor. Ai plecat, făptură de dor și de aer, dar nu fără să-ți iei rămas bun! Soarele a căzut pe jumătate sub pământ; în orizont - o flacără de lumină. Dinspre campusul Academiei Navale, se aude o trompetă ce exersează în timbrul ei marțial și colorat. O aud, câteodată, seara, la apus, cum intonează prelung și nostalgic.
Cum spuneam mai devreme, mama nu știa să spună povești. Basmele lui Charles Perrault nu le-am cunoscut de la mamele mele mari sau mici, ci din primele lecturi de vacanță. Abia târziu, am aflat că ele veneau din povestirile unei mame-gâște, o țărancă, un personaj fictiv, ce depăna oral istorii moralizatoare într-o formă alegorică, inițial adresate aristocrației vremii. Deci basmele lui Perrault au fost dedicate adulților. Abia un secol și jumătate mai târziu, apar primele ediții pentru copii, ilustrate de Gustave Doré. Mi-aș fi dorit să am această ediție colorată când i-am citit basmele fetiței mele. Ma mere l'oie alături de cele 100 de gâște ale tatei m-au fugărit, de-a lungul timpului ficțional, mental și matematic, până în parcul de la marginea lumii.
Gâștele mamei. Și ale tatei
Gâștele mamei au devenit și ale tatei. Nu erau 100, ca în problema de aritmetică, pe care mi-o spunea Puiu în copilărie, ci doar două: un bărbătuș cu gâtul lung și viguros și o voce puternică de bariton și femela, ceva mai pitică, cu gâtul arcuit șerpește, pieptul rotund și reliefat, de un alb intens. Mama-gâscă avea un mers mai degrabă rățesc, decât gâscănesc. Umbla mereu în spatele lui, boscorodindu-l cu vocea ei subțire și nazală. Își unduia cochet șoldurile și-și arcuia gâtul în ritmul pasului greoi și legănat, amintindu-mi cumva de mersul poticnit al mamei.
De câte ori veneam în parc, gâștele apăreau într-un loc sau altul, de cele mai multe ori spre capătul falezei. Erau singurele exemplare rămase. Suratele lor luaseră drumul oceanelor de mai bine de două luni, cu toată lâncezeala și obstinația iernii întinse peste granițele anotimpului. Vorbeau o limbă stridentă și nazală, diferită de cea a gâștelor locale, care era percutantă, guturală și cârâită. Soseau acolo unde te așteptai cel mai puțin, acolo unde nu era nimeni, la capătul lumii, pe apă, în cer, pe pajiștile vilelor somptuoase, pe podețele de lemn. Îmi ies în cale, și eu știu atunci că Mia a venit la întâlnire. Și pentru că sunt mereu în pereche, mereu aceleași, le numesc deopotrivă și gâștele tatei, chiar dacă altele decât cele din problema celor 100 de gâște. Acelea erau gâște de spirit, nu de suflet.
Dacă mă nimeream în plin flux, iar accesul la faleză era foarte limitat, îmi apăreau fie în înălțimile cu arbori bătrâni ai parcului, fie în apă sau în cer, trebuia doar să le descopăr. Și, oriunde vor fi fost, erau mereu două. Gâștele, precum albatroșii, sunt legate pe viață de partenerii lor. După ce călătoresc peste mări și oceane îndepărtate, în perioada gestației , se reunesc cu consortul - mereu același - an de an.. Îmi vorbeau pe un tot ridicat, în grabă, cumva dezamăgite de tăcerea mea, și în cele din urmă își luau zborul. Cine să le înțeleagă? Încercam să le tălmăcesc limba, să descopăr un mod de-a comunica cu ele și îmi reveneau în minte vorbele nedeslușite ale mamei pe patul de moarte. Acea clămpăneală rapidă din buze, fără sunet, fără ecou. Cum să fac să aflu ce-a vrut mama să-mi spună? Am făcut un efort de concentrare, ca să înțeleg ultimele ei cuvinte, dar era prea târziu, vorbele ei erau surde, fără de înțeles - la fel cum îmi pare acum limba gâștelor.
