După ce mama a plecat, drumul cu mașina până la Arad nu-și mai avea sensul. Acum era rostul meu să merg la origini, să-i întâlnesc pe cei pe care ea ar fi vrut să-i vadă, dar nu era niciodată timp. Mă aștepta vara să mergem împreună la Arad. Timpul era zgârcit, vremea adesea potrivnică; mama se temea de inundații, furtuni și cutremure. Toate suciturile vremii erau supradimensionate și deveneau, în mintea ei, adevărate flageluri. Cândva, am propus o vizită la Castelul Huniazilor din Hunedoara. Mama a refuzat vehement, se anunțau ploi. Premonițiile ei s-au materializat în descărcări năprasnice, cu inundații, ploaie cu gheață și un accident stupid pe dalele unei toalete dintr-o benzinărie, ce avea s-o țină la pat pentru câteva săptămâni. Un adevărat diluviu a întors Hunedoara în timpurile lui Noe. După ce-am zăcut vreo jumătate de oră într-o parcare, căci volbura ploii întrecea cu mult capacitatea ștergătoarelor, am înțeles că trebuie să mă mișc cu orice preț, altfel riscam să ne ia apa cu vehicul cu tot. Cu mare dificultate, ne-am urcat cu mașina pe o colină, unde ne deplasam ca arca lui Noe pe Muntele Ararat, căci drumul nu se mai distingea de vadul tulbure al ploii. Acolo am stat o vreme cocoțată pe vârful apelor, într-o parcare de mall până volbura s-a mai potolit și am putut ieși din zona malefică. Nu știu dacă mama avea neapărat darul profeției sau doar atrăgea nenorocirile cu vorba. Cuvântul rostit răspicat și cu convingere (din principiu ea nu greșea niciodată!) se materializa aproape întotdeauna miraculos. Cuvântul deforma magic realitatea ce se transforma orbește după prezicerea ei: E așa cum spun eu! conchidea ea. Și așa era. Cum îi plăcea ei să-și spună, era afurisită la gură. Tot ce rostea ca pe o alarmă sau o amenințare avea să se întâmple curând. Înțelepciunea vârstei, atunci când mânia nu era dezlănțuită, o îndemna uneori să-și înghită propriile cuvinte înainte de a le rosti.
În vacanțele de vară, mergeam cu trenul la casa străbunicilor. Bunica cumpăra bilete la fereastră. Pe măsuța rabatabilă CFR, mâncam ouă fierte, pulpe de pui pane și brânză cu roșii; meniu fix ce, peste timp, a rămas asociat cu ideea de tren. A sosit din nou vremea mersului la Arad cu trenul, fără Buni, fără copane și fără poezia gărilor mici în care acceleratul nu oprea, dar încetinea destul de mult încât să poți observa fețele obosite și plate ale navetiștilor. De ce figurile navetiștilor se distingeau clar de cele ale călătorilor ocazionali, n-aș putea să spun, dar le intuiai imediat - mereu aceleași - peste gări, peste țări, peste ani, peste lumi.
Pe tabela sosiri-plecări e anunțat la linia 7, dar vânzătoarea de bilete precizează că poate sosi la orice linie. Cum accesul la peron e dificil, o pornesc în grabă printr-un tunel subteran scufundat într-o beznă totală. Un vag indicator sugerează cifra 7. Trenul a intrat deja în gară; o platformă pustie, nici un afișaj care să anunțe ora exactă, linia, destinația... Dacă ești sprinten și fără bagaje, ai putea fugi pe lângă vagoane să cauți o placă pe care să scrie pe unde călătorește trenul. Sosesc două persoane. Întreb dacă e trenul de Viena. Ridică din umeri, în timp ce se urcă grăbiți. Judecând după traficul nebun din gară (adică doar un singur tren!), mă gândesc că nu ar avea cum să fie altul și le urmez exemplul. Vagoanele sunt numerotate aiurea; mă sui la întâmplare, altfel risc să rămân pe peron. Trenul se pune în mișcare. Mă strecor cu bagajele până la ultimul vagon. Un afișaj electronic arată destinația Budapesta, mesaj care nu se va mișca până la sfârșitul călătoriei, nici vorbă să arate stația care urmează. Aștept să vină controlorul să verific că n-am greșit. Vecina de banchetă nu are nicio idee pe unde mai umblă trenul. Coboară la Alba. Sosește controlorul și-l iau la întrebări. Nu-l interesează decât să vadă biletul, bolborosește ceva printre dinți, fără să pricep nimic. Reformulez întrebarea. Vizibil deranjat, mă întreabă unde vreau să merg. Îmi face semn că sunt în vagonul care trebuie să rămână în Budapesta. Are o aroganță, de parcă ar fi regele trenurilor colectând dările supușilor care i-au transgresat domeniul. Trag concluzia că trenul de Viena trece automat prin Budapesta unde își lasă câteva vagoane printre care și cel în care mă aflu. Răsuflu ușurată. Domnul cu căutătura mofluză din fața mea încuviințează superior din cap. Pare cunoscător în ale trenurilor, dar până atunci a stat cu țeasta cufundată în ziar.
