Croazierele pe mările calde sunt altfel decât cele prin fiordurile lumilor înghețate. Lumina sudului e lipsită de acea densitate vâscoasă sau stranie transparență a cețurilor nordice. Linia orizontului se curbează la suprafața mărilor și e colorată la apus de o pană măiastră de curcubeu. Un chenar multicolor desparte suprafața liniștită a apelor de norii grași și opulenți ai văzduhului. La coada monstrului marin, ce se deplasează lent către noi destinații, apele apăsător de calme se încrețesc în văluri diamantine. Plutesc într-un Babel pe paisprezece niveluri în mijlocul unei nesfârșite așezări de ape. Nici un alt vapor sau pasăre prevestitoare a țărmului nu se arată la orizont, doar suflarea caldă și silențioasă a mării. Alături de alți 4.000 de pasageri, te simți un supraviețuitor al unei lumi dispărute, într-un fel de oraș-fantomă, întemeiat cu priceperea și rigoarea lui Noe, cu speranța zilei de mâine sau extazul zilei de Apoi. Poate acesta e și motivul pentru care supraviețuitorii sunt atât de veseli și fericiți, gălăgioși și famelici, devorând cu furie mâncărurile abundente puse non-stop la dispoziție. O cetate pantagruelică, în care enoriașii mănâncă și beau fără discernământ. Nicio fizionomie sau specimen uman nu a rămas nereprezentat pe această corabie. Măcar unul din fiecare. Noe nu mai e preocupat de perpetuarea speciilor. Chiar dacă, în timpul celor șapte zile de croazieră - durata facerii - ajungi să-i recunoști pe cei mai mulți, fiecare clipă îți aduce o nouă surpriză. Mersul legănat al viețuitoarelor de pe punte nu e pe deplin justificat de tangajul aproape inexistent al monstrului. Pare, mai degrabă, un ritual coborât din dimensiunea mitologică a ambarcațiunii; ca și cum, dintr-odată, dilatat expresionist, pășești pe suprafața sferică a mării. Iată o zi întreagă pe mare, fără nici un popas de uscat. Doar albastrul verde intens al apelor și cel de lumină al cerului. Soarele, rotunjit de propria sa cenușă, aleargă gâfâind în urma vasului până cade în mare. Muzică, dans, ritmuri alerte, ritmuri digestive ce abia țin pasul cu varietatea și opulența culinară. Ritmurile interioare de salsa mențin o dispoziție veselă și nepăsătoare, revelând o lume aproape onirică, rătăcită în ventrele unui leviatan care o macerează încet și sigur.
Din păcate, nu pot ține pasul cu veselia lor. Nu-mi pot potrivi zâmbetul cu al lor, așa cum ar face toată lumea. A trecut mai bine de un an de când mama a plecat și mă gândesc la ultima noastră călătorie în Brazilia. Oare și eu și ea am știut că ar putea fi ultima? Ea, în orice caz, dar poate că și eu. Sunt în Caraibe și mă gândesc la Brazilia, La Rio, și simt că mama este aici cu mine, mai mult decât oricând. Mamei i-a plăcut foarte tare la Rio de Janeiro, a mers pe jos ore întregi și vorbeam întruna, doar eu și ea. Nu știu de ce și nici măcar despre ce am discutat atât de mult la Rio. Ceva ne-a incitat. Din cauza luminii, a apei - cu relieful ei de stânci crescute în mijlocul mării. Am vorbit la fel de mult ca acum. Râdem împreună în tăcere, fără zâmbet și fără lacrimi, la spectacolul grotesc de pe acest mamut cu veleități mitologice. Și nu mai e nevoie să-i povestesc pe unde am fost și ce am văzut, de vreme ce e aici cu mine, în fiecare moment. Mă pomenesc vorbind cu ea și consemnând totul pe hârtie, ca să nu uit. Acum nu mai am voie să uit. Cu toată spaima ei de ape, pe mama cred că ar fi amuzat-o teribil noua artă a croazierelor. De unde și impulsul că trebuie să scriu, trebuie să scriu tot ce vorbim. Pentru că nu mai am voie să uit. Întotdeauna când plecam, îmi spunea să scriu note de călătorie. Doar note, nu jurnal, note disparate. Încep și scriu: Mamei nu-i mai este frică de apă. Nu-i mai este teamă de nimic...