Câteodată, fluxul inunda calea spre peretele de stânci care separa parcul de faleza cu proprietăți private. Alteori, nu-mi dădeam seama dacă mareea era în creștere sau descreștere. Într-o zi, m-am întors pe dig și am așteptat îndelung un semn, dar gâștele nu se grăbeau să se arate. O zi fără gâște, mi-am zis. Mama nu are azi timp pentru mine. În mai puțin de o oră, apele au bătut în retragere, am luat-o încet înspre plajă, am trecut peste stâncile despărțitoare. Dincolo de ele, începea o dungă îngustă de pământ, ce săpa temeinic în peretele malului. Solul mustea de apă și de scoici în agonie. Am ajuns aproape de capătul golfului, unde așteptarea mea și-a arătat rostul; perechea de gâște s-a ivit pe un povârniș de pietre și iarbă, deasupra malului. Am pornit-o înapoi în pas alert, soarele căzuse mult sub ape și întunericul mușca hămesit din umbra golfului pe cer. Când am ajuns înapoi în parc, gâștele mă așteptau neclintite pe pajiște, probabil zburaseră încoace, să-și ia rămas bun. M-am apropiat și au început să se deplaseze leneș prin iarbă; femela umbla în spatele bărbătușului, legănându-se și unduindu-și gâtul șerpesc.
Aud mersul poticnit și legănat al mamei pe podețul care duce spre ponton. O văd stând pe bancă, la marginea apei. O tristețe de sfârșit de lume curgea din ochiul ei pironit în orizont. O femeie ne privește îndelung. Ea a înțeles tristețea din privirea mamei, pentru că nu avea nevoie s-o ascundă la spate, ca mine. Ce frumoasă e mama ta!, îmi spune ea, ascultând la conversația noastră într-o limbă necunoscută. Mama însă nu mai arăta prea bine, boala începuse deja să-i roadă chipul și să-l ofilească. Dar femeia aceea a văzut strălucirea din spatele suferinței și a luat tot ce-i mai frumos din ea. Sunt pentru ultima oară aici! a mai spus mama nepăsătoare la conversația noastră. De unde știa ea atât de sigur? Am luat-o ca pe-o vorbă din cele amare, pe care mi le arunca la mânie. Ai să mai vii! - o asigur eu, fără prea multă convingere. Dar prezicerea mamei începuse să prindă formă în fotografia care, de-atunci, a locuit în telefonul meu. Eu n-am avut, atunci, ochi pentru tristețea din privirea mamei! Dar camera, da, ea a știut să prindă totul fără șovăială - ca să îmi poată arăta mai târziu.
Bărbătușul umbla drept, cu gâtul perfect vertical, înșurubat la bază, pasul lung și sprinten, doar capul urmărea același ritm senzual, de cămilă, ca o perpetuă reverență. M-am apropiat și abia atunci și-au luat zborul, înapoi spre apă. Acolo au dispărut deodată, ca niște năluci, ca niște ființe ale nopții care se întorc în adâncuri.
