M-a fascinat acest sunet toată copilăria, când vizitam mănăstirile, vară de vară. Întâi pe cele din Moldova, cele mai colorate și mai faimoase, apoi pe cele din Ardeal, Hațeg, Maramureș, Oltenia, apoi iar și iar le venea rândul, peste ani. Picturile de pe ziduri erau frumoase ca niște cărți de povești și chiliile măicuțelor miroseau puternic a aghiazmă, smirnă și flori. Era liniște și Duhul Sfânt binecuvânta aerul, cerul, pomii și apa din jurul nostru. Pe vremea aceea, cred că-l percepeam rezemat de tinerețea și frumusețea părinților, atârnat leneș de porțile sculptate în lemn, dar mai ales în cântecul de lemn al toacei. Acolo, îl simțeam cel mai bine. Lumea-mi părea încărcată de har și lumină, dar numai în vacanțe mi se arăta așa. Atunci își arăta fața ei adevărată, în contact cu oamenii de la deal, de la munte și de la câmpie, oamenii mănăstirilor, tăcuți, cu pasul repezit și smerit - atent să nu strivească vreo corolă de minuni, prin călcătura lor. Vorba lor rară și cumpătată, portul negru și impecabil al robelor mănăstirești pe cele mai aprige călduri, impunea respect și teamă. Cel mai frumos moment al zilei era vecernia, mai exact chemarea la vecernie. Atunci, toaca se dezlănțuia și cuprindea în suflarea ei ritmată întreaga boltă; aș fi vrut să nu se mai sfârșească niciodată, deși era urmată sonor și maiestuos de clopot. Și bătaia lui era o continuare a mirajului, dar clopotul îmi părea năprasnic și neîndurător, pentru că îl legam de ideea de moarte. Toaca nu, toaca era doar o chemare, către rugăciune, pentru unii, către meditație pentru alții, era o invitație, dacă nu la credință, la pace și liniște. Iar dacă chemarea era în moarte, bătaia de toacă era senină, era zbor, înălțare. Nu era bocet, lamentație, zbatere de clopot.
La mănăstirea Ciorogârla, lumea e strânsă în refectoriu; așteaptă să vină preotul, să sfințească coliva și s-o pregătească de praznic. Maica Isidora locuiește cu novicele ei în chilia fostei starețe Evlampia, prietena mamei. Isidora a îngrijit-o și a fost lângă ea până a murit. Mormântul Evlampiei se vede de pe veranda chiliei, prin grădina ce duce spre cimitirul mănăstirii. Numele splendide ale măicuțelor: Isidora, Agripina, Cristophora stau și ele înscrise pe aceeași cruce cu a Evlampiei. Au deja locul lor de dincolo, bine rânduit. După ce a murit maica Evlampia, mama a continuat să vină la mănăstire, să-și bea cafeaua în chilia ei. Pe Agripina a îndemnat-o și a ajutat-o să-și termine studiile. Acum măicuțele se ocupă de parastasul și pomelnicele mamei. Ele știu ce să facă cu sufletul mortului, cum să-l odihnească. El trebuie legănat, mângâiat cu mătănii, numit, rostit pe numele lui de botez, amintit, dar nu bocit, hrănit cu lumină și colivă.
Bisericale
De ziua mamei (Sfânta Mărie Mare), la biserica Sf. Maria din Queens, preotul a ținut o cuvântare, după slujbă. A relatat un episod pilduitor, care pentru mine a avut o anume semnificație. Cred că Mia l-a plăcut pe acest preot, pe care l-am întâlnit pentru prima oară când s-au împlinit trei săptămâni de la plecarea ei. De Sfânta Mărie, a vorbit din Evanghelia după Matei; apostolii nu erau învestiți cu puteri dumnezeiești, erau ca toți oamenii. Desigur, precum cei mai luminați dintre ei. Evanghelia vorbește despre un bărbat care se înfățișează în fața Domnului cu fiul său demonizat, spre vindecare. Iisus îl exorcizează pe loc, spre uimirea bărbatului, care-l întreabă de ce niciunul dintre apostoli n-au putut să-l ajute. Răspunsul este lipsa credinței care se obține prin post și rugăciune. Rugăciunea are puteri magice atunci când e rostită cu credință. Credința este recunoașterea divinității în tine, pentru cel ce se roagă, dorind sincer și necondiționat. Asta a lipsit apostolilor și Matei s-a referit la credința care, dacă ar fi măcar atât de mare cât un grăunte de muștar (cea mai mică dintre semințe), ar strămuta munți. Munții îndoielii, ai necazurilor, ai bolii și ai vrajbei nu se pot înlătura decât prin credință. Pesemne că asta i-a lipsit mamei la sfârșit, de n-a mai avut puterea să continue. Cu toate problemele ei grave, i-a fost bine multă vreme. Până când s-a rupt firul. Atât de lovită din copilărie și până în moarte, mama n-a avut nicio clipă de liniște sau de răgaz, ca să încerce sau să-și șlefuiască credința. N-a avut nici răbdarea, nici umilința lui Iov. În jocul cu credința, destinul ei complicat a semănat răzvrătire și îndoială. Cu toate astea, ea s-a cristalizat cu vârsta și a căpătat dimensiunile filozofiei. Filozofia vieții și a morții. Poate că n-a fost o credință necondiționată, a fost clădită pe prea multă suferință și adaptată la natura ei intransigentă și prăpăstioasă. Mia vedea peste tot cataclisme, nenorociri; marea, furtuna, muntele, ninsoarea deveneau dintr-odată amenințătoare - un instinct de conservare, poate exacerbat, tipic celor care poartă o infirmitate.