Arta croazierelor devine o preocupare a unor pături din ce în ce mai diversificate ale populației. Dacă, pe vremuri, constituia un lux al pensionarilor cu bani, în zilele noastre, cele paisprezece niveluri ale monștrilor marini oferă posibilități și pentru nelucrătorul de rând, căruia nu i-a mai rămas decât plăcerea îngurgitatului și a privitului în gol. În pregătirea Marii Călătorii, se exersează pribegeala în spații cât mai exotice, în căutarea unui model paradisiac. Călătoria către capătul lumii, în această apocalipsă a desfătării pe gigantica ambarcațiune, ar putea deveni o alternativă mai puțin dureroasă a trecerii - un ultim și extatic festin ca În ziua în care vin peștii. Cultura croazierelor a evoluat în timp, stârnind până la urmă și curiozitatea turiștilor adevărați, încercați cu vicisitudinile călătoriei. Pe lângă cornul abundenței, monștrii marini pun la dispoziție un program bine stabilit, servind drept mijloc nocturn de deplasare și, în același timp, ca hotel itinerant. Între două insule îndepărtate sau puncte de interes pe care le consumă avid în timpul zilei, între răsărit și apus, vajnicul călător își trage noaptea sufletul în ventrele leviatanului, timp în care monstrul circulă sau mai și doarme, când eșuează în vreun port. Diminețile, la trezire, bea țiței - hrana organică a țărmurilor.
Poți înconjura Babelul în alergare sau la pas, până obosești, de oricâte ori îți dorești, pe două dintre punțile celor paisprezece nivele. Cum ești înconjurat de ape din toate părțile, e ca și cum ai face înconjurul pământului. Lumea e mică, claustrofobă și mișcătoare. Nu-ți rămâne decât să mănânci și să bei în delir, să dormi și să te miști în tandem cu ea. Nici nu-ți dorești să vezi vreun țărm, vreo casă neplutitoare, un stâlp, un reper terestru, un podeț care să te lege cu lumea pe care ai părăsit-o când te-ai transbordat. Pe lângă casa scărilor în melc, urcă lifturile - borcan cu pereții transparenți, prin care poți privi orașul iluminat artificial în toată plenitudinea lui. Te uiți prin sticlă la fețe surâzânde, ghiftuite sau dezabuzate, vorbind toate limbile pământului. Se râde cu gura până la urechi, strident, gratuit și molipsitor. Din toate colțurile se răspunde cu zâmbete sau replici pe măsura gratuității râsului. O stare de efervescență forțată, dezlănțuită se poate declanșa din nimic în orice moment. Cirezi de fete, flăcăi și familii numeroase își așteaptă rândul în cozi organizate, să fie trași în poze. Fotografii profesioniști te așază cu solicitudine în dispozitiv: mereu cu un picior mai în față, cu mâna partenerului pe după gât sau talie (în funcție de diferența de înălțime). Bărbia e potrivită de mâna artistului mai sus sau mai jos. Dacă n-ai șapcă sau pălărie, ți se înfige una pe cap, cu vigoare; dacă ești copil, vei fi poziționat în mijlocul pozei, exact cu un pas în fața aparținătorilor și vei purta o pălărie de mariner. Din când în când, mai trece și Domnul Căpitan (la ora desemnată), ca să se fotografieze cu pasagerii. Fotografiile sunt expuse la centrul de artă și pot fi cumpărate la un preț nu tocmai prietenos. Un afiș mare și amenințător îi apostrofează pe cei ce încearcă să pozeze poza cu propriul telefon scos pe furiș din buzunar. Uriașe panouri mișcătoare se rotesc în toate direcțiile și te descoperi fără să vrei în poze uriașe cât un tablou - instantanee luate pe punte sau la intrarea prin gurile numeroase și hulpave ale monstrului. În giganticele clasoare verticale cu fotografii, recunoști personaje care ți-au atras atenția în promenadele de pe punte, în posturi și ținute vestimentare hilare: rochii cu sclipici, decoltate, conduri cu tocuri cui de câteva zeci de centimetri. Fauna mărilor îți pare mai fabuloasă ca acvariile centrelor oceanografice. Curtezane trupeșe și dezinvolte, trecute de a doua tinerețe, cu fardul greu și strălucitor, se răsfață în paiete de gâtul vreunui june de circumstanță. În aceeași costumație carnavalescă, năvălesc în sălile de mese, unde devorează în devălmășie mai multe generații de cine: cina simandicoasă - cu rezervare la unul dintre restaurantele cu morgă ale vaporului, cina-bufet (un fel de autoservire), cina - de pe punte în aer liber, unde se servesc grătare, înghețată și tot felul de delicii marine. Personalul vasului aleargă precum furnicile să strângă paharele și farfuriile aruncate prin toate cotloanele. Printre ei, tineri plini de speranță se bucură și ei, în felul lor, cu un rictus ironic pe buze și fac adesea conversație clienților dispuși să le vorbească.
