Sânicolaul Mic - așezarea cu cinci cimitire
A doua zi, încep vizitele mamei: temeinic, pe rând, la oraș, la Sânicolau, la rude, la prietenii ei de școală, la vecini, la morminți[i]. În casa străbunicilor, locuiește un prieten de-al meu din copilărie. Îl cheamă Oli. E însurat cu o fată drăguță, care venea duminicile de la oraș, la Sânicolau. Se juca cu noi pe uliță până noaptea târziu. Deși era o apariție rară, i-am reținut figura cu nasul cârn, ochii migdalați si verzi. Acum trei ani, am făcut ultima vizită la Arad cu mama. M-am dus să revăd casa străbunicii. Am bătut timid la poartă. Oare-mi va deschide cineva, mă va lăsa înăuntru? Priveam în curte printr-o crăpătură a gardului: la vița de vie, răsaduri rotunde de flori și fântâna veche, cu scripete și lanț. Nimic schimbat. Timpul s-a răsucit în loc și mi-a adus în poartă prietenii mei din copilărie, iar Oli mi-a rostit cu stupefacție numele. Numele meu ascuns, nu cel pe care-l strigau copiii pe ulița. Oli mi-a zis Nausica - numele meu mitic. Prin acel procedeu de decantare a urmelor vârstei, atunci când spiritul nu a fost mutilat, Oli m-a recunoscut când am dat buzna la el în curte cu mama, să revăd casa străbunicilor. Faptul că amândoi am reușim să descifrăm spiritul viu al copilăriei prin masca urâtă a vârstei demonstrează o predispoziție de-a ne reașeza confortabil în acele momente sublime. Amintirile curgeau, mama era și ea emoționată de aspectul aproape neschimbat al curții, de târnațul[ii] casei plin cu flori, de bucuria mea și a lui Oli. Te trezești, peste ani, la poarta copilăriei, și niște ființe pierdute în tumultul anilor te fac să te simți, din nou, acasă. Mama și-a amintit că la fel mă strigau copiii din P2, primul bloc ceaușist în care am locuit, prin repartiție. Partidul avea grijă și de fiii lui bastarzi, cei cu origini nu prea sănătoase. Puiu a făcut un an pe directorul la școala din Firiz, ca să fie acceptat în facultate, îi trebuia activitate în câmpul muncii. Mia a fost inițial respinsă de la filologie, apoi i s-a refuzat rămânerea în facultate - era consecventă spiritului burghez (a decretat tovarășul Graur!). Dar lucrurile s-au mai aranjat în timp, într-un fel sau altul...
P2 era un bloc scund și gras, cu patru etaje, camere mari, cu plafoanele nu prea coborâte, geamurile largi și luminoase. Nu era atât de urât și de meschin ca suratele lui construite mai târziu, din iepoca de lumină cu adevărat orbitoare. Cu excepția unei zone tabu, numită sub-scară, era o locuință aproape decentă. De sub-scară, urca în sus un miros acut de pipi de pisică. Doar că pisicile nu erau singurele ușurătoare ale locului. Băieței mai mici sau mai mari, care fie nu țineau pipi până sus la apartamentele lor, fie considerau că n-aveau de ce să piardă din timpul de joacă cu activități necesare, își făceau treburile, mai cu seamă în prezența fetițelor mai rușinoase, anume să le oripileze. Dacă reclamațiile ajungeau până la președintele de scară sau de bloc, erau pe loc trosnite și expulzate din jocurile de echipă. Mama se văita întruna că era deranjată de liota de copii, care n-o slăbeau până nu se arăta excedată și plină de nervi în balcon: Mama lui Nau! răsuna într-un cor insistent și miorlăitor de vreo câteva ori pe zi. Dacă eram afară și eram somată să intru în casă, Mama lui Nau! era urmată de pateticul și lamentabilul: Mai lăsați-o! Vă rugăm!. Dacă mă aflam în casă, Mia nu avea altă soluție ca să scape de vacarm, decât să mă dea afară: Mama lui Nau!, De ce n-o lăsați pe Nau afară? N-o încânta deloc anturajul, nici faptul că-mi petreceam zilele pe maidane, eram deja la vârsta la care puteam să citesc o carte. Au venit și cărțile, dar mai târziu. Copiii ceaușiști băteau mingea și capace (de la sticlele de bere) pe asfaltul încins din fața blocului până la ore înaintate ale nopții. În casă, nu era nimeni să se ocupe de ei, părinții munceau cu sârg în fabrici și uzine, construiau temeinic noua și promițătoarea societate. După ce a făcut schimb de locuință în alt bloc, la etajul opt, Mia explica cu nostalgie, că a trebuit să scape într-un fel de acel exasperant - Mama lui Nau!. Dar din felul în care o spunea la toată lumea, reieșea clar că-i lipsea acel miorlăit candid, că regreta trecerea timpului, că eu crescusem și că nu-mi mai spunea nimeni pe numele meu mitic. Etajul 8 se prezenta fără Mama lui Nau, dar venea cu un lift mereu defect, care stătea prin revizii vreo două luni pe an. O adevărată tragedie...
Timpul era scurt și mama era mereu grăbită și obosită. Le promit lui Oli și Marianei că am să mai vin și că n-am să le ocolesc ocolul[iii]. Și așa a fost să fie, iată-mă din nou în ocolul lor. Mama nu mai e acum cu mine sau de fapt este, ori ar trebui să fie. Iar eu mă grăbesc la fel de tare ca atunci, pentru că s-a făcut târziu. Am umblat tot satul, ca pe vremuri cu Buni de mână, pe la rubedenii, când tăiam drumul prin grădini să ajungem pe strada mare. Doar că de data asta m-a însoțit Bâc, unchiul meu cel hâtru și de-a pururi șarmant la cei peste 75 de ani ai lui. El cunoștea, ca și Buni, toate scurtăturile prin grădini. Bâc e bărbatul Leonorei, verișoara și prietena mamei din copilărie. La ea trăgeam cu mama, când veneam la Arad, după ce s-a vândut casa străbunicilor. Casa cu prunii la stradă e locuită acum de Oli. Cine o fi tăiat prunii și de ce? Poate chiar străbunicul. Îi era ciudă că toți furau din ei înainte să se coacă fructele. Și nu că-i lua prunele îl deranja, pentru că nu mai făcea țuică de mult, ci pentru că nu le lăsau să se coacă, să-și trăiască până la capăt viața lor de fructe tinere sau cel puțin așa credeam eu că asta trebuie să fi fost în capul străbunicului, când se supăra și voia să taie prunii de la stradă.
