Au trecut șase luni și-o simt pe Mia tot mai departe. O distanțare a ei, nicidecum a mea, gândul meu e mereu cu ea, chiar dacă acum chipul ei îmi pare vag, estompat, furișat din fotografii, vise, lucrușoarele ei sau slova scrisă - singura care nu va dispărea odată cu mine.
Vio a devenit dintr-odată neputincioasă și năpădită de bolile bătrâneții. Prietena ei cea mai bună din copilărie îmi spune că e cu mama tot timpul, că o visează mereu. Bătrânii își amintesc foarte clar visele, pentru că sunt mai aproape de somnul morții. Dacă somnul e o scufundare temporară în moarte, atunci somnul bătrânilor nu mai presupune un efort în abis, ei sunt deja la marginea lui, pregătiți în orice moment să sară. Drumul înapoi, către starea de veghe, e la doi pași și, de multe ori, ea se confundă cu visul. Visele nu mai au unde și când să fugă, devin o pradă ușoară pentru cel ce sondează, cu teamă și neputință, eresurile altor lumi. Dar pe Vio n-o pot asocia cu bătrânețea, Vio nu are chipul bătrân, ci doar îmbătrânit, ca a unui copil trist, bolnav de progerie. Clar, bătrânețea nu este una din hainele ei. Există oameni care își poartă chipul bătrâneții de la naștere. Sunt cei ce se mențin cel mai bine, care nu se schimbă, dintre cei care-și arată vârsta cel mai demn. Ații sunt prinși de-a pururi în lumina lucitoare și efervescentă a adolescenței, iar Vio e printre ei. Vio e bătrână și bolnavă, aproape că nu mai iese din casă, dar e și tânără și plină de umor atunci când râde cu privirea ei tristă. Vio spune că mama este în permanență înconjurată, că e copleșită de lumea adunată în jurul ei. Și morți și vii - mai spune ea - sau cine mai știe care pe unde mai sunt. E înconjurată de cei plecați și asaltată de gândurile celor rămași; în același timp, în alt timp, în alt loc, peste tot, aiurea, oriunde. Gând la gând cu tristețe, cu emoție, cu acel Sehnsucht goethean. Vio se privește din afară, prin geamul casei ei din Micălaca, unde adesea mama mai rămânea peste noapte. Se vede înainte să escaladeze fereastra împreună cu Mia, la miezul nopții, pentru a merge pe furiș la bal, în Aradul Nou. Și casa străbunicilor avea un geam la stradă, unul singur din dormitorul meu și al bunicii, celelalte priveau în curtea interioară sau în grădină. Fără această fereastră la stradă, lăsată doar un pic întredeschisă pentru a nu atrage atenția, fetele n-ar fi putut ieși să valseze cu Liviu Militaru, marele dănțuitor și prieten al mamei din copilărie. Curtea, cu gard foarte înalt, era încuiată peste noapte, câinele dezlegat, doar cerul cu spuza lui de stele se putea uita înăuntru la discreție.
Vio e mai mult cu mama decât cu oricine altcineva; mai mult decât cu sora ei iubită, plecată cu puțin înaintea Miei, chiar de ziua ei. Vio a fost împărțită în acea zi nefastă între vizita la prietena ei și veghea la căpătâiul surorii ei, bolnave. Când a revenit în mare grabă, sora ei i-a murit în brațe. A așteptat-o cât să-și ia rămas bun. Vio e aproape singură pe lume, cu nepoata ei transoceanică, care o vizitează din când în când. Regăsesc în ochii ei tristețea fără speranță a mamei, înainte de-a se duce. Ochii mari, negri, melancolici și pătrunzători ai lui Vio - ca niște struguri pârguiți - și ochii viezurești, verzi, de aer și lumină zglobii ai mamei. Îi suprapun alchimic - două materii atât de diferite, într-o alcătuire ce mă face să mă gândesc la acel film straniu (Persona) al lui Ingmar Bergman. Cele două femei, care aveau atât de mult nevoie una de cealaltă, încât chipurile lor sunt pe jumătate suprapuse în imagine într-un portret dual. Sfâșiată de suferință, regăsirea identității e posibilă prin îngemănarea ființei.