Studenți chinezi, indieni, filipinezi, ucraineni, români, moldoveni își fac ucenicia aici pe un salariu umil, incitați de spiritul aventurii. Așa-zișii cameriști, de obicei filipinezi, construiesc în fiecare zi câte-un animal de prosop - o artă nouă, apărută în cultura croazierelor. Un Origami de bumbac, din textura rebelă a țesăturii, pare mai dificil de realizat. O imagerie variată de animale te așteaptă în fiecare seară în patul proaspăt aranjat, netezit cu grijă și pricepere: un curcan, un câine, un animal marin, un porc... Cel mai drăguț animăluț de prosop mi s-a părut maimuța care râde într-o poziție yoghină, atârnată cu brațele de un umeraș. Zămislirea acestor vesele ființe textile presupune simț artistic, pricepere și pasiune. Răbdătorii și vajnicii colindători ai mărilor sunt prizonierii monstrului pentru opt luni de zile, muncind câte 10-14 ore pe zi. Dar ofertele mărilor, de multe ori surprinzătoare, compensează câștigul derizoriu. Ce i-a îndemnat pe acești tineri s-o pornească în împărăția apelor? Artiști fotografi, dealeri de artă, disc-jockey, instructori de dans trăiesc la fiecare sfârșit de săptămână delirul apocaliptic al sfârșitului de croazieră. În mijlocul unei lumi dezlănțuite, asiști la un spectacol obositor de muzică și dans, tombole peste tombole, tarabe cu bijuterii splendide făcute din pietrele insulelor; un market deșănțat - în catedrala cu scări de Nautilus, pe mai multe niveluri. În curând, va începe o licitație de artă, după împărțirea biletelor de evaluare a unei litografii uriașe de Chagall. Ghicitorul valorii tabloului va primi o pictură din colecția vasului și o sticlă de șampanie. Evaluatorii de artă sunt ajutați cu o mică ecuație care spune că suma cifrelor ce compun prețul tabloului este 15. Înainte de a intra precipitate în urnă, biletele sunt completate cu numărul celulei din țesutul monstrului marin în care-ți duci existența larvară și cu prețul prezumtiv al tabloului. Licitația se desfășoară în același timp cu un concurs de sărituri pe puntea mare a vaporului, într-una dintre piscinele cu trambulină. Turiștii cu pretenții intelectuale se hotărăsc pentru spectacolul licitației; printre participanți se numără și cei care nu sunt prea toleranți la căldura amiezii și își propun un intermezzo cu aer condiționat. Paleta de prețuri este la fel de diversificată ca stilul tablourilor: între 50$ și 200.000$. Prețul nu prea are legătură cu estetica operei și, probabil, nici cu valoarea ei. Niște fiare sălbatice, în culori fauve, rânjesc - kitsch - la tine, de pe niște pânze uriașe. Din fericire, nu-ți ofensează prea mult privirea, pentru că își găsesc imediat admiratori și cumpărători, prin elita financiară a pasagerilor, cu tot prețul lor exagerat. Multe tablouri sunt chiar reușite și, din când în când, se ivesc surprize cum ar fi un Miro uriaș, o litografie cu prețul de pornire 34.000$, dar nu se înghesuie nimeni cu mâna pe sus. E pus de o parte, deocamdată, după cum se exprimă foarte mirat dealer-ul de licitație - un real talent care vorbește nedeslușit de repede, secondat de o gimnastică a trupului ce compensează incantația neinteligibilă. În acest timp, spectacolele de pe punte se desfășoară în ritmuri de salsa, hip-hop sau o combinație a lor. Între două competiții, o formație latino se agită în răcnete zăpăcitoare. Amplificarea prea puternică distonează linia melodică; nu te mai poți auzi om cu persoană. Din fericire, urmează o pauză bine meritată și toată lumea se îmbulzește să urmărească o partidă de belly - flop. Participanții se apropie de