Alte gâște, alte glasuri, alte întâmplări
O doamnă adevărată, o bătrână cu charismă și spiritul foarte tânăr, s-a stins astăzi din viață, într-un mod stupid. Poate că tocmai asta au venit să-mi spună gâștele, când au bătut drumul până-n parc, că e momentul să mă duc la spital, dacă vreau s-o mai prind în viață. Doamna cea distinsă era de câteva zile pe patul de moarte. Acum, bătrâna fără speranțe e conectată la 1001 de tuburi, fiecare cu povestea lui, pe care o va duce cu ea, dincolo. Un pat de moarte poate arăta în multe feluri. Poate fi un dispozitiv complicat din care ies furtunuri și fire legate de aparate și monitoare, care piuie întruna, declanșează alarme, se umflă cu aer și pufăie la fiecare câteva minute. E un pat plin de viață, pentru că se agită, se zguduie și respiră sau obligă bolnavul să respire - un pat plin de viață care poate deveni vahana ta în moarte. Patul se revoltă, pe măsură ce bolnavul se îndepărtează; zgâlțâie și tremură din toate încheieturile, bipăie, se scutură, scoate niște sunete infernale, adunând în jurul lui personalul spitalului împreună cu cei apropiați. Este un pat de moarte nepersonalizat, o mașinărie a vieții și a morții. Un pat de moarte adevărat nu poate fi decât patul tău în care mori acasă înconjurat de lucrurile dragi pe care le privești cu părere de rău pentru ultima oară. Doamna cea distinsă n-a avut patul ei adevărat de moarte, a murit înstrăinată, pe unul de împrumut, ce-a continuat să respire prin plămânii moartei, după ce ea deja plecase. Roro era o ființă puternică, cu mare dragoste de cele lumești și o dorință de viață inexplicabilă pentru vârsta ei înaintată. Nu i-a fost frică să-și împingă destinul dincolo de limite, dar gestul ei temerar i-a fost refuzat. Ghemul ei a fost retezat, pentru că a tras de el, să-l dilate cât mai mult, și atunci s-a rupt.
Patul de moarte al mamei a fost unul adevărat. Când am simțit mirosul de pământ și aerul umed de groapă, am externat-o în miezul nopții și am dus-o acasă în patul ei. Mama și l-a pregătit din vreme cu prodigioasa saltea "Dormeo", făcută pe comandă, ca să intre în dimensiunile lui meschine. Ei i se mai alătura o plapumă de puf și o pernă, în același pachet. Nu știu cum a reușit, în starea ei, s-o comande, urmărind reclamele stupide la televizor, dar asta a fost ultima ei achiziție. Salteaua era fermă și reconfortantă și a primit-o cu bucurie, când a fost așezată, cu grijă în patul ei, de trei bărbați puternici. Au transportat-o opt etaje într-un fel de giulgiu portocaliu, care arăta ca o barcă de salvare. Dar bucuria ei a fost și mai mare decât a saltelei. Și ca să-și dovedească buna dispoziție, a băut un ceai întreg, primul după cinci zile de refuz al tuturor bucatelor lumești. Apoi, a dormit într-un fel de liniște letală câteva ore, atât cât i-a permis respirația ei înecată și hârâitoare. S-a trezit pentru câteva minute și a mai privit încă o dată, cu ochii mari, camera ei de o viață. A plâns o singură lacrimă din ochiul dinspre partea mea și a căzut în visul fără întoarcere.
Prin urmare, am fugit la spital, s-o văd pentru ultima oară pe acea remarcabilă doamnă. Chipul ei luminos era răsucit și deșirat de tuburi de toate dimensiunile și culorile. Respira ca o turbină, gata să explodeze în orice moment. Semnele ei vitale alergau în sus și în jos pe diverse monitoare, în culori psihedelice. Să fugărești sufletul pe un monitor e mai mult decât o experiență digitală. În fapt, nu afli nimic, doar cântărești, constați măsurători fără noimă, care nu-ți spun nimic despre sufletul mortului, doar despre carnea lui. Totuși, fascinat, nu-ți poți desprinde ochii de la cifrele colorate, ce sfidează legile lui Esculap și anunță sosirea iminentă a momentului plecării. Culorile de pe ecran se relaționează în fața ochilor: tensiunea mare minus tensiunea mică și diferența ce se îndreaptă irevocabil către zero. Zero absolut. Punctul zero - asta e viața și sensul ei, începe și se termină cu