Casele ce aleargă la geam stau aliniate de-a lungul șinelor. Mă gândesc la cei dinăuntrul lor, cum le trec garniturile prin față toată viața. La tristețea oamenilor din aceste case, mă gândesc la câtă nostalgie se va fi strâns în sufletele lor, privind întruna la trenuri. Să-ți treacă trenurile prin curte zi de zi, iar tu să nu te fi aventurat vreodată dincolo de șina care aleargă prin fața ta. Să te imaginezi într-o fereastră de vagon și să răspunzi timid când ți se face cu mâna, să-ți recunoști casa prin șirul de acoperișuri ce se înlănțuie de la un capăt la altul al ferestrei. Oare oamenii ce locuiesc la marginea căii ferate nutresc această dorință? Poate că a-ți spiona propria casă, când treci prin fața ei în goana trenului este ceva nepermis sau înfricoșător. E ca și cum te-ai dedubla și te-ai expune riscului de-a te surprinde pe tine înăuntru, făcând ceva straniu, neîngăduit. Personajul Miu, din Iubita mea, Sputnik, romanul lui Haruki Murakami, își dorește obsesiv să se urce în roata Ferris, ca să se uite de-acolo în interiorul apartamentului ei. O privire în oglindă îl incită pe cel care urmărește de la geam caruselul zi de zi, în aceeași măsură în care privitorul de șine se întreabă cum arată casa lui din goana trenului. Din roata Ferris, unde va petrece o noapte întreagă (pentru că nu mai era nimeni s-o oprească), Miu descoperă în interiorul dormitorului ei o dimensiune dezagreabilă a ființei, o materializare a dorințelor ei ascunse și refulate. Revelația produce o scindare - o experiență în oglindă, după care Miu va continua să trăiască în acea reflecție a ei moartă, lipsită de afect și contingent.
Trenul e cât satul de lung. Aș sta și eu la fereastră toata ziua, să privesc... Copiii care locuiesc în aceste case trebuie să fie fericiți că pot face cu mâna la trenuri. În privirile lor nutrește speranța că într-o zi vor călători și ei. Ei nu știu câtă tristețe și nostalgie se va fi adunat în ochiul lor când vor îmbătrâni cu privirea agățată de trenuri.
Din casa străbunicilor, trenurile doar se auzeau, nu se puteau zări. Iar de auzit nu se auzeau decât noaptea, ziua prevalau alte zgomote. Liniștea nopții aducea trenurile mai aproape. Și nu doar țipătul lor amenințător de haltă, dar parcă și liniile gemeau și simțeai în fiecare fibră vibrația terasamentelor. Adesea rămâneai treaz numai ca să le auzi ropotul. Îți imaginai cum nechează cu ochii lor de foc peste liniile întortocheate de macazuri. Chiar dacă slab și îndepărtat, mai auzeai țipătul trenurilor în zilele ploioase și înnorate din spatele ferestrei duble, unde locuiau păpușile de tulei. Rânduite pe pervaz, așteptau să fie îmbrăcate. Păpușile de tulei cu un singur picior se îmbrăcau cu resturile din cupoanele adulților. Fetițele din sat confecționau rochițe ce se asortau cu părul lor auriu-roșiatic-verzui. Le croiau și coseau cu mâinile lor îndemânatice. Trupul lor zvelt și cristic - două bețe de tulei legate în cruce cu sfoară - dezvăluia forme aproape feminine sub croiala măiestrită a rochițelor în culori vii și înflorate. La păpușile adevărate, plate și anoste care strigau gutural "mama", nu mă gândeam cu aceeași duioșie ca la siluetele de tulei ca niște balerine, executând piruete cu brațele întinse pe singurul lor picior. În zilele ploioase, le îmbrăcam și le dezbrăcam de câteva ori, cu hăinuțele cusute cu migală de fetițele din sat. Ofeream la schimb cupoane, materiale noi. Era un troc convenabil, mie nu-mi rămânea decât să mă ocup de coafura lor. Să împletesc cozi din părul fin și translucid al cucuruzului. Jocul cu păpușile se desfășura în ritmul sosirii trenurilor în nodul de cale ferată de la marginea satului. Păpușile se îmbrăcau și se dezbrăcau, pentru că se pregăteau întruna de plecare. Hăinuțele lor stăteau ordonat într-un dulăpior cu sertare, alcătuit din cutii mari de chibrituri suprapuse. Le împătuream și le puneam în ordine la loc, scoteam altele și le potriveam după culorile părului de cucuruz. De când mă știu, sertarele mele au fost cumplit de dezordonate, nu găseam niciodată nimic. Jocul cu dulăpioarele păpușilor de tulei nu mi-a folosit în lumea adevărată.