Îmi amintesc perfect mobila din camera străbunicilor, cameră de trecere care unea cinda [iv] cu bucătăria. Paturile păreau foarte mici, pentru că erau sufocate de dune și perini uriașe (multe la număr și de diverse mărimi). La ore târzii, dacă umblai prin camera lor către bucătărie, două dune umflate respirau simetric, zgomotos și asincron, în ritmuri intens sforăitoare. Perinele mai mici erau brodate sau desenate cu acul, în culori vii. Adesea conțineau versuri cu rimă, de genul Păunașul Codrilor / Spune-mi de cine mi-e dor!. Păunașul era, de fapt, Păuniță sau așa gândeam eu, după expresia drăgălașă a feței și forma de evantai a cozii. Păunița avea ochii negri și galeși, ciocul scurt și delicat, cusut cu ață roșie. De-atâtea perne, trebuia să te apropii, ca să realizezi că doarme, într-adevăr, cineva în pat. De la ușă, paturile păreau niște întinderi ondulate de nisip ce tresăreau, după cum se mișca aerul prin tindă. Dunele gigantice se ridicau până în tavanul camerei și erau manufacturate de străbunica, din puful propriilor gâște sau rațe din curte. Mai există câteva exemplare modeste din aceste fabuloase dune. Au fost cu greutate transportate la București, când casa a fost vândută. Una dintre ele mai respiră și astăzi în patul fetiței mele, recondiționată de Mia într-o formulă adecvată: mai plată, dar nu mai puțin gonflabilă. Duna vie și înfoiată ca o cloșcă, redusă la o treime din dimensiunile ei inițiale, nu mai arată la fel de amenințătoare ca în copilărie. Eu și Buni ne adăposteam sub aceeași dună când îmi făcea noaptea scăunel. Bunica nu era deloc bisericoasă, dar mă punea să recit Înger - Îngerașul meu... la culcare și relata poveștile biblice cu atâtea detalii, încât păreau desprinse dintr-un manual de istorie. N-am văzut-o rugându-se și nici la biserică nu-mi amintesc să fi mers prea des, poate doar la sărbători. În vremea aceea, mă gândeam că Buni nu crede în Dumnezeu, dar crede în îngerași. Dunele zăceau sufocate pe paturi și în timpul verii. Nu-mi amintesc dacă erau doar de ornament, pentru că la dimensiunile lor nu puteau fi ascunse în dulap, ori chiar le foloseam în timpul torid al nopții. Totuși, de alte acoperăminte nu-mi amintesc nimic, existau câteva pături în culori foarte vii și motive geometrice, țesute de străbunica, care atârnau pe perete. În rest, camerele erau înghesuite cu dune și perini care se revărsau de peste tot.
Vecina străbunicilor, Vioara, are 92 de ani și nu prea mai recunoaște pe nimeni. De mama își amintea, însă, la ultima noastră vizită. Avea fața destinsă, fără nici un rid, un profil puternic, bruegelian, ca și cum s-ar mira ea însăși de miracolul în care trăiește. Mi-o amintesc din copilărie cum se mișca prin curtea ei mare și plină de flori, întotdeauna măturată cu grijă. Numele ei mă fascina și adesea căutam să văd, pe sub fustele ei strâmte (nu tocmai țărănești), formele cambrate și rotunjimile viorii. Chipul ei e liniștit, eliberat de povara amintirilor. Am să-l mai întreb pe unchiul meu Bâc, dacă Vioara mai trăiește. Dar mă înfior încă de-acum de răspunsul lui.
Verișoara și prietena mamei, Leonora, era micuță și slabă, plăpândă, dar în același timp puternică, dârză și viguroasă. Nimic nu o putea urni din hotărârea ei și nu-i intrai cu ușurință în grații. Era ca o oglindă a mamei. Nedespărțite în copilărie, iubirea lor a rămas împietrită în aceeași ipostază de reciprocă admirație peste ani. Leonora avea o frumusețe stranie pentru femeile de la țară, brăzdate de soare și care au dat la sapă toată viața: membrele fine, osul subțire și grațios, piciorul foarte mic, de chinezoaică, sânii drepți, mici și feciorelnici. Și toate astea s-au păstrat până la vârsta ei înaintată. La fel era și străbunica și cam toate femeile din familia mamei. Ca și cum o răstălmăcire a sorții le-a dat jos de pe tron și le-a așezat într-o grădină a Edenului unde trebuiau să dea la sapă. Leonora, ca și străbunica mea Saveta, lucrau pământul cu bucurie și respect. Iubeau fiecare plantă, fiecare bob, iubeau și sapa care le pregătea culcușul în fiecare primăvară. Când am văzut-o ultima oară, Leonora încă își făcea de lucru zilnic prin grădină, sapa părea o prelungire a ființei ei; era ca un samurai mereu în gardă, în luptă cu legile nemiloase ale firii. Înaintea lui Bâc, Leonora a mai avut un alt bărbat, la fel de chipeș, care a înșelat-o într-un mod stupid. Cu tot amarul și suferința, i-a pus bocceluța în mijlocul curții și l-a mânat afară din ograda ei. În ciuda insistențelor lui repetate, Leonora nu l-a mai vrut înapoi. Iubirea ei fusese mare și totală și nu se mai putea întoarce în forme îndoielnice. Într-o zi, l-a găsit spânzurat la ea în pod. Îndurerată, l-a pus într-o roabă și l-a dus acasă la părinții lui. Nu mai era omul ei și mortul trebuia dus și rânduit la casa lui. Istoria asta a circulat în câteva rânduri cu subiectivitatea și sensibilitatea mamei care o iubea foarte tare. Autenticitatea ei nu am verificat-o niciodată. Leonora se mai numea și Vetruvia, dar acest nume nu l-am aflat decât doi ani mai târziu, de ziua moșilor de iarnă, când a plecat și ea după mama, într-o mare grabă, ca și cum termenul ei trecuse, dar ceva din lumea asta a mai ținut-o pentru o vreme agățată.
L-am vizitat pe vărul și prietenul meu din copilărie, Marius. Escaladam, până noaptea târziu gardurile înalte de prin grădinile satului, ca să furăm fructe care existau cu prisosință în propriile noastre ogrăzi. Apoi ne chinuiam urechile în bruiajele și scârțâielile unui difuzor ce transmitea muzică de la postul interzis de radio: Bar Request. Ascultam siderați până noaptea târziu: Pink Floyd, Emerson Lake & Palmer, Led Zeppelin, Jethro Tull și alte formații progresive ale vremii. M-am gândit de data asta mai mult la tatăl lui, Vasile, pe care mama îl iubea și respecta, spunea că avea o minte luminată, că era cel mai inteligent la școală. Familia lui Marius a avut o soartă nefericită, cu un al doilea copil bolnav de encefalită de la naștere, pe care au refuzat să-l instituționalizeze. Lici (Felicia), mama lui Marius, e blocată în perimetrul curții de cincizeci de ani, într-un soi de dedicare necondiționată, pe care numai legături complicate, dincolo de viețile noastre limitate, o pot explica. Vasile a murit foarte tânăr, pentru că și-a neglijat boala de pilor care-l chinuia de multă vreme. Mama s-a culpabilizat toată viața că nu a insistat destul de mult să-l ducă la București, să se opereze. Cuvântul doctorului Vaida, mort și el de-o vreme, era sfânt pentru ea. Ce spunea Vaida, aia era și aia se întâmpla. Și de data asta a avut dreptate. Ca un blestem, Vasile nu a mai prins Crăciunul, exact așa cum i-a prezis Vaida când l-a trimis să se opereze de urgență. Mai mult decât atât, Vasile a murit chiar în ajunul Crăciunului în procesul laborios și ritualic de executare a porcului. Mă gândesc la figura lui blândă, la ochi mari și albaștri, liniștiți, ascunzând în adâncul lor o mare înțelepciune și tristețe, cu sufletul plin de iubire al mamei. Marius stă pe scaun în curte, în fața mea și vorbește, dar eu îl văd pe tatăl lui în loc - aceeași ochi, vorba cumpătată și molcomă, melodioasă și tărăgănată, specifică graiului bănățean, dar rostită cu convingere. La fel cum o văd pe chipul lui Lici, pe Teta Saveta, o prietenă și vară mai îndepărtată a bunicii. O vizitam an de an, în excursiile mele cu Buni prin sat, când trebuia să fie bifate toate rudele. Și nu știu de ce toate chipurile astea, la care nu m-am mai gândit peste ani, au început să mă bântuie, în timp ce stăteam pe scaun în curte și vorbeam despre lucruri care nu aveau nicio legătură cu cei plecați de multă vreme. Figurile lor voalate au ieșit așa, fără apel, din rame. Șueta noastră și-a lărgit cercul, mă simțeam ca și cum eram acolo și nu eram, într-un timp anistoric.