Ochii verzi ai toamnei
Era un soare fantastic de alb și dințos. Și toamna m-a surprins tocmai când stăteam cu Mia de vorbă în parcul de la ocean...
E flux, nu mai pot depăși paravanul de stânci și lua drumul plajei, totul e inundat de ape. Mama pare că întârzie să vină. Marea mușcă continuu din firul de țărm ce se îngustează. Va trebui să mă retrag curând din calea apelor, iar mama nu mai vine. Soarele vag și placid se strecoară, timid, sub linia orizontului și lumea se scufundă odată cu el sub ape. Vântul s-a dus la culcare, un val misterios de căldură anunță vizita serii. Și iat-o că vine, totuși... Îi simt bărbia tremurândă, nările cum freamătă de emoția reîntâlnirii, le simt în râsul meu, în linia buzelor și bolțile obrajilor.
Ne schimbăm râsul, plânsul, zâmbetul și chiar și timbrul vocii după cel mort. Le regăsim spectral și mimetic în propriul nostru chip, gest, grimasă și vorbă articulată. Și toate acestea, ne aparțin, oare, acum? Răspunsul stă, obraznic și echivoc, în noi.
Soarele se acoperă cu o plapumă de nori subțiri și lungi, ca niște mușchi striați. Devine și mai dințos, așa încât, răpusă de frig, mă îndrept spre ieșire. Mama mă însoțește până la poartă, ba nu... iată că e cu mine în mașină. Încetinesc, fără să înțeleg de ce. Ba da, știu! - o mașină de poliție stă ascunsă, la aceste ore crepusculare, cu farurile stinse.
Handicapul ei de-a se mișca rapid în spații libere au creat o dependență aproape organică de vehiculul pe patru roți și o bucurie necesară de a privi lumea din spatele geamului. Lumea în schimbare, în devenire... În ultimii ani, eu eram mai mult șoferul. Mama doar privea cum goneau de la fereastră brazii călări, cum spune ea, într-o poezie. Acum înțeleg de ce mă tot uit cu atenție prin geamul lateral din dreapta. Urmăresc cum aleargă casele și foioasele - mirese ruginii - în rochii filigranate. Mă uit cu ochii verzi și dantelați ai toamnei, ai mamei, ai toamnei, ai mamei...
Boala Numerelor
Există o boală a numerelor de care destinele suferă. Numerele le leagă inexorabil de alte destine, fapte sau evenimente. Legăturile merg înainte și înapoi în istorie, anistorie și viitorul proiectat, predictibil și înșelător. Numerele atârnă de date calendaristice, evenimente speciale, personale sau liturgice. Mama s-a născut cu boala numerelor. Numerele n-au fost niciodată de bun augur; ele legau de-a valma evenimente semnificative ale vieții, nefaste sau prezumtiv faste, sub semnul unei sorți stupide și înrobitoare. Cel mai nefast dintre toate a fost numărul 6. 6 s-a dublat și legat inexorabil cu 12, adică cu luna decembrie, și responsabilul sorții a fost Sfântul Nicolae. De ziua lui, mama s-a îmbolnăvit de poliomielită (de la un vaccin prost dozat, recent apărut pe piață), apoi tot de ziua lui, i s-a născut singurul copil și, tot de sărbătorirea inclementului sfânt, s-a și căsătorit, credea ea, deși ziua a fost 12 în actele oficiale. 12 n-a fost numai dublul lui 6 adică neșansa bolii și a căsătoriei adunate, dar și ziua de naștere a bunicii. Cumulativ, ziua morții bunicii l-a repetat pe 6 de trei ori, adunând încă unul peste cele două date nefaste. Dacă m-ar fi adunat și pe mine, ar fi însemnat 24. Bunica n-a murit pe 24, a ales să moară pe 18, n-a fost de-acord până la capăt cu numerologia mamei, care mă includea și pe mine în seria de 6 a nefericirilor, descrisă în jurnalul ei eseistic (Viața ca reprezentare). Boala numerelor n-a părăsit-o niciodată. A revenit cu furie în apropierea morții, când a trebuit să lupte cu alte boli cumplite. Mama