Casele rânduite pe linia ferată dorm în vibrația despărțirilor și a depărtărilor. Copiii de la ferestre, cu ochii mirați, flutură din mâinile lor micuțe. Câmpul e splendid de verde. Nuanțe catifelate de lumină mângâie ochiul relaxat, neobișnuit cu atâta liniște de verde: verde -galben, verde-violet, verde-havan, verde-praz, verde-negură, verde-ud, verde de nisip, verde de cer. Câmpul din apropierea șinei e de romaniță. În paralel cu el, răsare un drum foarte îngust de asfalt. Nu merge suflet pe acest drum. Un cal singuratic, priponit pe lângă o căruță goală, paște romaniță. Căruța fără cal, calul liber - de căruță - nu par a fi în legătură dacă n-ai observa nodul gros de frânghie de la gâtul animalului. Pe sub perdeaua de nori, o sită de lumină se așterne ca o fustă plisată peste culme: verde irizat, de aur, peste verdele de negură. Pe partea de verde strălucitor, paște o turmă de vaci. În dreapta lor o umbră cuprinzătoare acoperă dealul ca o pasăre uriașă gata să înghită depărtarea; pasărea devorează famelic toată zarea cu aripa ei de negură.
În Ardeal, casele au olane splendide, groase, de un cărămiziu intens. Din loc în loc, se ridică gotic câte o turlă de biserică. Unele case au acoperișurile țuguiate, în stil maramureșean.
Între două sate, peisajul se așterne molcom și ondulat. Ai vrea să-l reții cu privirea, dar trenul ți-o ia înainte. Chiar dacă foarte lent, e mai puțin leneș ca ochiul. O dulce și încinsă toropeală îmi închide periodic privirea. Dar eu insist să văd, nu vreau să pierd nici o imagine. Când ești foarte obosit, ai vrea să iei trenul să pornești cu el prin țară, așa cum alții ar face cu bicicleta. Nu contează unde, încotro merge șina. Apoi, la întoarcere iei alt drum: Apusenii, Valea Prahovei, Maramureșul, Țara Hațegului sunt șinele pe care vrei să alergi.
Ațipesc fără să vreau, dar deschid din când în când ochii hulpav, să privesc afară; prima reacție e s-o sun pe Mia, să-i spun și ei ce bine e cu trenul. Ești mai aproape de cer. Din mașină, spațiul nu se deschide cu atâta amploare, cerul e coborât și aplatizat. Din când în când, trenul se ridică pe vârfuri și peisajul cade sub el. Ai senzația că-l privești de undeva de sus. Dar unde să sun, telefonul ei e la mine în geanta care e tot a ei. Și, poate, mi-ar răspunde, daca telefonul ar ști să-și sune propriul număr, dar tehnica nu a atins încă acest nivel. Pesemne nu au existat opțiuni metafizice în planul lui de dezvoltare.
Din loc în loc, un pâlc de oi. Trenul alergă fără destinație, nu se anunță în nici un fel gările prezente sau viitoare. Prin față geamului, trece o haltă pe care scrie "Arca". O arcă de iarbă, inundată de lumină, în care s-au adunat toate frumusețile pământului. Cum s-o sun pe Mia când stau cu telefonul ei în mână? Îl privesc îndelung; e galben și tăcut. Din goana trenului ce merge cu pasul melcului, nu mai pot împărți cu ea impresiile de drum. Lentoarea trenului nu mă deranjează, așa s-ar întâmpla într-o zi obișnuită. Ba, dimpotrivă, aș vrea ca drumul acesta să nu se mai termine. Ca și cum la capătul lui aveam s-o întâlnesc, acolo unde ea nu mai este - o destinație închipuită, un gând absurd, o viziune efemeră a sentimentelor. Cât timp ești în tren, timpul nu mai aleargă. Te trezești dintr-odată că ai timp, viața se lungește - se face cât trenul de lungă. Se dilată ca liniile ferate înțepenite în vară, de căldură. Nu-i pot spune Miei toate astea. Privesc îndelung telefonul, ca și cum el ar fi cel vinovat de absența mamei. Vorbea cândva, prin carnețelele ei, de lumina de iarnă...
Azi, am venit cu Vio; ninge peste tristețea mea; 25 octombrie; ninge și este soare, e foarte frumos; strălucește totul de lumină. Când se va întâmpla minunea nu știi. Dacă va mai veni vremea de altădată. Mai sunt câteva ore de lumină...