ringul competiției, unduindu-și șoldurile și trimițând bezele familiilor de pe margine. Când ajung pe trambulină, înainte de a se lansa, scot un răcnet de Tarzan și pleoscăie cu forță, cât mai orizontal pe suprafața apei. Cel care va înfrunta cel mai zgomotos apa cu pântecele, adică în limbajul sezonier al ștrandurilor bucureștene - a lua burtă -, va obține o șampanie de calitate și o diplomă de flop-ist. Dar cel mai spectaculos eveniment al punții rămâne concursul "The sexiest man in the world". O echipă de zece machos, unul mai chipeș ca altul, se prezintă provocator în fața unui juriu format din trei grase, bine înfipte în scaunele tribunei. Băieții își plimbă, în costume de baie psihedelice și bine mulate, pectoralii, bicepșii, trapezii și alți mușchi mai mult sau mai puțin dezvoltați. Cu toții, poartă ochelari negri de soare, ce mai degrabă le ascund privirea fioroasă și tâmpă, decât să le dea un aer cuceritor. Ies unul câte unul în arenă și încep să se miște după o melodie reprezentativă pentru etnia fiecărui candidat. Avem reprezentați din diverse puncte ale globului: un latino, un gringo, un italian, un insular, un mulatru, un neamț... Dansul constă în mișcarea excitantă a șoldurilor și etalarea mușchilor. Zâmbetul larg și permanent nu răzbate prin ochelarii de soare, rămânând la nivelul colțurilor gurii. Protagoniștii imaginează tot felul de posturi erotice, atacându-le la rând pe cele trei matroane înscăunate să-și ia conștiincios notițe. Aproape fără excepție, cucerirea juriului se încheie prin așezarea candidatului în poala celor trei experte. Desigur, gestul e mai mult simbolic, nu se lăsau cu toată greutatea, deși n-ar fi constituit vreo problemă pentru vânjoasele evaluatoare de sex. Plin de umor e numărul italianului care se leagănă în ritm de "Tu vuo fa l'americano", celebrul cântec al lui Renato Carosone. Băieții nu sunt cu toții la prima tinerețe, un spectru larg de masculi feroce(între 20-60 ani) încearcă să demonstreze că sexul nu are vârstă. Grotescul spectacolului, semnalat de însăși premizele sale, atinge in extremis arta. Băieții se întrec în compozițiile lor erotice la limita dintre mim, dans și gimnastica solului. Premiul întâi îl obține, detașat, un latino cu un trup scund, nervos și căptușit cu mușchi. În preambulul show-ului, pentru încălzire, execută câteva flotări suprasexuale, supra-muzicale în diverse poziții imposibile. Încorsetat într-un șort mulat, de un portocaliu strident, ce se oprește puțin deasupra genunchilor, urcă pe burtă cele 3 scări care te conduc la podiumul graselor, târându-se ca o șopârlă, unduindu-și trupul și propulsându-se prin mișcări laterale. E de la sine înțeles că mișcarea șopârlească se integrează perfect în senzualul ritm de salsa. Ajuns la picioarele primei juriste, se cațără pe ea, cu pieptul ridicat înainte, ca o iguană căreia-i iese în cale un obstacol dificil, dar care nu e niciodată insurmontabil. Apoi le amețește pe rând și pe celelalte două, învăluindu-le ba prin față, ba prin spate, năvalnic și excesiv, dar și curtenitor, senzual și romantic. Un adevărat balet erotic realizat cu talent, aplomb și subtilitate. Vârsta premiantului e greu de ghicit: scurt, cu chelie, atletic, iute și năprasnic ca un cocoș de munte, păstorind trei găini umflate, în călduri, poate fi oriunde, între 35-60 de ani. Spre deosebire de ceilalți candidați, demonstrează o imaginație fulminantă. Din modul în care pășește pe platformă pentru decernarea titlului - cel mai sexos bărbat de pe corabie - ai sentimentul că a venit cu premiul de-acasă.