I-am vizitat și pe prietenii vechi ai mamei, care s-au mutat în Arad: aceiași oameni calzi și apropiați, pe care nu i-am mai întâlnit din copilărie. La ultima ei vizită, mama și-ar fi dorit să-i vadă, dar, ca de-obicei, n-a fost timp. Mia a fost într-o luptă acerbă cu timpul. Nu mai era timp pentru nimic, știa ea ce spunea, dar cine s-o înțeleagă? Mintea îi funcționa încă foarte bine, chiar dacă boala se strecura urâtă pe chipul ei, în mâini, în picioare și o trăgea înapoi. Totuși, nu părea să se lase intimidată. Ghiță era de la mama din sat, un prieten apropiat, cu veleități artistice, profesor de estetică. Hobby-ul lui era cinematografia. E fondatorul societății de film Kinema Ikon. Getuța, soția lui, e o femeie dulce, bună și prietenoasă. Mama a îndrăgit-o foarte tare. Ghiță mi-a arătat un text dintr-un ziar literar, o cronică despre niște versuri ale ei de tinerețe și o poezie cu dedicație, pe o bucată de hârtie, de care n-a vrut să se despartă.
Nici pe Liviu Militaru nu-l văzuse mama de multă vreme. Un om foarte sensibil, cu o figură ce părea mereu îngrijorată - era partenerul de dans al mamei la balurile comunale. Cu toată poliomielita și sechelele ei, mama n-a refuzat dansul. Dansa mai ușor decât mergea, pentru că acea legănare din mersul ei era imperceptibil camuflată și integrată structurii dansului. Iar Liviu Militaru era cel mai bun partener, cel mai aprig dansator, pentru că era înalt, frumos și drept și vria dansului îl prindea foarte bine. Prieten apropiat, de suflet, a rămas într-un contact discontinuu cu mama peste ani, într-un dulce leagăn al tinereții. Mi-a vorbit despre cum era mama la școală, cum o vedeau colegii, era emoționat și puțin fâstâcit, un suflet nobil și generos.
D-l Motocea locuia pe aceeași uliță din Sânicolaul Mic cu străbunicii; în drum spre casa bătrânească, m-am oprit să-l cunosc. Nu era din sat, dar după ce s-a însurat și mutat în această suburbie a Aradului, și-a modelat sufletul după obiceiul și spiritul locului; a scris o prețioasă monografie a satului, în care a adunat elemente de istorie, grai, obiceiuri și porturi locale. De ce s-a reformat sufletul lui și s-a integrat acestor meleaguri este o mare întrebare. Să mai fie și alte rațiuni ce leagă oamenii de locuri și spiritualități, dincolo de matricea nașterii, a primelor inițieri, de sufletul copilăriei? Din cartea Domnului Motocea am aflat că Sânicolaul este așezarea cu cinci cimitire. Acest spațiu restrâns pare să aibă mai mulți morți decât locuitori. Asta semnifică respectarea tradiției și istoria complicată a locului, sincretismul ei etnic și religios.
Bâc, al doilea soț al Leonorei, semnificativ mai tânăr decât ea pentru rigorile vremurilor și ale locurilor, nu era nici el din Sânicolau. Mi-a părut întotdeauna atât de integrat acestor locuri, încât, pentru mine, reprezenta o figură arhetipală: expresia feței, bărbăția acestui bătrân frumos, hâtru, cu un umor formidabil, mereu cu ochii după fete tinere. Iar asta, pentru că la anii lui nu e bolnav, iubește încă viața și tinerețea și nu s-a lăsat zdrobit de neajunsurile vârstei. Pe băiatul lui, l-am botezat când aveam doar 7 ani. După dorința mamei, i-am zis Celestin, pentru că așa îl chema pe băiatul doctorului Vaida. Un nume prețios - care se potrivea ca nuca în perete cu acel mediu rural, la un loc cu alte bizare nume latine ale rudelor sau ale așa-ziselor amante ale străbunicului meu,Traian: Pulcheria, Lucreția (bunica), Persida lui Stoia, Felicia, Milca, Teodora... Cu tot numele lui împărătesc, el era pentru toată lumea Strain. Inițiala numelui de familie, Stoiadin, alăturat prenumelui prin eludarea unui «a» pare a fi o bună explicație. Strain - un nume făcut, potrivit celui care a stat printre străini (în America) în zbuciumații ani ai tinereții și s-a întors să lupte pentru țară, când s-au pornit războaiele. Cât despre Celestin, nimeni nu l-a apelat vreodată cu numele ăsta, așa cum nici măcar originarului purtător nu i s-a spus vreodată pe nume. El a devenit Stelian și celălalt Cici. Că stelele lui Stelian sunt direct legate de celestul Celestin e iarăși ceva la care nu s-a gândit nimeni când cele două nume s-au alăturat straniu pe actul de botez. Mama și Leonora s-au gândit fiecare în felul ei, mai prețios sau mai frust, la același lucru. Mi-amintesc cum m-a chinuit Buni să învăț Crezul pe de rost, pentru că aveam să-l recit la ceremonia botezului. N-am reușit să rețin mai mult decât primele versuri, aceleași care mi-au rămas peste ani și pe care nu aveam să le uit niciodată. Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor. Nu reușeam să pătrund sensul acestor cuvinte. Doar Dumnezeu nu putea fi decât unul singur, despre religiile politeiste aveam să aflu mult mai târziu. Ce însemna Atotțiitorul, iarăși nu mi-era clar; era de la sine înțeles că dacă el le-a făcut pe toate (Făcătorul cerului și al pământului) însemna că erau prin definiție toate ale lui. Iarăși nu prea înțelegeam de ce să fii făcătorul a ceva ce nu poate fi văzut, dar, în același timp, ideea de nevăzut mă fascina! (Văzutelor tuturor și nevăzutelor). Și-apoi am mai reținut acea parte ușor de memorat din cauza repetiției, pentru că te așeza într-o oarecare atmosferă tainică: (Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat). Dacă textul biblic îmi părea de nepătruns, acele versete m-au pus pe gânduri: Există și Dumnezeu neadevărat? Care ar fi utilitatea lui? Dacă ceva nu era adevărat, nu exista, pur și simplu. De-asemenea, un Dumnezeu adevărat n-ar putea crea unul neadevărat după chipul și asemănarea Sa. Lumina venea din lumină, dar ea se putea naște și din întuneric. În haosul primordial, cel din care a început creația Dumnezeiască era întuneric. Toate ideile astea mi se învârteau în cap și nu-mi dădeau pace; din cauza lor nu mă puteam concentra să memorez textul. Nu puteam învăța ceva ce nu înțelegeam pe deplin sau mă contraria. Povestirile biblice pe care mi le spunea Buni înainte de culcare nu sunau așa alambicat și complicat. Erau clare și simple, pline de înțelepciune și adânci înțelesuri. Mă gândeam cum faci să ajungi de la textul criptic al Bibliei la aceste povestiri simple. Ar trebui să ai darul povestirii și mintea simplificatoare a bunicii. Și, cum nu puteam învăța ceva ce nu avea logică pentru mine, meteahnă ce m-a torturat toată școala, n-am reușit să rețin prea mult din această rugăciune care mi se părea nesfârșită și plictisitoare. O asaltam pe Buni cu întrebări stupide, iar ea, săraca, nu știa ce să-mi răspundă, mă punea să repet textul mecanic după ea, și apoi se lăsa păgubașă.