(Azuga - anul nu e precizat)
Tata primea în fiecare an de la institut blocnotes-uri cu calendar. Mama începea să scrie în ele câte un mic jurnal de notație. Scria despre lucruri mărunte care o asaltau când o copleșea singurătatea. Câte-o pagină, două și timpul lor se oprea acolo. Nimeni nu va mai scrie în ele vreodată. Erau abandonate timpului fugar. Astfel de jurnale conțineau de multe ori și poezii, mărturii versificate ale tristeții. Mia nu a suportat singurătatea, trebuia să fie înconjurată de lume, indiferent de calitatea acelei lumi. Lumea însemna viață. Moartea îi repugna și o ignora. Dacă ar fi înțeles moartea ca atare, ca parte inerentă a vieții, poate ar mai fi păcălit-o puțin. Dacă ar fi stat cu ea de vorbă, de la carne la spirit, ar mai fi păsuit-o o vreme. Singurătatea nu era pe calapodul mamei. Nu știa cum să folosească timpul prețios al singurătății, îl risipea în amănunte nesemnificative și căutări superflue. Vio era prietena ei de școală. Locuiau la distanță destul de mare, dar de multe ori Vio alerga câte-o oră pe bicicletă, după cursuri, la rugămințile ei deplasate: "Dacă nu vii azi la mine, mă sinucid!". Și de fiecare dată când cererea sosea imperioasă ca o sentință, Vio încăleca pe bicicletă. Această impetuozitate a mamei, proprie unei adolescente în suferință, excedată de privațiunile unei copilării petrecute în ghips, prin spitale, a rămas peste ani neclintită. Mama suferea și atunci, ca și acum, de singurătate.
Plaiul se strânge în căpițe rotunde, înconjurate din loc în loc de oaze de oi. Lumina asfințitului se conturează intens și rotund.
Blocnotes-ul mai cuprinde și câteva însemnări de teren ale tatei din lumea centralelor electrice: Marți 10 martie - Bercovici - sinteză incendiu: cazan: 420 t, 230 C - 550 C./ - cercetări asupra instalației de curățire/ - cercetări asupra instalației de pornire/ 30 iunie - Bercovici:, aparat verificare etanșeitate și dozare oxigen. Însemnările tatei grupate într-un colț cu o grafică frumoasă, printre versurile mamei, alcătuiesc o pagină dadaistă.
În copilărie, Mia a văzut diavolul în dimineața în care nu și-a mai simțit picioarele și febra poliomielitei i-a cuprins tot trupul. De-atunci, a continuat să se gândească la el. Poate a fost un pact, pe care copilul, lipsit de apărare, l-a făcut, ca să-și câștige dreptul la viața care se vădea bogată și frumoasă prin calitățile deosebite ale fetiței. Copiii au darul să vadă zâne, îngeri și semne oculte. Ei îl pot vedea pe Dumnezeu; au acest privilegiu. Nu toți, însă, își amintesc mai târziu ce-au văzut. Iată niște note ce poartă titlul Diavolul. Diavolul stă la pândă în gândurile pline de neliniște ale mamei, necesar în deslușirea unui sens existențial, în timp ce viața curge fluviu pentru alții, fără nevoia de a-i descoperi sensul. Este trăirea în sine suficientă pentru a te autojustifica, pentru a-ți găsi o identitate?
Toată existența mea, iată se reduce la gânduri. Mi-am combinat existența cu imagini și gânduri. Gânduri adânci și imagini false. Suntem robii inteligenței și imaginația, dacă o avem, o pierdem și o stăvilim. Din tot ce-a fost, nu rămâne decât dezordinea, starea de dinainte, avalanșa care ne impulsionează pentru moment. Dar nici nu știu ce vreau să spun, sunt obosită și gândesc dezordonat. Nici nu știu unde și când a început viața mea. Unii cică își amintesc, sau mai bine zis își amintesc că existența a început.