nu era pregătită să plece, avea multe lucruri în stivă de rânduit și făcut. Ea știa, de-o vreme, că nu prea mai era timp, că timpul trișa, dar nu știu de ce nu se grăbea. Cu toate astea, a luptat cu numerele până la sfârșit. Moartea ei a sosit bine planificată după săptămâna luminată a Paștelui, de ziua morților și a Paștelui Blajinilor, imediat după Duminica Tomii. Dumnezeu n-a fost drept cu ea, chiar dacă i-a împărțit multe daruri. Multă vreme, mama a fost certată cu dumnezeirea. A fost și ea un soi de Toma Necredinciosul până la un moment dat, când lumina credinței i s-a arătat în alte forme decât cele lumești și înșelătoare. Mama a înțeles să respecte tradiția în formele ei mundane, și eu i-am respectat alegerea și-am început să urmăresc calendarele bisericești, să onorez congregațiile importante ale morților. Și așa am priceput că aceste date nu sunt întâmplătoare, că lumea e rânduită ciclic și ritualic. Că nu există primăvară fără iarnă, vii fără morți și nici moarte fără viață în devenire. Ridicarea spiritului spre alte tărâmuri la sfârșitul celor 40 de zile, a căzut exact de ziua ei, pe 7 iunie. Și n-a fost numai atât, a coincis calendaristic în acel an cu moșii de primăvară, sărbătoarea morților. Mia a intrat și a ieșit din lume pe aceeași poartă pe care stă scris numărul 7 (6 + 1), ca și cum fatidicul număr printr-o infimă deraiere i-a pecetluit din nou destinul. În ziua în care morții vin să ne viziteze, mama tocmai a plecat din lume. Praznicul ei de 6 luni a căzut de ziua nepoatei ei odată cu moșii de toamnă. Cel de 9 luni era legat de Sfântul Efrem Sirul din cetatea Nisibe. Lacrimile sfântului curgeau neîncetat, erau un izvor nesecat pentru iertarea păcatelor. Lacrimile și rugăciunile Sfântului Efrem au salvat în mod miraculos (deși pentru scurtă vreme!) Nisibe de sub ocupația perșilor. Cele 3 milioane de versuri liturgice scrise de sfânt în limba siriană, mi-au amintit cât de ușor scria Mia poezie. Atât de ușor, încât nu s-a prea deranjat să scrie. A scris puțin și în momente în care a simțit că a avut într-adevăr nevoie. Poate că așa ar trebui să fie, poezia n-ar trebui să se scrie la comandă sau de dragul versificației și al jocului poeziei. Poezia trebuie trăită, și dacă mai ai puțin timp, după ce vei fi trăit-o, câte ceva poate fi pus și pe hârtie... Ușurința ei de a înțelege și a interpreta poezia sau de-a rotunji spre inefabil orice vers stângaci i se punea în față, era un adevărat har.
Întâlnire. Liniștea tulburătoare a apelor.
Luna a mâncat țărmul și nu se mai putea trece de bariera de stânci de unde încep plajele private. Aștept o vreme, acum că mareele s-au mai liniștit, să le pot escalada. Ajung acolo unde numai pescărușii sau gâștele sălbatice se-nvârt în rotocoale de cer și ape, de la ferestrele convexe și ovale ale vilelor luxoase (acele distante și cuprinzătoare bay windows).
Trec aproape prin apă pe sub podețele de lemn cu picioroange verzi - însemne ale fluxului - dezvelite deasupra genunchilor. Și picioarele vor deveni tot mai lungi și mai verzi, răsărind din apele uluitor de limpezi și curate, filtrate de soarele alb al amiezii. Un rățoi cu ciuf și ciocul lung și roșu (îi spun rățoi, căci nu-mi vine altă pasăre potrivită în minte!) desenează triunghiuri pe suprafața apei, glisează fără efort într-un perpetuum mobile, schimbând ritmic direcția, ca o jucărie teleghidată. Un rățoi - singur pe întinderea nesfârșită de ape, atât de jucăuș și de vesel - este unicul locuitor al acestui măreț ținut, rege peste apă și cer.