Era o după-amiază toridă cu o lumină splendidă; albinele zumzăiau, câinele hămăia de câte ori trecea cineva prin dreptul porții înalte, de un verde intens. Găinile tăifăsuiau ventriloc și leneș. Un copil ținea în brațe un alt copil și repeta după preot, vers cu vers. Așa incantat cum le rostea, cuvintele se învălmășeau și păreau altfel decât cele pe care încercasem să le memorez cu o zi înainte. Sau așa le transforma căldura acelei zile moleșitoare. Să fi știut dinainte că nu trebuia decât să repet versetele după preot! În fapt, Buni a vrut însă să mă deprindă cu lexicul și rostul acestei rugăciuni. Aveam șapte ani când mi-a fost dat să cunosc câte ceva din taina botezului. A fost primul ritual la care am participat cu uimirea celui care fără să știe, se inițiază. Botezul a avut loc afară, la lumină, în curtea cu flori a Leonorei, aceeași din ziua de azi. N-a dispărut decât curtea interioară cu iepuri, populată astăzi de găini. Celestin-Stelian avea pielea foarte albă și ochii îngrozitor de rotunzi și negri, ca doi nasturi. Îl țineam în brațe ca pe o păpușă care nici mama nu știa să spună. Mă uitam în ochii lui cuminți, mirați și adânci ca niște fântâni și mă întrebam dacă cel într-unul Dumnezeu ne aude într-adevăr rugăciunea sau dă la sapă pe undeva prin grădina mare și disciplinată a Leonorei. Și nu se preocupa mai mult de sufletul legumelor frumos colorate sau al fructelor proaspete și parfumate, decât de cel al păpușii, cu ochi sfredelitori de negri și mirați, care atârna stângaci în brațele mele. Preotul, îmbrăcat frumos în odăjdii, nu se arăta îngrijorat de acest aspect. Era încredințat că măcar o fărâmă de dumnezeire tot a răzbătut, prin taina botezului, asupra vărului meu Celestin.
Mi se învârtesc în minte nume cu o rezonanță puternică, a căror identitate a rămas agățată în timp și uitare: Deda Maxa, Pulcheria, Saveta lu' Unciu Mitu, Teta Rozi (mama Leonorei), Momaca, de a cărei gură afurisită se temea tot satul. Tărăboanță, Cheluș și Orbi erau cele trei ramuri ale familiei Stoiadinilor (străbunicul aparținea celei din urmă). Apoi Brata Ilie, fratele străbunicii Saveta, peste al cărui cuvânt ea nu trecea, pentru că era frate mai mare. Se mai povesteau istorii despre nu știu ce unchi, Gheorghe, care a plecat pe front cu propriul cal.
Umblam verile cu vărul meu, Marius, prin sat, pe la babe și mătuși și le puneam să sporovăiască. Dulcea limbă ardelenească se pornea într-un potop de cuvinte, din care nu înțelegeam nimic, dar a căror rezonanță mă fascina. Le notam cu conștiinciozitate, împreună cu traducerea lor literară, pe un caiet pe care-l purtam mereu cu mine. Am rătăcit acel caiet, la care mă gândesc și astăzi, ca la o copilărie pierdută și irosită. Într-un elan anamnestic, încerc să recuperez din acea enormă pierdere și notez, la repezeală, regionalismele pe care vărul meu Stelian mi le recită cu însuflețire: ludă (nebună), șireglă (spatele căruții), bolând (nebun), căbat (palton), fras (dracu), țâpa (a arunca), curechi (varză), ludaie (dovleac), păsulă (fasole), beteag (bolnav), ghezăș (tren), șpohert (sobă de gătit), târnaț (verandă), lipideu (așternut), procoviță (chilim), peșchir (prosop), firang (perdea), obloc (fereastră), crumpiri (cartofi), ai (usturoi), piparcă (ardei), părădaisă (roșie), borș (mazăre), pățoc (șobolan), vailing (lighean), lavor (chiuvetă), arboică (cratiță), arșeu (hârleț), cucuruz (porumb), romaniță (mușețel), clisă (slănină), poșnar (buzunar), țingălău (clopoțel), cloță (cloșcă), piclăzău (fier de călcat), bălălău (om slab, neputincios), cilav (bolnav), imală (noroi), îmburda (răsturna), lășcuțe (un fel de pastă), gomboți (găluști), mintenaș (imediat), morminți (cimitir), copârșău (coșciug), pizărăi (colindători), pustușag (pustietate), ciumpăvit (lovit), goangă (insectă), uiagă (sticlă), hintăli (a legăna), ciripă (țiglă), ciuh (fără urechi), șporoli (a economisi), zdupiș (îndesat). În capul meu, cuvintele mărșăluiau cadențat și uniform ca un batalion de morți care cântă și se leagănă într-un tunel clar-obscur. Imaginea lor se suprapune unui episod din ciclul Viselor lui Kurosawa (ultimul lui film): un regiment de soldați-eroi defilează printr-un tunel luminos condus de un câine psihopomp (un cerber cu un singur cap!) în armură de samurai.
Timpul pare că a stat în loc. Casele, curțile cu vie, grădinile interminabile care unesc casele de-o parte și de alta a ulițelor au rămas aceleași din copilărie, parcă deloc schimbate. Doar drumul, odinioară plin de colb și accidentat de căruțe, străjuit de șanțuri cu noroi, unde se bălăceau gâștele cu penele lor imaculat de albe este acum disciplinat și asfaltat. Drumul acela îmi părea cu adevărat străin, ca un decupaj croit cu foarfeca într-o fotografie veche. Ca și cum cineva a turnat în grabă un strat de ciment peste amintirile mele.