Însemnările de mai sus par a fi gânduri neterminate pe care mama fie nu a mai vrut să le înșire pe hârtie, fie și-a abandonat proiectul din lipsă de timp. Jurnalul ei "Viața ca reprezentare" începe cu această viziune pe care n-a uitat-o peste ani și care s-a transformat într-o povestire publicată în studenție. Diavolul mamei a apărut în oglindă și era îmbrăcat ofițerește, pantalonii aveau vipușcă roșie și ochii i se rostogoleau în orbite. Cu această construcție mentală a început delirul bolii, poliomielita care i-a marcat copilăria, apoi adolescența și restul vieții. Era ziua Sfântului Nicolae - moșul sfânt și bun - cum l-a numit ea ironic, cel presupus să aducă daruri copiilor. Ăsta pare să fi fost darul mamei, drept pentru care, din acea zi, nu s-a mai lăsat păcălită: "Eu nu mi-am mai lustruit ghetele de Moș Nicolae, pentru că nu-mi mai foloseau la nimic!". Nu știu nimic despre anii ei lungi de detenție la pat și prin spitale, decât că au fost mulți. De ce n-am vorbit niciodată cu ea despre lucrurile astea? Din lașitatea celui sănătos sau poate erau amintiri prea triste pe care chiar ea ar fi vrut să le știe undeva departe. În fond, se putea deplasa oriunde voia, sechelele mamei nu au fost atât de teribile ca ale altora și, poate că în sinea ei, nu i se mai părea drept să vorbească despre ele. Noi două discutam doar despre lucruri exterioare și, cam întotdeauna, în contradicție. Mama a trecut sub tăcere acești ani, nici jurnalul ei nu vorbește nimic despre asta. Și nu cred că este vorba de pudoarea celui suferind, nu era deloc o pudibondă. L-a admirat foarte mult pe Blecher, îl preda la clasă fără să fi fost în programă. Îl considera cel mai interesant scriitor interbelic. Desigur, a existat și o altă motivație: condiția celui imobilizat nedefinit în ghips pe care mama a împărțit-o cu acest straniu creator. Când l-a citit pe Blecher, boala devenise pentru ea doar o tristă amintire. Dacă n-a înfățișat-o în scrierile ei, poate a fost numai pentru că nu ar fi atins nici gravitatea, nici intensitatea trăirilor lui Blecher. A considerat-o un privilegiu, care a aparținut în totalitate altcuiva.
Acceleratul de Arad este o poezie; accelerează foarte rar, dar oprește în fiecare gară mică, în toate haltele și eventual și în mijlocul câmpului. În mersul trenurilor este trecut cu destinația Viena; la fel scrie și pe bilet. Sosirea e marcată cu o oră mai târziu, pentru că se lucrează pe linii. Asta explică lentoarea gasteropodă a trenului. În fapt, nu se lucrează, liniile sunt doar foarte vechi - aceleași din vacanțele estivale de acum patruzeci de ani. Pe atunci, trenul alerga amețitor de repede. Eram fascinată de viteza cu care se împleteau liniile și se schimbau macazurile. Trenul alerga năprasnic peste câmpurile de cucuruz și floarea soarelui. Noul ghezeșu' nu mai are acel culoar unde poți fuma și privi zarea în intimitate prin geamul deschis - sursă permanentă de corent. Acum, configurația vagonului e alta: scaune pe dreapta și pe stânga, culoarul la mijloc, nici un geam nu se poate deschide. Scaunele - câte două puse față în față - împart o masă cu poșnar (i.e. Buzunar - regionalism) dedesubt pentru gunoi. Pe culoar, trece regele trenului să verifice biletele, urmat de alaiul de ambulanți de la vagonul restaurant, cu produse culinare expuse pe o tavă agățată de gât. Procesiunea se reiterează după fiecare gară mare în care trenul poposește, între două minute și o jumătate de oră.
Toți călătorii se ignoră între ei: mamă cu fiu, vecinii de banchetă, fată tânără și domn între două vârste. Mama-călătoare, cât o fi ea de țărancă, învârte cu dexteritate un telefon mobil între degete. Nimeni nu privește la câmpurile strălucitoare ce aleargă la geam. Mai exact, merg la pas prin fereastra care nu se mai deschide, de când suflă aerul condiționat. Din fericire, nu prea sălbatic și nu continuu. Scaunele de tip nou sunt îmbrăcate într-un fel de textilă de un verde oribil, posac și murdar. Cineva explică: juma' de tren merge până la Viena, juma' se oprește la Budapesta. Fiind în ultimul vagon, adică în porțiunea de Budapesta, nu-ți dai seama dacă ai ajuns într-o gară sau dacă stai în plin câmp. Începi să-ți pui problema cum ai să știi unde să cobori. Răspunsul este că nu ai să știi. Nici măcar ora nu poate fi un indiciu, considerând că i-a trebuit melcului mai bine de o oră să parcurgă distanța dintre Predeal și Brașov; zonă fără probleme anunțate, la care se lucrează, simbolic, de vreo douăzeci de ani încoace. Controlorul trece doar când e gară mare și după ce trenul se urnește, deci, eventual, poți afla de la el numai unde ar fi trebuit să cobori. Lentoarea persistă și se intensifică odată cu lăsarea întunericului, ceea ce face ecuația și mai complicată. Domnul cel ursuz din fața mea nu e deloc impacientat, pare să cunoască stațiile pe dinafară; se uită scurt la ceas și-ți recită ce gară urmează, dacă îi acorzi atenție și treci peste privirea lui neprietenoasă și scrutătoare. O fi vreun navetist care-și face veacul prin trenuri, deși e greu de imaginat o navetă atât de lungă. Nu e clar dacă ghicește gările după numărul de opriri (multe și dese!) sau are clarviziunea frumoaselor lor nume.