În afara plajelor nesfârșite, insula Grenada - o misterioasă mărgea a Caraibelor - deține câteva puncte turistice în centrul continental: un lac modest, pe locul unui crater fost vulcanic, oferă prilejul unor excursii la marginea pădurii tropicale. O femeie desprinsă din pânzele lui Arcimboldo ne face semne disperate din mână, arătând în direcția unui copac la liziera parcării. Cealaltă mână, arcuită deasupra capului, sprijină cu un braț de amforă un coș splendid (de 5 kg - ne explică ea mai târziu), plin cu fructe și plante exotice, pe care-l poartă pe cap. Doi ananași superbi tronează deasupra, ca două efigii, completând desăvârșita compoziție cromatică în tonuri de galben, ocru, roșu și diverse nuanțe de verde și portocaliu. De gâtul femeii, atârnă câteva lanțuri grele din sâmburi, păstăi și boabe sculptate în culori similare. Printre ele, se disting pachețele de frunze, cu arome puternice. Șiraguri similare stau atârnate pe umeri, pe după coate și pe unde se mai pot atârna, iar în jurul mijlocului foarte subțire poartă o centură de hibiscus în tonuri stridente de roșu, ca niște flăcări. Fusta e, la rându-i, desenată în culori fauve, în ton cu paleta de fructe. Ne dăm jos rapid din mașină, ca să privim la craca către care femeia face gesturi disperate: "Uitați-vă cu atenție măgarilor, că nu vă mai întâlniți cu așa ceva" parcă ar vrea să ne spună, cu un zâmbet superior în limba ei băștinașă, daca va mai fi existând vreuna după atâtea rânduri de colonizări. Într-adevăr, am avut un mare noroc să prind wild life on duty, cum ar spune tovarășul meu de călătorie. Maimuța Mona se plimbă, dezinvolt, pe o cracă, holbându-se la noi cu mutrița ei aproape omenească - un zâmbet larg, maimuțesc, sub care se desfășoară o bărbie proeminentă prelungită cu o barbă deasă și albă, ochii mici, curioși și vioi. Nu e nicidecum uimită de prezența noastră, de unde trag concluzia că n-ar fi atât de scumpă la vedere, pe cât ne-a lăsat femeia Archimboldo să credem. Câteva camere video, aparate foto, i-phone-uri și alte i-dispozitive se precipită cu furie în direcția ei. Fiecare încearcă o poziție cât mai în față, în detrimentul celor mai puțin îndrăzneți. Disperarea se dovedește gratuită pentru că maimuțica nu are nici cea mai mică intenție să ne părăsească. Totuși, ca să nu ne dezamăgească, face niște excursii pe cracă în sus și în jos, după care ia poziție în șezut, pentru pozat. Ne mai aruncă câteva priviri complezente, după care face plictisită un salt și dispare în pădurea întunecată. Femeia, cu șerpii de sâmburi încolăciți pe gât și brațe, ne tot explică ce rară apariție este maimuța Mona, chiar și pentru localnici. Apoi, fericită că a redevenit centrul atenției, se lasă fotografiată în toate pozițiile, contra unei sume modeste, stându-ne nelimitat la dispoziție, spre deosebire de Mona care a dispărut, probabil, în celălalt colț al parcării de la liziera pădurii, pentru întâmpinarea altor clienți purtători de arme fotografice. Coșul de pe capul femeii, plin cu nestematele insulei, nu părea să fi pierdut din greutate. La întoarcere, am regăsit-o în aceeași parcare, și coșul era la fel de plin - un fel de corn al abundenței, în care se adunau toate fructele pământului. O mare atracție a insulelor Grenada și Santa Lucia sunt satele neturistice de pescari, cu pereții caselor coșcoviți și pictați în culorile mării și ale cerului: nuanțe de albastru, galben și coral. Bărcile sunt la fel de modeste ca și casele, la fel sunt și năvoadele. În centrul satului, singura clădire mai impunătoare - dar numai prin mărime - este abatorul peștelui. Cel mai important sat pescăresc din insulă - ne spune plin de mândrie un localnic aproape gol, cu părul și barba până înspre călcâie, grizonant, cu reflexe argintii, atârnând în câlți și năvoade. Indiferent de vârstă, chiar și cei foarte tineri poartă chica lungă și nețesălată. Cei mai în vârstă sunt mai sociabili, se strâng ciorchine în jurul tău, ca niște țapi hâtri și prietenoși și nu par deloc stingheriți de intrușii turistici, ce pun întrebări idioate, nimeriți printr-un hazard în zone ale insulei, nemarcate în ghidurile oficiale. Toți sunt costelivi și tuciurii, cu albul ochiului sticlind, prin contrast, amenințător de tare, dându-le un aspect drăcesc. După ce se întorc de la pescuit, n-au nimic de făcut, decât să rătăcească, până la asfințit, prin solul mlăștinos al țărmurilor, în întâmpinarea vizitatorilor rari și circumspecți. O lume paradisiacă - prăbușită într-o pășune de mâl și scoici în agonie, în care îngerii căzuți și-au vopsit aripile în negru și le-au transformat în vele.