A doua zi, încep vizitele mamei: temeinic, pe rând, la oraș, la Sânicolau, la rude, la prietenii ei de școală, la vecini, la morminți[i]. În casa străbunicilor, locuiește un prieten de-al meu din copilărie. Îl cheamă Oli. E însurat cu o fată drăguță, care venea duminicile de la oraș, la Sânicolau. Se juca cu noi pe uliță până noaptea târziu. Deși era o apariție rară, i-am reținut figura cu nasul cârn, ochii migdalați si verzi. Acum trei ani, am făcut ultima vizită la Arad cu mama. M-am dus să revăd casa străbunicii. Am bătut timid la poartă. Oare-mi va deschide cineva, mă va lăsa înăuntru? Priveam în curte printr-o crăpătură a gardului: la vița de vie, răsaduri rotunde de flori și fântâna veche, cu scripete și lanț. Nimic schimbat. Timpul s-a răsucit în loc și mi-a adus în poartă prietenii mei din copilărie, iar Oli mi-a rostit cu stupefacție numele. Numele meu ascuns, nu cel pe care-l strigau copiii pe ulița. Oli mi-a zis Nausica - numele meu mitic. Prin acel procedeu de decantare a urmelor vârstei, atunci când spiritul nu a fost mutilat, Oli m-a recunoscut când am dat buzna la el în curte cu mama, să revăd casa străbunicilor. Faptul că amândoi am reușim să descifrăm spiritul viu al copilăriei prin masca urâtă a vârstei demonstrează o predispoziție de-a ne reașeza confortabil în acele momente sublime. Amintirile curgeau, mama era și ea emoționată de aspectul aproape neschimbat al curții, de târnațul[ii] casei plin cu flori, de bucuria mea și a lui Oli. Te trezești, peste ani, la poarta copilăriei, și niște ființe pierdute în tumultul anilor te fac să te simți, din nou, acasă. Mama și-a amintit că la fel mă strigau copiii din P2, primul bloc ceaușist în care am locuit, prin repartiție. Partidul avea grijă și de fiii lui bastarzi, cei cu origini nu prea sănătoase. Puiu a făcut un an pe directorul la școala din Firiz, ca să fie acceptat în facultate, îi trebuia activitate în câmpul muncii. Mia a fost inițial respinsă de la filologie, apoi i s-a refuzat rămânerea în facultate - era consecventă spiritului burghez (a decretat tovarășul Graur!). Dar lucrurile s-au mai aranjat în timp, într-un fel sau altul...
P2 era un bloc scund și gras, cu patru etaje, camere mari, cu plafoanele nu prea coborâte, geamurile largi și luminoase. Nu era atât de urât și de meschin ca suratele lui construite mai târziu, din iepoca de lumină cu adevărat orbitoare. Cu excepția unei zone tabu, numită sub-scară, era o locuință aproape decentă. De sub-scară, urca în sus un miros acut de pipi de pisică. Doar că pisicile nu erau singurele ușurătoare ale locului. Băieței mai mici sau mai mari, care fie nu țineau pipi până sus la apartamentele lor, fie considerau că n-aveau de ce să piardă din timpul de joacă cu activități necesare, își făceau treburile, mai cu seamă în prezența fetițelor mai rușinoase, anume să le oripileze. Dacă reclamațiile ajungeau până la președintele de scară sau de bloc, erau pe loc trosnite și expulzate din jocurile de echipă. Mama se văita întruna că era deranjată de liota de copii, care n-o slăbeau până nu se arăta excedată și plină de nervi în balcon: Mama lui Nau! răsuna într-un cor insistent și miorlăitor de vreo câteva ori pe zi. Dacă eram afară și eram somată să intru în casă, Mama lui Nau! era urmată de pateticul și lamentabilul: Mai lăsați-o! Vă rugăm!. Dacă mă aflam în casă, Mia nu avea altă soluție ca să scape de vacarm, decât să mă dea afară: Mama lui Nau!, De ce n-o lăsați pe Nau afară? N-o încânta deloc anturajul, nici faptul că-mi petreceam zilele pe maidane, eram deja la vârsta la care puteam să citesc o carte. Au venit și cărțile, dar mai târziu. Copiii ceaușiști băteau mingea și capace (de la sticlele de bere) pe asfaltul încins din fața blocului până la ore înaintate ale nopții. În casă, nu era nimeni să se ocupe de ei, părinții munceau cu sârg în fabrici și uzine, construiau temeinic noua și promițătoarea societate. După ce a făcut schimb de locuință în alt bloc, la etajul opt, Mia explica cu nostalgie, că a trebuit să scape într-un fel de acel exasperant - Mama lui Nau!. Dar din felul în care o spunea la toată lumea, reieșea clar că-i lipsea acel miorlăit candid, că regreta trecerea timpului, că eu crescusem și că nu-mi mai spunea nimeni pe numele meu mitic. Etajul 8 se prezenta fără Mama lui Nau, dar venea cu un lift mereu defect, care stătea prin revizii vreo două luni pe an. O adevărată tragedie...
Timpul era scurt și mama era mereu grăbită și obosită. Le promit lui Oli și Marianei că am să mai vin și că n-am să le ocolesc ocolul[iii]. Și așa a fost să fie, iată-mă din nou în ocolul lor. Mama nu mai e acum cu mine sau de fapt este, ori ar trebui să fie. Iar eu mă grăbesc la fel de tare ca atunci, pentru că s-a făcut târziu. Am umblat tot satul, ca pe vremuri cu Buni de mână, pe la rubedenii, când tăiam drumul prin grădini să ajungem pe strada mare. Doar că de data asta m-a însoțit Bâc, unchiul meu cel hâtru și de-a pururi șarmant la cei peste 75 de ani ai lui. El cunoștea, ca și Buni, toate scurtăturile prin grădini. Bâc e bărbatul Leonorei, verișoara și prietena mamei din copilărie. La ea trăgeam cu mama, când veneam la Arad, după ce s-a vândut casa străbunicilor. Casa cu prunii la stradă e locuită acum de Oli. Cine o fi tăiat prunii și de ce? Poate chiar străbunicul. Îi era ciudă că toți furau din ei înainte să se coacă fructele. Și nu că-i lua prunele îl deranja, pentru că nu mai făcea țuică de mult, ci pentru că nu le lăsau să se coacă, să-și trăiască până la capăt viața lor de fructe tinere sau cel puțin așa credeam eu că asta trebuie să fi fost în capul străbunicului, când se supăra și voia să taie prunii de la stradă.