Fătuca din fața mea merge la fratele ei, care e student la Alba. Are cu ea vreo trei bagaje uriașe și grele, motiv pentru care își caută ajutoare, s-o coboare din tren. Flăcăul întârziat (la vreo 40) de pe banca alăturată e foarte interesat de profilul ei, o privește cu insistență. Profilul nu e nici urât, nici frumos, nu spune nimic, dincolo de tinerețe și prospețime. Încerc să deslușesc ce vede vecinul în profilul fetei, de este atât de absorbit, dar nu reușesc să-mi dau seama. Fiecare vede sau proiectează altceva, după disponibilități. De le o vreme, eu nu mai observ mare lucru. Lumea-mi pare cețoasă și îndepărtată, e ceva care nu-mi mai aparține sau de care nu mai aparțin. Devine mai apropiată atunci când o recunosc în tiparele deja existente în mine. În esență, tot ce este nou mi-e străin, fără dorința de a-l asimila sau de a-l înțelege. Mici excepții face, uneori, arta. Interesul se deschide printr-o breșă nevăzută, apoi crește și rămâne deschis, o vreme, după ce obiectul contemplației dispare - ca un licăr de lumină în întuneric... Fătuca poate fi elevă de liceu sau chiar mai mare, dar din felul în care vorbește nu pare a fi studentă undeva. Spune că o să stea cu fratele ei câteva zile în Alba. Își trece mecanic mâna prin păr odată la câteva minute, aducându-l din spate în față, plesnind cu el umărul drept. În ce chip părul ei cânepiu ajunge din nou în spate, ca să-l poată iarăși trece cu mâna în față, e greu de imaginat. Privirea îmi fuge neastâmpărată pe câmpuri, dar cu coada ochiului, îi surprind gestul mâinii prin aer când își aduce părul în față, strâns ca un șomoiog pe umărul drept. Iară și iară, o mișcare rapidă și răstită a mâinii, ca și cum s-ar biciui ea însăși pentru ceva ce știa numai ea. Părul făcea o rotocoală prin aer, se răsucea pe umăr, iar mâna-i cădea în poală gata de luptă pentru gestul următor.
Vorbește întruna la telefon cu fratele ei, care o așteptă, deja, în gară la Alba-Iulia. Trenul e anunțat cu o oră de întârziere. Domnul cel ursuz, de pe aceeași banchetă cu ea, trage cu urechea la convorbire. Rostește sec ce gară urmează, în speranța că în felul acesta o va face să tacă. Atât că numele stației nu-i spune fetei mare lucru. Fătuca are un accent foarte puternic moldovenesc, nu știe nici ea de ce (i s-a mai spus!), pentru că și ea și părinții ei sunt dintr-un sat din Muntenia. Accentul este atât de puternic, încât deranjează. El devine și mai puternic după ce afli că nu are nicio legătură cu acea zonă a țării. Accentul și gestul cu părul îi dau un aer profund provincial. Flăcăul de pe bancheta paralelă se oferă s-o ajute cu bagajele. I se alătură și vecinul lui. Doar că nimeni nu are nicio idee pe unde ne aflăm și cât ar mai fi până la Alba. Ar vrea să se pregătească din timp să iasă în hol cu bagajele ei uriașe. Toți stau în poziție de atac. Fătuca e iar în vorbe pe celular cu fratele ei. De altfel, cam toată lumea vorbește la telefoane. Doar mama flăcăului întârziat e înciudată și cufundată în gândurile ei. E singura care nu ține un celular în mână; poate și l-a scufundat într-unul din pliurile multiplelor fuste. Fratele o asigură că o va suna când trenul se va apropia de stație, ca să știe când să coboare; atunci va porni și el spre capătul peronului, să preia bagajele. Deocamdată, stă lipit de ghișeul de informații, ca de un GPS gigantic, ce anunță sibilinic, atunci când e conjurat, coordonatele trenului.
În copilărie, cei către care călătoreai nu aveau telefoane. Aflau despre vizita ta, cu câteva săptămâni înainte, din scrisori. Dacă vizita era neașteptată, erau solicitați la poștă să ridice o telegramă. Trenurile opreau egal în toate stațiile, la orele prestabilite. Conductorul găurea cu un capsator biletul dintr-un carton foarte gros și anunța conștiincios fiecare stație, în toate compartimentele pe care le avea în grijă. Dacă dormeai, te bătea cu mâna pe umăr și te trezea din somn, deci memora unde mergi atunci când îți controla biletul. Tot el făcea oficiile de închidere a geamurilor când călătorii se plângeau de "corent". Fumătorii ieșeau pe culoar și fumegau în picioare, cu geamul lăsat jos până la jumătate. Mai mult nu se puteau deschide. Pe plăcuța metalică lipită de geam scria în mai multe limbi: Nu vă aplecați în afară, urmat de "E pericoloso sporgersi", ultimul anunț era în limba engleză. Unele plăcuțe te atenționau doar în limba italiană.