Mama lui Tudor Arghezi. "Lasă-mă să trec"
Tocmai astăzi, de ziua ta îngerească a Sfintei Mării Mari, dau peste un articol despre "Anii tăcerii" lui Tudor Arghezi, ediție ce cuprinde o poezie necunoscută, adresată mamei poetului. Articolul comentează variantele poemului nedefinitivat din această publicație, apărută în 2010 la Arad, orașul copilăriei și al familiei mamei. Poezia fără titlu, pierdută printre manuscrisele poetului, este un poem al plângerii după mama care rămâne o enigmă a biografiei lui. Lamentația după cea dusă Te tot visez săracă și flămândă ia forma obsesivă a coșmarului repetitiv: Vii noaptea din mormânt ca de obicei / Când somnul se îngână cu trezire. Versul aduce remușcările filiale vizavi de suferințele mamei, în ciuda pomenilor repetate împărțite-n lume la fecioare, neveste, la bătrâne. Descoperirea acestui poem nu poate fi doar un semn al hazardului. A coborât pur și simplu din neant, în navigatorul de internet. Mia a vrut, chiar de ziua ei, să citesc acest poem necunoscut pentru un anume motiv. Și nu potențarea durerii a fost intenția ei, ci marca ei spirituală, atragerea atenției către gestul misterios și ascuns al poetului care-și propune eliberarea suferinței prin artă - transfigurarea durerii în ceva etern și material. Este interesant că Arghezi scrie acest poem, care nu va fi destinat niciodată publicării, în perioada interzisă (1948-1955), perioada recluziunii eului poetic, a întoarcerii poeziei către sine; un gest artistic intim și un catharsis. Transcenderea prin artă a durerii este mesajul mamei dăruit de ziua ei, prima zi de Mărie Mare în afara lumii. E un mesaj-rugăminte. Gestul de grație - actul poetic - întârzie să vină, el este copleșit și îndepărtat ca proiect, îngropat de problemele minore ale existenței. Și totuși, în visele mele, mama calcă pe vârfuri. Ar vrea, la fel ca în viață, să mă deranjeze cât mai puțin, să mă țină departe de suferința ei. Și nu numai dintr-un sentiment de pudoare a eului oripilat de neputințe și boli, ci pentru că întotdeauna a considerat că n-o pot ajuta. Mia suferea de marele complex al dezamăgirilor. Pentru că ele n-au contenit s-o lovească din toate direcțiile, de-a lungul vieții ei amărâte, începând cu cei mai apropiați, cei mai dragi, cei mai iubiți. Elevii doar, fiind atât de mulți și de receptivi la ființa ei, poate au dezamăgit-o cel mai puțin. Dezamăgitorii, oricât de mulți vor fi fost, au fost compensați de cei realizați, mai harnici sau mai norocoși, al căror destin l-a pecetluit cu talentul ei de modelator de spirite. Și Mia răsucea și exalta mințile matematicienilor, fizicienilor și a viitorilor doctori, cu texte la prima vedere (în locul temelor prăfuite sau lecturilor obligatorii și plictisitoare), ce nu aveau să le ocupe timpul de studiu dedicat disciplinelor de credință. Și-așa se trezeau dintr-odată cititorii pasionați fără altă obligație decât aceea de a participa și a se angrena în dialogul critic și provocator de la clasă. Așa se lăudau elevii mamei despre cum se forma și rafina zi de zi gustul pentru literatură. Așa se mai laudă, și astăzi, cei rămași pe piscurile ei înălțătoare: bătrânii elevi cu ochelari, chelii, burți și alte făcături neplăcute ale timpului scârbavnic și neiertător...