Îmi amintesc perfect mobila din camera străbunicilor, cameră de trecere care unea cinda [iv] cu bucătăria. Paturile păreau foarte mici, pentru că erau sufocate de dune și perini uriașe (multe la număr și de diverse mărimi). La ore târzii, dacă umblai prin camera lor către bucătărie, două dune umflate respirau simetric, zgomotos și asincron, în ritmuri intens sforăitoare. Perinele mai mici erau brodate sau desenate cu acul, în culori vii. Adesea conțineau versuri cu rimă, de genul Păunașul Codrilor / Spune-mi de cine mi-e dor!. Păunașul era, de fapt, Păuniță sau așa gândeam eu, după expresia drăgălașă a feței și forma de evantai a cozii. Păunița avea ochii negri și galeși, ciocul scurt și delicat, cusut cu ață roșie. De-atâtea perne, trebuia să te apropii, ca să realizezi că doarme, într-adevăr, cineva în pat. De la ușă, paturile păreau niște întinderi ondulate de nisip ce tresăreau, după cum se mișca aerul prin tindă. Dunele gigantice se ridicau până în tavanul camerei și erau manufacturate de străbunica, din puful propriilor gâște sau rațe din curte. Mai există câteva exemplare modeste din aceste fabuloase dune. Au fost cu greutate transportate la București, când casa a fost vândută. Una dintre ele mai respiră și astăzi în patul fetiței mele, recondiționată de Mia într-o formulă adecvată: mai plată, dar nu mai puțin gonflabilă. Duna vie și înfoiată ca o cloșcă, redusă la o treime din dimensiunile ei inițiale, nu mai arată la fel de amenințătoare ca în copilărie. Eu și Buni ne adăposteam sub aceeași dună când îmi făcea noaptea scăunel. Bunica nu era deloc bisericoasă, dar mă punea să recit Înger - Îngerașul meu... la culcare și relata poveștile biblice cu atâtea detalii, încât păreau desprinse dintr-un manual de istorie. N-am văzut-o rugându-se și nici la biserică nu-mi amintesc să fi mers prea des, poate doar la sărbători. În vremea aceea, mă gândeam că Buni nu crede în Dumnezeu, dar crede în îngerași. Dunele zăceau sufocate pe paturi și în timpul verii. Nu-mi amintesc dacă erau doar de ornament, pentru că la dimensiunile lor nu puteau fi ascunse în dulap, ori chiar le foloseam în timpul torid al nopții. Totuși, de alte acoperăminte nu-mi amintesc nimic, existau câteva pături în culori foarte vii și motive geometrice, țesute de străbunica, care atârnau pe perete. În rest, camerele erau înghesuite cu dune și perini care se revărsau de peste tot.
Vecina străbunicilor, Vioara, are 92 de ani și nu prea mai recunoaște pe nimeni. De mama își amintea, însă, la ultima noastră vizită. Avea fața destinsă, fără nici un rid, un profil puternic, bruegelian, ca și cum s-ar mira ea însăși de miracolul în care trăiește. Mi-o amintesc din copilărie cum se mișca prin curtea ei mare și plină de flori, întotdeauna măturată cu grijă. Numele ei mă fascina și adesea căutam să văd, pe sub fustele ei strâmte (nu tocmai țărănești), formele cambrate și rotunjimile viorii. Chipul ei e liniștit, eliberat de povara amintirilor. Am să-l mai întreb pe unchiul meu Bâc, dacă Vioara mai trăiește. Dar mă înfior încă de-acum de răspunsul lui.
Verișoara și prietena mamei, Leonora, era micuță și slabă, plăpândă, dar în același timp puternică, dârză și viguroasă. Nimic nu o putea urni din hotărârea ei și nu-i intrai cu ușurință în grații. Era ca o oglindă a mamei. Nedespărțite în copilărie, iubirea lor a rămas împietrită în aceeași ipostază de reciprocă admirație peste ani. Leonora avea o frumusețe stranie pentru femeile de la țară, brăzdate de soare și care au dat la sapă toată viața: membrele fine, osul subțire și grațios, piciorul foarte mic, de chinezoaică, sânii drepți, mici și feciorelnici. Și toate astea s-au păstrat până la vârsta ei înaintată. La fel era și străbunica și cam toate femeile din familia mamei. Ca și cum o răstălmăcire a sorții le-a dat jos de pe tron și le-a așezat într-o grădină a Edenului unde trebuiau să dea la sapă. Leonora, ca și străbunica mea Saveta, lucrau pământul cu bucurie și respect. Iubeau fiecare plantă, fiecare bob, iubeau și sapa care le pregătea culcușul în fiecare primăvară. Când am văzut-o ultima oară, Leonora încă își făcea de lucru zilnic prin grădină, sapa părea o prelungire a ființei ei; era ca un samurai mereu în gardă, în luptă cu legile nemiloase ale firii. Înaintea lui Bâc, Leonora a mai avut un alt bărbat, la fel de chipeș, care a înșelat-o într-un mod stupid. Cu tot amarul și suferința, i-a pus bocceluța în mijlocul curții și l-a mânat afară din ograda ei. În ciuda insistențelor lui repetate, Leonora nu l-a mai vrut înapoi. Iubirea ei fusese mare și totală și nu se mai putea întoarce în forme îndoielnice. Într-o zi, l-a găsit spânzurat la ea în pod. Îndurerată, l-a pus într-o roabă și l-a dus acasă la părinții lui. Nu mai era omul ei și mortul trebuia dus și rânduit la casa lui. Istoria asta a circulat în câteva rânduri cu subiectivitatea și sensibilitatea mamei care o iubea foarte tare. Autenticitatea ei nu am verificat-o niciodată. Leonora se mai numea și Vetruvia, dar acest nume nu l-am aflat decât doi ani mai târziu, de ziua moșilor de iarnă, când a plecat și ea după mama, într-o mare grabă, ca și cum termenul ei trecuse, dar ceva din lumea asta a mai ținut-o pentru o vreme agățată.
L-am vizitat pe vărul și prietenul meu din copilărie, Marius. Escaladam, până noaptea târziu gardurile înalte de prin grădinile satului, ca să furăm fructe care existau cu prisosință în propriile noastre ogrăzi. Apoi ne chinuiam urechile în bruiajele și scârțâielile unui difuzor ce transmitea muzică de la postul interzis de radio: Bar Request. Ascultam siderați până noaptea târziu: Pink Floyd, Emerson Lake & Palmer, Led Zeppelin, Jethro Tull și alte formații progresive ale vremii. M-am gândit de data asta mai mult la tatăl lui, Vasile, pe care mama îl iubea și respecta, spunea că avea o minte luminată, că era cel mai inteligent la școală. Familia lui Marius a avut o soartă nefericită, cu un al doilea copil bolnav de encefalită de la naștere, pe care au refuzat să-l instituționalizeze. Lici (Felicia), mama lui Marius, e blocată în perimetrul curții de cincizeci de ani, într-un soi de dedicare necondiționată, pe care numai legături complicate, dincolo de viețile noastre limitate, o pot explica. Vasile a murit foarte tânăr, pentru că și-a neglijat boala de pilor care-l chinuia de multă vreme. Mama s-a culpabilizat toată viața că nu a insistat destul de mult să-l ducă la București, să se opereze. Cuvântul doctorului Vaida, mort și el de-o vreme, era sfânt pentru ea. Ce spunea Vaida, aia era și aia se întâmpla. Și de data asta a avut dreptate. Ca un blestem, Vasile nu a mai prins Crăciunul, exact așa cum i-a prezis Vaida când l-a trimis să se opereze de urgență. Mai mult decât atât, Vasile a murit chiar în ajunul Crăciunului în procesul laborios și ritualic de executare a porcului. Mă gândesc la figura lui blândă, la ochi mari și albaștri, liniștiți, ascunzând în adâncul lor o mare înțelepciune și tristețe, cu sufletul plin de iubire al mamei. Marius stă pe scaun în curte, în fața mea și vorbește, dar eu îl văd pe tatăl lui în loc - aceeași ochi, vorba cumpătată și molcomă, melodioasă și tărăgănată, specifică graiului bănățean, dar rostită cu convingere. La fel cum o văd pe chipul lui Lici, pe Teta Saveta, o prietenă și vară mai îndepărtată a bunicii. O vizitam an de an, în excursiile mele cu Buni prin sat, când trebuia să fie bifate toate rudele. Și nu știu de ce toate chipurile astea, la care nu m-am mai gândit peste ani, au început să mă bântuie, în timp ce stăteam pe scaun în curte și vorbeam despre lucruri care nu aveau nicio legătură cu cei plecați de multă vreme. Figurile lor voalate au ieșit așa, fără apel, din rame. Șueta noastră și-a lărgit cercul, mă simțeam ca și cum eram acolo și nu eram, într-un timp anistoric.