Șica (mătușa din partea mamei) ne aștepta câteodată la gară. Mergeam și dormeam la ea la oraș, mai cu seamă când ajungeam în Arad, seara. A doua zi, o porneam spre Sânicolaul Mic cu tramvaiul. Nu era o veselie cu geamantanul peste liniile ferate și săltat bagajul printre marfare, ca să scurtăm drumul. Dar bunica era puternică; mă ținea cu o mână pe mine și cu cealaltă ținea geamantanul. Geanta îi atârna umflată pe umăr. Drumul cu tramvaiul era lung și frumos. Trecea prin Aradul Nou, unde vedeai casele nemțești înalte, fără gard, aliniate militărește la stradă. Mi-era frică de încrucișările de linii ferate și trecerea prin marfare care o puteau lua din loc în orice moment. Mă imaginam mereu sărind din vagonul ce-o pornea neașteptat și cu Buni rămasă cu bagajele pe peron, uitându-se disperată după mine. Trebuia să am mare grijă la liniile încrucișate, să nu-mi prindă piciorul, când se schimba macazul. Peste ani, de câte ori mă gândeam la trenuri, îmi veneau în minte, ca o amenințare, alertele de pe plăcuțele metalice: "E pericoloso sporgersi". Buni sălta geamantanul pe scările înalte ale marfarelor, apoi mă urca pe mine și ea cobora prima pe partea cealaltă. O ajutam și eu cum puteam cu geamantanul, apoi săream jos sprijinită de mâinile ei. În fiecare an, devenea mai ușor pentru mine și mai greu pentru Buni care se chinuia singură cu toate greutățile astea. De la linia ferată la casa străbunicilor era o distanță; ne opream de câteva ori, ca să mute geamantanul dintr-o mână în alta. Buni avea mâinile mari, expresive și viguroase; avea mâini de artist. Mâinile mamei erau mai mici și mai fine, dar păstrau aceeași expresivitate și emanau aceeași forță. Buni n-a creat altceva decât confecții cu mâinile ei: rochițele mele de vară din cupoane cumpărate de la magazinele din Arad. Pe cele vechi, le vindea la Ocico, piața de vechituri, ca să facă rost de bani pentru materiale noi. Eu ieșeam din ele, de la o vară la alta și mă despărțeam cu greu de culorile vii și modelele deosebite. Buni le găsea fie prea strâmte, fie prea scurte și se grăbea cu ele la piața de vechituri. Mi-amintesc și acum rochițele cloș cu buzunare, pliurile, desenele și culorile imprimeurilor, bumbii (nasturii) de pe piept, decolteurile-barcă sau gulerașele de dantelă. Ce mult am iubit acele lucrușoare, vândute la Ocico vară de vară! Pe cele mai dragi le-am păstrat peste ani, până s-au pierdut în negura amintirii, prin geamantanele cu lucruri de prisos. Cu timpul, mâinile lui Buni au devenit noduroase și deformate, mâncate de un reumatism degenerativ. Ca și mama, nu a avut un sfârșit frumos, i s-a luat darul vorbirii în urma unui atac cerebral, urmat de o paralizie pe partea dreaptă. S-a dus și ea, în pripă, mult înainte de termen, dar suferința ei a fost mai scurtă decât a mamei.
Fătuca a primit din nou telefon de la fratele ei, să se pregătească de coborâre. Trenul fusese anunțat în gară la Alba. Nimeni nu are nicio idee pe unde mai suntem, dacă următoarea oprire va fi o haltă, o gară mică sau tocmai Alba. Afară, o negură fără lună și stele reliefa un spațiu de vid, o gaură de lume în care nu vrei să cazi, chiar de-ar fi punctul destinației tale. Din goana trenului, întunericul părea și mai intens. Fătuca e neliniștită, îi e frică să nu rateze stația. Omul de lângă ea îi spune laconic să stea liniștită, mai este...
De data asta îl ignoră, iar cei doi flăcăi, la comanda ei, apucă bagajele și o pornesc spre culoar. Trenul se oprește brusc. Fătuca intră în panică. Domnul atotștiutor urmărește tăcut scena. Face un semn negativ din mână. Toată lumea se reașază. Trenul o pornește la fel de brusc, bagajele se răstoarnă cu zgomot; cei doi flăcăi sar ca un arc și le reașază în poziție verticală...