Așa cum a apărut, tot așa a și dispărut dintr-odată în adâncul apelor sau măreția cerului, ca un semn așteptat al închipuirii. Și-acum nu mai e nimeni în afară de noi, absolut nimeni, decât ființele ascunse și mute ale apelor, în această splendidă după-amiază de pace și lumină. Se aude vag un motor de avion la mari depărtări și clipocitul lipicios al refluxului. Dar vocea ta... astăzi nu pot s-o aud. Ești tăcută azi, Miuț! - cufundată în somnul apelor - dar te simt tânără și frumoasă la distanță, mereu la distanță. Ca în copilărie, mereu de la distanță, când eu și Buni te priveam cum te îndepărtezi, cum dispari... mereu cu Buni de mână, care mă îndeamnă să fac "Pa" cu cealaltă mânuță, să-mi iau rămas bun. Cele mai apropiate ființe veghează asupra noastră în triumvirat pentru că doar trei puncte de sprijin formează un echilibru perfect: întâi Buni, apoi Puiu,... mai rămăseseși tu o vreme, dar te-ai grăbit să închizi triunghiul sfânt al treimii.
Trece un cârd de gâște. O eșarfă în S străbate cerul. Ce ființe sociale - gâștele! Vorbesc strident, intermitent, în apă, în cer și pe sol cu aceeași fervoare. Ce-or fi având atâta să-și spună? Limba lor nu e aceeași cu găgăiala enervantă și leneșă a gâștelor de curte, sâsâitoare și tăfăloage.
Soarele se scufundă lent în apă și picioroangele podețelor de lemn se reliefează negre și încrucișate, în contre-jour. E timpul să ne despărțim Miuț, să ne restituim lumilor noastre ce se despart imperceptibil în asfințit.
Convorbire telefonică
Azi-noapte m-a sunat mama, de dincolo. I-am auzit glasul în telefon. Puternic, limpede și entuziast. În ultima vreme, rareori îl mai găseam așa. De-obicei anunța un cataclism sau o stare proastă indusă de vicisitudinile vârstei. A fost o conversație relaxată și plăcută, plină de iubire, între două persoane apropiate, care nu s-au auzit de mult. Convorbirea nu a fost nici lungă, nici scurtă și nu-mi amintesc nimic din ce-am vorbit, doar începutul care a pornit năucitor și intens: "Cum de-ai reușit să mă suni?" Și răspunsul mamei a fost, ca întotdeauna, direct și deloc modest: " Uite așa, am reușit!". Când își punea ceva în minte, mama nu mai putea fi oprită. Rezolva probleme, de care nu avea nicio idee, cu puterea intuiției și a voinței; repara prize și tot felul de obiecte casnice, în aceeași măsură în care recunoștea o operă literară, urmărind câteva scene dintr-un film netitrat și vorbit într-o limbă necunoscută, doar din muzica limbii sau poezia imaginii.
Așadar, mama s-a hotărât să mă sune și m-a sunat. Părea liniștită și fericită; rareori, atingeam împreună această stare. Nu mi-amintesc nici cum, nici de ce s-a terminat convorbirea. Poate că dispecerul dintre lumi i-a acordat un timp limitat sau devenise prea costisitoare în economia transcendentală. Întâmplarea mi-a amintit una dintre relatările ei fabuloase: într-o dimineață, a trezit-o un telefon al cărui proprietară pornise de câteva săptămâni în Marea Călătorie. Era amica și vecina ei din casa de vacanță de la munte. Doamna B. a asigurat-o că nu trebuie să-și facă griji, fata ei va continua s-o ajute cu plățile, când ea nu va mai fi acolo. Jumătate cufundată în lumea somnului, mama i-a mulțumit, au discutat o vreme, nu-și mai amintea ce, apoi a închis și s-a culcat la loc. Când s-a trezit, și-a amintit de convorbire și, bulversată de enormitatea gestului, s-a repezit la telefon. Convorbirea era confirmată. Venea de la celularul doamnei B., pe care nu l-a mai folosit nimeni după ce doamna s-a hotărât să plece și să ia cu ea acea parte a lui nelumească. Ora, ziua și numărul de telefon erau de necontestat, ca și glasul calm și plăcut al doamnei B. Plecarea respectivei doamne a marcat-o mult pe mama. O prețuia mult pe această profesoară dăruită, discretă și frumoasă, cu privirea luminoasă și ochii de un albastru cristalin. Cu cine va mai schimba o vorbă și-și va lua cafeaua de dimineață în casa ei de la munte? Fiind plecată din țară, nu știuse nimic de suferința ei.