Mamei îi plăcea la drum, mai mult decât orice și ar fi iubit această lumină stranie a Caraibelor. A mai întâlnit-o pe autostrada acvatică din Florida, mergând către Key Largo. N-a prea savurat autostrada pe stâlpi ce înfruntau liniștea mărilor, cu tot spectaculosul apelor de smarald. Imagina la tot pasul, furtuni, inundații, uragane și alte cataclisme, în timp ce soarele atârna leneș de cer. Nu cred că s-ar fi încumetat s-o pornească în nesfârșirea apelor și să doarmă în burta mișcătoare și turbulentă a monstrului marin. Spaima ei de ape s-a exacerbat în timpul unor inundații din copilărie.
Mergeam la bunici cu mașina. Între Filiași și Strehaia apele cărau case, camioane, pomi și vite. Un potop adevărat care atunci mi s-a părut fascinant și pe care nu l-am putut uita. Eram cocoțată pe bancheta din spate, pentru că apa era de câțiva centimetrii pe podeaua mașinii. Puiu conducea cu gleznele în apă, foarte atent ca nu cumva să se oprească motorul. Apele erau terifiante, produceau un muget înfiorător și aveau o culoare neagră-maronie. Nu știu dacă memoria mea a reținut și această componentă auditivă sau am deprins-o din relatările mamei, dar cel mai cumplit dintre toate a fost vuietul apelor. El vorbea despre forța lor formidabilă. Atras irezistibil de acel sunet, te trezeai pe nesimțite în mrejele lor. Vuietul lor se distingea, tot mai clar, de zgomotul doborâtor al ploii. Nu știai încotro să te duci și din ce direcție creșteau apele. Era greu să iei o decizie, să înțelegi de unde vine potopul. Apele tăiau perpendicular șoseaua și soseau în hoarde tot mai mari. Era seară, târziu și, la insistențele disperate ale mamei, Puiu a întors mașina în loc și am luat drumul invers. El ar fi vrut să continue înainte, să ajungă la părinții lui care probabil erau îngrijorați. Ca de-obicei, intuiția mamei a fost bună. Drumul nu se distingea de ape decât dacă urmăreai niște încrețituri foarte mici, pe care le făceau vârfurile parapetelor de pe margine. Ăsta a fost norocul nostru - a comentat Puiu mai târziu - parapetele și gura de aerisire a Skodei care era foarte sus. Puiu nu a ridicat o secundă piciorul de pe accelerația scufundată în apă și mâl. Dacă s-ar fi oprit o singură dată motorul, n-ar mai fi pornit. Drumul nu era luminat și exista riscul de-a pierde direcția și a eșua în șanțurile adânci de la marginea lui, mai cu seamă când nu erau străjuite de case. Când am ajuns în Severin, complet fără frâne, stratul de mâl maroniu ce acoperea mașina se oprise la un centimetru de gura de aerisire. Dacă nu ne-am fi întors în acel moment, am fi plutit și noi pe ape la un loc cu vitele și camioanele. Mia n-a vrut deloc să facem această excursie, cu o precizie de Pitie a prezis sosirea apelor, cu mult înainte ca ploile să-și arate violența.
(va urma)