Sună iar telefonul. Fratele țipă în el că vede deja farurile cum dau cotitura în noapte, să fie pregătită, să nu care cumva să nu coboare... Flăcăii sar în picioare. Celularul începe să vibreze la fel de impacientat ca stăpâna lui. Nu apucă să mai sune că fătuca e deja cu el la ureche. Ăsta e trenul, nu e altul care să vină la ora asta, am verificat la informații. Ultimul vagon de Budapesta nu are peron, ai grijă la coborâre, eu am pornit-o spre capătul peronului, ajunge în câteva minute. Domnul atotștiutor încuviințează sec din cap. Fătuca țâșnește spre ușă urmată de cei doi flăcăi. Trenul oprește preț de două minute în Alba-Iulia, mult mai puțin ca la halta precedentă. Fără doi tineri binevoitori în jurul tău, ar fi fost imposibil să cobori în câmp cu atâtea bagaje. Totul se termină cu bine. Flăcăii își reiau locurile când tocmai trece regele trenului, care mormăie printre dinți un fel de "Alba-Iulia", nu ca să anunțe gara deja lăsată în urmă, ci ca să identifice noii pasageri. Cum nu s-a suit nimeni, pleacă nemulțumit mai departe. Flăcăul rămâne cu ochii fixați în dreapta lui spre profilul imaginar al fetei care tocmai a coborât. Pare că se uită gânditor la ceva anume; cu siguranță nu la chipul ursuz al atotștiutorului de gări. Conturul fetei mai stăruie încă în spațiul vidat de lângă el, fluid și ușor ca o dulce amintire.
După Simeria, trenul oprește, pentru o jumătate de oră sau mai mult, într-o altă localitate; nu e clar dacă e gară mică sau haltă. Aici rămân câteva vagoane și se schimbă locomotiva, ne anunță cu superioritate domnul cunoscător. Intervine, pentru a calma spiritele înfierbântate de nemișcarea prelungită a trenului. După acest interludiu, trenul o zbughește cu viteze supersonice încercând să recupereze timpul pierdut, prin popasuri extrem de scurte în gările importante, neanunțate și nevăzute din perspectiva vagonului nostru, care rar apuca o coadă de peron. Dar ce mai contează unde și cât mergi, când șina e infinită? E ca și cum te-ai fi urcat în trenul vieții, din care nu te mai dai jos decât în moarte - ultima stație din care vrei - nu vrei, trebuie să cobori. Tu ai mai alerga, o vreme, peste câmpurile însorite sau umede de ploaie, dar controlorul psihopomp te va bate cu mâna pe umăr, semn că biletul tău a expirat. Acceleratul de Arad începe să semene cu trenul care trece prin Orașul pisicilor din cartea lui Haruki Murakami, 1Q84. Cobori într-o altă lume, în care te pierzi, pentru că trenul nu mai oprește și la întoarcere. Pentru o clipă, mă gândesc că am nimerit printr-un hazard, în trenul ce mă va duce în timp pe meleagurile copilăriei, iar acolo am să-i regăsesc pe Mia, pe Buni, pe Puiu, pe străbunici și pe toți prietenii mei de joacă din spatele ferestrelor cu păpuși de tulei. În fapt, mă îndrept și eu către un tărâm al pisicilor care bântuiau, se băteau, se scuipau și urlau la rut, prin toate cotloanele curții.
Mama și flăcăul au o dispută. Mama e intransigentă și dominatoare. El e împăciuitor și ușor absent, pesemne încă cu gândul la fătuca de Alba. E genul interiorizat și timid, nu cred că i-a cerut fetei numărul de telefon la coborâre, deși ar fi vrut. I-a dat jos doar bagajul. Ar fi putut să i-l ceară și cu siguranță, ea i l-ar fi dat. Era genul care-și făcea ușor cunoștințe, cu vorba ei pripită și accentul puternic moldovenesc.
După Simeria, trenul alerga ca un armăsar al nopții printre vise, la fel de repede ca trenurile copilăriei. Cred că a reușit să recupereze câteva minute din cele câteva ore de întârziere. După două noaptea, ajung și la Arad. Beznă totală, nu recunosc nimic din gara nouă și modernizată. Este noapte, târziu și mă aflu la capătul lumii. Buni nu mai stă la capătul peronului cu geamantanul în mână plin cu rochițele ce vor fi vândute la Ocico. Buni e plecată de foarte multă vreme. Mama e și ea departe, dar e și aproape. Simt asta acum, în gara din Arad, mai mult ca oriunde. Mă aflu aici prin voința ei. N-am venit așa, pur și simplu, după capul meu.
Trenurile copilăriei nu mai păstrează prea mult din nostalgia celor din pelicula lui Jiri Menzel. Totuși, ceva din atmosfera gărilor mici, dulcele grai ardelenesc și sufletul molcom al călătorilor le menține în acea stare inefabilă și privilegiată de ființe "bine păzite".
(va urma)