I-am vizitat și pe prietenii vechi ai mamei, care s-au mutat în Arad: aceiași oameni calzi și apropiați, pe care nu i-am mai întâlnit din copilărie. La ultima ei vizită, mama și-ar fi dorit să-i vadă, dar, ca de-obicei, n-a fost timp. Mia a fost într-o luptă acerbă cu timpul. Nu mai era timp pentru nimic, știa ea ce spunea, dar cine s-o înțeleagă? Mintea îi funcționa încă foarte bine, chiar dacă boala se strecura urâtă pe chipul ei, în mâini, în picioare și o trăgea înapoi. Totuși, nu părea să se lase intimidată. Ghiță era de la mama din sat, un prieten apropiat, cu veleități artistice, profesor de estetică. Hobby-ul lui era cinematografia. E fondatorul societății de film Kinema Ikon. Getuța, soția lui, e o femeie dulce, bună și prietenoasă. Mama a îndrăgit-o foarte tare. Ghiță mi-a arătat un text dintr-un ziar literar, o cronică despre niște versuri ale ei de tinerețe și o poezie cu dedicație, pe o bucată de hârtie, de care n-a vrut să se despartă.
Nici pe Liviu Militaru nu-l văzuse mama de multă vreme. Un om foarte sensibil, cu o figură ce părea mereu îngrijorată - era partenerul de dans al mamei la balurile comunale. Cu toată poliomielita și sechelele ei, mama n-a refuzat dansul. Dansa mai ușor decât mergea, pentru că acea legănare din mersul ei era imperceptibil camuflată și integrată structurii dansului. Iar Liviu Militaru era cel mai bun partener, cel mai aprig dansator, pentru că era înalt, frumos și drept și vria dansului îl prindea foarte bine. Prieten apropiat, de suflet, a rămas într-un contact discontinuu cu mama peste ani, într-un dulce leagăn al tinereții. Mi-a vorbit despre cum era mama la școală, cum o vedeau colegii, era emoționat și puțin fâstâcit, un suflet nobil și generos.
D-l Motocea locuia pe aceeași uliță din Sânicolaul Mic cu străbunicii; în drum spre casa bătrânească, m-am oprit să-l cunosc. Nu era din sat, dar după ce s-a însurat și mutat în această suburbie a Aradului, și-a modelat sufletul după obiceiul și spiritul locului; a scris o prețioasă monografie a satului, în care a adunat elemente de istorie, grai, obiceiuri și porturi locale. De ce s-a reformat sufletul lui și s-a integrat acestor meleaguri este o mare întrebare. Să mai fie și alte rațiuni ce leagă oamenii de locuri și spiritualități, dincolo de matricea nașterii, a primelor inițieri, de sufletul copilăriei? Din cartea Domnului Motocea am aflat că Sânicolaul este așezarea cu cinci cimitire. Acest spațiu restrâns pare să aibă mai mulți morți decât locuitori. Asta semnifică respectarea tradiției și istoria complicată a locului, sincretismul ei etnic și religios.
Bâc, al doilea soț al Leonorei, semnificativ mai tânăr decât ea pentru rigorile vremurilor și ale locurilor, nu era nici el din Sânicolau. Mi-a părut întotdeauna atât de integrat acestor locuri, încât, pentru mine, reprezenta o figură arhetipală: expresia feței, bărbăția acestui bătrân frumos, hâtru, cu un umor formidabil, mereu cu ochii după fete tinere. Iar asta, pentru că la anii lui nu e bolnav, iubește încă viața și tinerețea și nu s-a lăsat zdrobit de neajunsurile vârstei. Pe băiatul lui, l-am botezat când aveam doar 7 ani. După dorința mamei, i-am zis Celestin, pentru că așa îl chema pe băiatul doctorului Vaida. Un nume prețios - care se potrivea ca nuca în perete cu acel mediu rural, la un loc cu alte bizare nume latine ale rudelor sau ale așa-ziselor amante ale străbunicului meu,Traian: Pulcheria, Lucreția (bunica), Persida lui Stoia, Felicia, Milca, Teodora... Cu tot numele lui împărătesc, el era pentru toată lumea Strain. Inițiala numelui de familie, Stoiadin, alăturat prenumelui prin eludarea unui «a» pare a fi o bună explicație. Strain - un nume făcut, potrivit celui care a stat printre străini (în America) în zbuciumații ani ai tinereții și s-a întors să lupte pentru țară, când s-au pornit războaiele. Cât despre Celestin, nimeni nu l-a apelat vreodată cu numele ăsta, așa cum nici măcar originarului purtător nu i s-a spus vreodată pe nume. El a devenit Stelian și celălalt Cici. Că stelele lui Stelian sunt direct legate de celestul Celestin e iarăși ceva la care nu s-a gândit nimeni când cele două nume s-au alăturat straniu pe actul de botez. Mama și Leonora s-au gândit fiecare în felul ei, mai prețios sau mai frust, la același lucru. Mi-amintesc cum m-a chinuit Buni să învăț Crezul pe de rost, pentru că aveam să-l recit la ceremonia botezului. N-am reușit să rețin mai mult decât primele versuri, aceleași care mi-au rămas peste ani și pe care nu aveam să le uit niciodată. Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor. Nu reușeam să pătrund sensul acestor cuvinte. Doar Dumnezeu nu putea fi decât unul singur, despre religiile politeiste aveam să aflu mult mai târziu. Ce însemna Atotțiitorul, iarăși nu mi-era clar; era de la sine înțeles că dacă el le-a făcut pe toate (Făcătorul cerului și al pământului) însemna că erau prin definiție toate ale lui. Iarăși nu prea înțelegeam de ce să fii făcătorul a ceva ce nu poate fi văzut, dar, în același timp, ideea de nevăzut mă fascina! (Văzutelor tuturor și nevăzutelor). Și-apoi am mai reținut acea parte ușor de memorat din cauza repetiției, pentru că te așeza într-o oarecare atmosferă tainică: (Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat). Dacă textul biblic îmi părea de nepătruns, acele versete m-au pus pe gânduri: Există și Dumnezeu neadevărat? Care ar fi utilitatea lui? Dacă ceva nu era adevărat, nu exista, pur și simplu. De-asemenea, un Dumnezeu adevărat n-ar putea crea unul neadevărat după chipul și asemănarea Sa. Lumina venea din lumină, dar ea se putea naște și din întuneric. În haosul primordial, cel din care a început creația Dumnezeiască era întuneric. Toate ideile astea mi se învârteau în cap și nu-mi dădeau pace; din cauza lor nu mă puteam concentra să memorez textul. Nu puteam învăța ceva ce nu înțelegeam pe deplin sau mă contraria. Povestirile biblice pe care mi le spunea Buni înainte de culcare nu sunau așa alambicat și complicat. Erau clare și simple, pline de înțelepciune și adânci înțelesuri. Mă gândeam cum faci să ajungi de la textul criptic al Bibliei la aceste povestiri simple. Ar trebui să ai darul povestirii și mintea simplificatoare a bunicii. Și, cum nu puteam învăța ceva ce nu avea logică pentru mine, meteahnă ce m-a torturat toată școala, n-am reușit să rețin prea mult din această rugăciune care mi se părea nesfârșită și plictisitoare. O asaltam pe Buni cu întrebări stupide, iar ea, săraca, nu știa ce să-mi răspundă, mă punea să repet textul mecanic după ea, și apoi se lăsa păgubașă.