Celularul meu nu a înregistrat numărul mamei, nici ora, nici ziua. Desigur, absența lui din memoria telefonului a fost o dezamăgire, care însă n-a diminuat prin nimic inefabilul convorbirii. Ea s-a instalat în memoria mea cu un sens intens al actualității, al vieții trăite.
Au urmat, după asta, zeci de treziri, de apariții cu Mia moartă. Despre trezirile în alte lumi nu-mi amintesc, pentru că memoria mea actuală nu le conține. Mă așteptam ca demersul echivoc al acestei închipuiri s-o ia într-o altă direcție, dar a fost totul o înșelăciune la intrarea în starea de veghe sau doar o întorsătură parșivă a sorții. Mia era și nu era. Oricum, realitatea ei dinlăuntrul visului era mai puternică decât absența ei din afară.
Șuetă cu morții mamei
Schimbăm macazul dintre lumi atunci când tot mai mulți dintre cei apropiați încep să se ducă unul câte unul. Ne strigă morții, ne cheamă la banchet, iar noi nu rezistăm tentației de-a ne regăsi în anturajul efervescent și vesel al vremurilor de-odinioară. Acum ce a mai rămas? boli, dureri, singurătăți, un chip palid, veștejit, în oglindă - fără expresie și voluptate - o caricatură! Mia asista cu resemnare la seria imposibilă a morților: Puiu, Doctorul Vaida, Cornel, Nuți, Doamna B., Tamara - prietena ei de școală din Pecica - și mulți alții, tot mai mulți, tot mai mulți... Prima a fost, însă, cu mulți ani în urmă, prietena ei nedespărțită, Geta. O femeie plăcută, discretă și rasată. Senzuală și pufoasă, torcea ca o pisică uriașă la temperaturi înalte, în colțul ei, fără să deranjeze pe nimeni, dar atrăgând insiduos privirile. Un amestec bizar de placiditate și temperament, de lejeritate și înțelepciune. Era foarte tânără și iubea viața cu voluptate. Poate c-o iubea prea mult. Un cancer oribil a mutat-o, timpuriu, dincolo. Prezența ei calmă și rezervată îi conferea mamei echilibru și îi zdruncina convingerile incontestabile, punând-o într-o relație de contradicție cu ea însăși. Mama nu s-a putut obișnui cu dispariția ei. Geta o vizita zilnic, după ce-și încheia ziua de lucru la bibliotecă... Într-o zi, a revăzut-o într-un troleibuz. Ce mult timp trebuie să fi trecut de-atunci, nu-mi pot aminti, când mama a circulat ultima oară cu mijloace de transport în comun. Troleibuzul era aglomerat și nu se putea mișca din loc, dar n-a avut nici o îndoială că ar fi fost ea. Emoția revederii și expresia fizicalității erau mai puternice decât rațiunea. La prima stație, a coborât. Mama și-a făcut loc prin mulțime și a reușit să se dea și ea jos. A urmărit-o îndeajuns de aproape, reușind să țină pasul cu ea, cu tot mersul ei dificil. A urmărit-o, dar n-a strigat-o, după cum n-a strigat-o nici când erau amândouă în autobuz. Ca și cum Geta era acolo incognito și nu trebuia să i se deconspire prezența. Cumva, și-a dat seama că n-o putea reține cu mijloace lumești. Fără să se îndepărteze prea tare, Geta s-a dezintegrat în mulțime. Forma ei s-a topit prin transparența aerului, ca și cum n-ar fi fost. Mama a fost cuprinsă de o mare fericire și de o mare tristețe. A înțeles, abia atunci, că o prietenă ca Geta nu va mai avea niciodată. Că dorința ei de-a fi din nou cu ea, s-a materializat. Așa