zero și se duce uneori și dincolo. Îmi vine în minte cântecul lui Elton John: Too low for zero. Reflectez la latura abstractă a acestei lirici. Trezirea din somn ar fi mereu o trezire din moarte, dacă n-ar surveni amintirea. Trupul trebuie odihnit mai mult sau mai puțin sau pe veci - când e schimbat cu un altul, atunci când lumea îți întoarce o față ostilă sau incomprehensibilă: I'm too low for zero / I wind up counting sheep / Nothing seems to make much sense / It's all just Greek to me. Aparatul de respirație artificială gâfâie din toate articulațiile când atârnă spasmodic de o ființă cu pulsul zero. Chiar dacă fuge asimptotic către absolut, nu-l atinge niciodată, zero e un infinit măsurabil. Doar numele lui rămâne o abstracțiune și ne ajută cumva să înțelegem ceea ce este, în raport cu ceea ce nu mai este. Și, ca orice abstracțiune, este înșelător, ne îndeamnă să credem în ceva care e numai percepția noastră. Figura doamnei este răvășită de atâta luptă inutilă. Prin densitatea de fire ce o leagă de aparate, nu-i mai recunosc aerul șarmant și ușor ironic. Doamna este încurcată în cifrele ce se rotesc deasupra ei. Alarmele nu mai contenesc. O soră intră și le resetează, pentru că vor continua să sune de-acum încolo până la sfârșit. Semnele ei vitale bulversează monitoarele care țipă ca niște furii. Surorile și doctorul de gardă întreabă dacă dorim s-o resuscităm sau dacă vrem să fie deconectată de la aparate. Nimeni nu-i răspunde. Aparatele alea agitate se fac că o țin în viață, iar noi ne facem că încă mai trăiește. Nimeni nu răspunde, ca și cum viața ei ar depinde de acele numere, ce se învârtesc pe ecrane ca la ruletă. Nu se prevede un număr câștigător. Les jeux sont faits, nu se mai așteaptă decât sfârșitul. Ele pot măsura viața, dar nu și moartea, iar cel mai puțin pot măsura trecerea - biete mecanisme delabrate, capabile doar să ia pulsul cărnii...
După trei zile de tăcere mormântală, doamna cea distinsă a deschis ochii. I-a deschis larg și s-a mai uitat o dată la lume, în semn de rămas bun. A luat cu ea o ultimă imagine, pe care, dacă n-a putut s-o vadă atunci, o va vedea mai târziu cu ochiul sufletului. Fiul ei a încăput și el înăuntru, dar poate că ea a văzut pe moment numai cerul negru al nopții. Ochii au zăbovit o vreme deschiși, după atâtea zile de somn și tăcere, apoi s-au închis singuri.
La scurt timp, a sosit un medic psihopomp, să constate momentul zero. Tot el ne-a anunțat, o oră mai devreme, că lucrurile vor avansa foarte repede. Măsurătorile indicau "too low for zero". I-a deschis ochii larg, apoi i-a închis cu grijă la loc și a pronunțat sentința de moarte. Un individ foarte slab, înalt, cu privirea stranie, extrem de afabil și prevenitor. Avea ceva din maiestatea și ținuta negustorului din celebrul tablou al lui Van Eyck: Familia Arnolfini. Aceeași privire nelumească ce te cufundă în misterele morții. Arnolfini, cu zâmbetul lui straniu, a cerut familiei să aștepte afară, până se va face toaleta mortului, desprinderea de fire și reconfigurarea în ultima lui față către lume - în care ființa se așază în mormânt.
Înainte de a o vizita pentru ultima oară, E. a urcat cu mașina sus pe deal, în parcarea spitalului. Două gâște stăteau, fiecare, pe câte-o capotă, chiar la locul unde și-a așezat mașina. Stranietatea acelor păsări într-un loc atât de arid, lipsit de vegetație, la acea oră târzie, când zburătoarele se vor fi culcat de mult, l-a determinat să caute repede telefonul, să le facă o poză. Dar nu avea de ce să se grăbească, gâștele nu intenționau să plece prea curând, nici speriate de prezența lui nu erau. Două gâște canadiene, la mijlocul lui mai, într-o parcare uriașă, cocoțate pe mașini, erau semne care nu puteau fi ignorate nici de cel mai neîncrezător dintre spirite. I-am spus că erau pentru mine și i-am cerut să-mi arate fotografia; am resimțit aceeași senzație de apropiere și intimitate pe care o trăiesc weekend de weekend în parcul de la golf.