Era o după-amiază toridă cu o lumină splendidă; albinele zumzăiau, câinele hămăia de câte ori trecea cineva prin dreptul porții înalte, de un verde intens. Găinile tăifăsuiau ventriloc și leneș. Un copil ținea în brațe un alt copil și repeta după preot, vers cu vers. Așa incantat cum le rostea, cuvintele se învălmășeau și păreau altfel decât cele pe care încercasem să le memorez cu o zi înainte. Sau așa le transforma căldura acelei zile moleșitoare. Să fi știut dinainte că nu trebuia decât să repet versetele după preot! În fapt, Buni a vrut însă să mă deprindă cu lexicul și rostul acestei rugăciuni. Aveam șapte ani când mi-a fost dat să cunosc câte ceva din taina botezului. A fost primul ritual la care am participat cu uimirea celui care fără să știe, se inițiază. Botezul a avut loc afară, la lumină, în curtea cu flori a Leonorei, aceeași din ziua de azi. N-a dispărut decât curtea interioară cu iepuri, populată astăzi de găini. Celestin-Stelian avea pielea foarte albă și ochii îngrozitor de rotunzi și negri, ca doi nasturi. Îl țineam în brațe ca pe o păpușă care nici mama nu știa să spună. Mă uitam în ochii lui cuminți, mirați și adânci ca niște fântâni și mă întrebam dacă cel într-unul Dumnezeu ne aude într-adevăr rugăciunea sau dă la sapă pe undeva prin grădina mare și disciplinată a Leonorei. Și nu se preocupa mai mult de sufletul legumelor frumos colorate sau al fructelor proaspete și parfumate, decât de cel al păpușii, cu ochi sfredelitori de negri și mirați, care atârna stângaci în brațele mele. Preotul, îmbrăcat frumos în odăjdii, nu se arăta îngrijorat de acest aspect. Era încredințat că măcar o fărâmă de dumnezeire tot a răzbătut, prin taina botezului, asupra vărului meu Celestin.
Mi se învârtesc în minte nume cu o rezonanță puternică, a căror identitate a rămas agățată în timp și uitare: Deda Maxa, Pulcheria, Saveta lu' Unciu Mitu, Teta Rozi (mama Leonorei), Momaca, de a cărei gură afurisită se temea tot satul. Tărăboanță, Cheluș și Orbi erau cele trei ramuri ale familiei Stoiadinilor (străbunicul aparținea celei din urmă). Apoi Brata Ilie, fratele străbunicii Saveta, peste al cărui cuvânt ea nu trecea, pentru că era frate mai mare. Se mai povesteau istorii despre nu știu ce unchi, Gheorghe, care a plecat pe front cu propriul cal.
Umblam verile cu vărul meu, Marius, prin sat, pe la babe și mătuși și le puneam să sporovăiască. Dulcea limbă ardelenească se pornea într-un potop de cuvinte, din care nu înțelegeam nimic, dar a căror rezonanță mă fascina. Le notam cu conștiinciozitate, împreună cu traducerea lor literară, pe un caiet pe care-l purtam mereu cu mine. Am rătăcit acel caiet, la care mă gândesc și astăzi, ca la o copilărie pierdută și irosită. Într-un elan anamnestic, încerc să recuperez din acea enormă pierdere și notez, la repezeală, regionalismele pe care vărul meu Stelian mi le recită cu însuflețire: ludă (nebună), șireglă (spatele căruții), bolând (nebun), căbat (palton), fras (dracu), țâpa (a arunca), curechi (varză), ludaie (dovleac), păsulă (fasole), beteag (bolnav), ghezăș (tren), șpohert (sobă de gătit), târnaț (verandă), lipideu (așternut), procoviță (chilim), peșchir (prosop), firang (perdea), obloc (fereastră), crumpiri (cartofi), ai (usturoi), piparcă (ardei), părădaisă (roșie), borș (mazăre), pățoc (șobolan), vailing (lighean), lavor (chiuvetă), arboică (cratiță), arșeu (hârleț), cucuruz (porumb), romaniță (mușețel), clisă (slănină), poșnar (buzunar), țingălău (clopoțel), cloță (cloșcă), piclăzău (fier de călcat), bălălău (om slab, neputincios), cilav (bolnav), imală (noroi), îmburda (răsturna), lășcuțe (un fel de pastă), gomboți (găluști), mintenaș (imediat), morminți (cimitir), copârșău (coșciug), pizărăi (colindători), pustușag (pustietate), ciumpăvit (lovit), goangă (insectă), uiagă (sticlă), hintăli (a legăna), ciripă (țiglă), ciuh (fără urechi), șporoli (a economisi), zdupiș (îndesat). În capul meu, cuvintele mărșăluiau cadențat și uniform ca un batalion de morți care cântă și se leagănă într-un tunel clar-obscur. Imaginea lor se suprapune unui episod din ciclul Viselor lui Kurosawa (ultimul lui film): un regiment de soldați-eroi defilează printr-un tunel luminos condus de un câine psihopomp (un cerber cu un singur cap!) în armură de samurai.
Timpul pare că a stat în loc. Casele, curțile cu vie, grădinile interminabile care unesc casele de-o parte și de alta a ulițelor au rămas aceleași din copilărie, parcă deloc schimbate. Doar drumul, odinioară plin de colb și accidentat de căruțe, străjuit de șanțuri cu noroi, unde se bălăceau gâștele cu penele lor imaculat de albe este acum disciplinat și asfaltat. Drumul acela îmi părea cu adevărat străin, ca un decupaj croit cu foarfeca într-o fotografie veche. Ca și cum cineva a turnat în grabă un strat de ciment peste amintirile mele.
(va urma)