cum s-a materializat și spiritul Getei. Poate că și dincolo ființele sunt singure și nu suferă de patima uitării. Geta era cuprinsă și ea, de dorul mamei. Mia a iubit foarte tare viața cu toate neajunsurile ei, dar altfel decât Geta. Îi era frică de moarte, dar a plecat liniștită, să ocupe golul rezervat, cu treizeci de ani în urmă, de prietena ei. Dar ce relevanță are timpul în spațiul eternității? Am auzit, în câteva rânduri, această poveste, pe care mama o relata de fiecare dată cu convingerea că nu putea fi vorba de o simplă asemănare. Chiar dacă există în lume fizionomii identice, ființele de os și carne nu pot dispărea din câmpul vizual prin volatilizare.
¥De-atunci, mama nu a mai revăzut-o pe Geta, decât în vise. I le povestea, adesea, soțului ei, Petrică, care a plecat la doi ani după mama, în condițiile unei morți la fel de grele și înfricoșătoare.
Petrică, un bărbat frumos, taciturn și nestrămutat în gândurile și credințele lui, se întrecea cu Mia în arta bricolajului. Mereu aveau ceva de făcut și reparat, în timp ce Puiu și Geta belfereau amuzați și oblomovizați de activitățile furibunde - de multe ori nenecesare. Am petrecut împreună multe vacanțe marine și pe la mănăstirile din Moldova. Eu și B. (fiica lor) eram repartizate în Skoda cea verde cu Puiu, mai rezistent la răcnetele noastre, când intonam obsesiv întregul repertoriu al formației Phoenix. Mama călătorea la ei în mașină și comenta opririle dese ale lui Petrică sub pretextul de-a fuma o țigară. Șoselele nu erau prea circulate, puțini aveau mașină, iar drumurile mărginite de șanțuri adânci, erau pline de camioane, căruțe, turme de oi, vaci și alte viețuitoare. Petrică se oprea numai după ce depășea tot ce mișca pe șosea și nu se mai ivea nimic în cale. Atunci, plictisit, trăgea pe dreapta și aștepta să treacă toți, ca să-i poată depăși din nou - constata mama. Într-o zi, a lovit în fund un milițian, care făcea agitat ordine într-o intersecție dintr-un oraș mare din Moldova. În loc de scuze, Petrică și-a scos tacticos legitimația de colonel (era profesor la Academia Militară). Ipochimenul, complet nedumerit și luat prin surprindere, și-a ridicat cu umilință șapca, care nu se potrivea de fel cu tichia colorată, de vilegiaturist a ofensatorului. A pocni în fund un milițian, în plin regim ceaușist, era o faptă foarte gravă, dar vajnicul și impenetrabilul Petrică nu părea deloc impresionat de izbânda sa. N-am aflat dacă organul ordinii a fost penalizat pentru haosul și ambuteiajul produs în circulație sau, pur și simplu, a fost trosnit prin neglijența și pierderea răbdării iscusitului șofer. După ce Geta a plecat, Petrică și-a mutat șvungul bricolier în curtea și grădina mamei de la Clinceni. Dădea la sapă, repara într-una poarta și gardul devastate de romii din localitate, puțul și tot ce se mai strica prin curte. S-a lansat în arta alchimiei vinului de Clinceni, extras din grădina cu strugurii altoiți, an de an, tot de el. Era mare iubitor de natură, culegea ciuperci, afine, fragi și zmeură, rășini, muguri de brad și alte fructe miraculoase ale pădurii pe care le transforma în delicioase dulcețuri, gemuri și șerbeturi.
(va urma)