Roro ne-a părăsit de câteva ore. Încă nu realizez lipsa ei din lume. Mă gândesc, în ceasul al doisprezecelea, cum să-i dau acel telefon ratat în care să-i spun ce n-ar fi trebuit sau nu s-ar mai fi cuvenit să facă. A trăit mult și a avut o viață plină, a fost înconjurată de dragoste, oare a cerut prea mult, acum la sfârșit, când norocul nu o părăsise încă? Nu vorbisem cu ea de-o vreme, deși am știut că avea o apăsare pe suflet, apăsarea bolii, pe care nu a vrut să și-o asume așa cum era. Factorul timp nu e luat niciodată în seamă, și atunci timpul se răzbună cu uneltele lui, care sunt la îndemână. Continui să privesc la numărul nesunat din agenda telefonică. Un număr mort, ca multe altele. Numerele continuă să existe precum inscripțiile pe morminte. Din când în când, mai deschizi agenda, în gând, cu o floare. Am întârziat să-i răspund la mesaj, pentru că știam că n-ar fi vrut să audă ce intenționam să-i spun. Când mă hotărâsem, totuși, să-i vorbesc, chiar dacă știam că nu va ajuta la nimic, era deja prea târziu. Cine să mai răspundă? I-aș mai putea vorbi, în acea limbă numită monolog interior. Dar ea știe de-acum ce-ar fi trebuit să-i spun și n-ar fi luat, oricum, în considerare. Lucrul nefăcut la timp este cel mai dureros lucru din lume, mai dureros decât dispariția oamenilor, a gândurilor și a sentimentelor. Lucrul nefăcut stă agățat în afara timpului și nu-l mai mișcă nimeni de-acolo. Totuși, timpul, așa nemilos cum e, e singurul care spală și cerne, ne ajută să mergem mai departe, aducându-ne sfânta uitare. Tot ce-a rămas spânzurat în afara timpului e lucrul nefăcut, nerostit, neîmplinit, pe care-l ducem cu noi în moarte și poate și dincolo de ea, oriunde vom fi mai departe. Lucrul nefăcut, nerostit, neîmplinit leagă viețile, le înnoadă capetele, încrucișează lumi paralele, condiționează și adâncește misterul. Roro a avut chef de viață și foarte mult curaj, dar nu pe curaj se clădesc eroii, ci pe circumstanțe, auspicii și inevitabilele șanse.
Când am ajuns azi în parcul de la golf, mareea era în plină forță. Plaja era pe jumătate inundată. Cocoțate pe povârniș, stăteau în fața vilei cu sculptura monumentală și metalică - un fel de rățoi cubist cu ciocul cârn orientat către cer. Aceleași, ca de-obicei: bărbătușul cu gâtul lung și drept, femela ce ciupea întruna din iarbă, forfotind în jurul lui. Le-am salutat din mers și am pornit-o înapoi, căci aproape se lăsase întunericul și era cale lungă până în parc.
O lumină bizară, un apus întors, întârziat a răzbit din adâncimea apelor. Un șir indian nesfârșit de rațe și gâște locale înaintează spre capătul golfului. Acolo trebuie să fie culcușul lor. Prin dreptul lor, în sens invers, trec gâștele mamei. Urmăresc de la depărtare alura lor de măiestre, grația cu care plutesc pe ape. Totul se reliefează foarte clar, ca o poveste, în acea lumină crepusculară întârziată. Gâștele merg în paralel cu mine și trec malițios pe lângă șirul nesfârșit de zburătoare. Sună telefonul și pierd șirul, cu timpul le pierd din vedere. Când mă uit din nou, apele sunt întunecate și liniștite. Gâștele mamei au plecat. Mă îndrept spre ieșirea din parc. Timpul e mereu pe fugă și deosebit de zgârcit. Mă gândesc la stupida expresie: "Time is money". Caron strângea parcimonios monezile să te treacă Styxul - altfel, cine știe cât mai trebuia să lâncezești fără rost în spațiul îngust dintre lumi!
(va urma)