O simt prezentă pretutindeni: pe pontonul de la golf, la colțul străzii, al paginii, al camerei, acolo unde - rămase peste ani - lucrușoarele mărunte și nepretențioase nu și-au pierdut din vitalitate. Sufletul ei bântuie peste tot, în casele prin care a stat și și-a lăsat amprenta. Ele poartă mirosul ei de flori, vaporos și proaspăt. "Mia miroase a flori" - spunea Arina când era mică. Și chipul ei proiectat pe cer sau în spatele ochiului din oglindă îmi apare cu obstinație, mereu cu uitătura tristă și întrebătoare dintr-o fotografie recentă. Acolo, mai era încă ea, cu furia, mintea trează și trupul ei candid de fecioară. Totuși, în acea fotografie nu mai arăta așa bine, privirea era obosită, semnele bolii săpau cu fiecare zi, abuziv și umilitor, în trăsăturile ei nobile. Aici, pe acest ponton, am surprins grimasa ei de o tristețe sfâșietoare. Astăzi de ziua ei, suprapun surâsul trist, la limita plânsului, versului nu mai puțin vizual al poetului: Și-ți tremură bărbia și gura, căci ai vrea / Să te silești să râzi, bătrâna mea, / Să nu mă întristezi, / Și, totuși, treci, te întorci, nu vrei să șezi / Să îmi răspunzi, să-mi povestești / Cum e acolo unde ești? Taina confesiunii pare a fi o condiție pentru cei lăsați să-i viziteze pe cei rămași în suferință. Ei nu vorbesc despre viața de dincolo și nici despre experiența morții. Excepție fac doar cei întorși, printr-o sucitură bizară a timpului, cei întorși din moarte clinică. Și nici ei nu se exprimă întrutotul în cuvinte lumești, ci, adesea, în simboluri sau parabole. Nici o limbă lumească nu e îndeajuns de cuprinzătoare sau sugestivă pentru a tălmăci sensul acestor experiențe. Limba nu știe să grăiască decât despre lumea care a creat-o. Probabil că morții ne vorbesc, dar nu putem înțelege ce spun. Doar limbajul metaforic al visului ne poate pune în relație cu starea de nemulțumire a mortului, cu poftele lui nostalgice, ce țin de tărâmul inaccesibil. Ba li se face foame de anume mâncăruri favorite, ba frig, ba o sete existențială le usucă gâtlejurile mute. Și tu te supui bizarelor credințe și tradiții și dai în dreapta și în stânga de pomană hainele mortului sau împarți pachete cu mâncărurile râvnite de ei sau le oferi mese celor care le-au fost apropiați. Cum s-ar spune, dai de mâncare și de băut mortului și te simți dintr-odată mai liniștit, mai împăcat. Ce n-ai putut face pentru el de-a lungul unei vieți prea scurte și complicate vrei să realizezi acum, printr-un gest simbolic, neînsemnat și ritualizat. Funcția eliberatoare a ritualului înalță ființa și-o pune în relație cu transcendentul, deschide o punte spre cei dispăruți. Și e interesant cum aceasta se împlinește mereu printr-un intermediar, o călăuză care va duce mortului mesajul. Un purtător de haine, un înfometat, un mestecător, un însetat îl vor tocmi pe Charon să transporte cu barca lui dincolo mult râvnitele prinoase. De-a valma, oricui, oricând, împarți lucrurile mortului prin lume, și atunci când mesagerul lor rostește cuvintele magice Să fie primit, au și ajuns deja la destinație. Dar ceea ce crezi tu că i se cuvine mortului, e fals. El continuă să te bântuie la ceas târziu, și tu te dovedești incapabil să deslușești lucrătura visului, să-ți înțelegi misiunea transmisă în graiul criptic al stărilor de neveghe.
Când imaginea ființei pierdute continuă să te bântuie ca o sfâșiere, gestul eliberator dictat de tradiție se dovedește inutil și searbăd: Am împărțit în lume apă și pâne / La fecioare, la neveste, bătrâne / Le-am îmbrăcat ca-ntr-o icoană / Le-am dat opincă nouă de pomană. Slujba, rugăciunea, graiul arhaic cu valențe magice, incantatorii potențează durerea și misterul căinței și al uitării, dar se dovedesc neputincioase în fața suferinței poetului: Și ți-am citit molitve la cruce, la ureche, / Cu graiul vechi, cu slova veche, / Și tu tot goală și desculță vii / Și vocea ta tot oarbă, ochii tot pustii.
Asemenea poetului Ion Gheorghe, în timpul revoltei ei crescânde stârnite de sentimentul morții, dar și al neputințelor mele, mama se răstea în versuri la mine, prin telefon: Ce vrei! / Nu mă poți ține vie, orice ai face. De unde a știut că sfârșitul era așa de aproape? Era gravat, deja, în sufletul ei sau își vedea în oglindă chipul dintr-odată urâțit, schimonosit de spiritul pervers al bolii? Abia acum, când privesc la fotografiile ei mai recente, deslușesc acel imperios sentiment al trecerii cum stătea mic și ascuns, cuibărit în colțul invizibil al fotografiei. O oboseală de sfârșit de lume răzbate din ultimele ei fotografii, împreună cu regretul plecării din lume. Ce vrei? Nu poți să mă învii? Vezi-ți de viața ta! Oamenii trebuie să moară la timp, atunci când încă nu sunt o povară pentru nimeni!. Ceva a grăbit timpul ei, l-a scos din matca lui printr-o răstălmăcire ticluită a sorții. Nu știu ce s-a întâmplat așa dintr-odată cu timpul mamei, de-a deraiat atât de absurd. Era bine, puternică, energică, cu mintea lucidă și încă frumoasă. O mână nevăzută a eliberat toată ura adunată în jurul ei, toată zbaterea de-o viață și neliniștea, patimile și deziluziile, bolile trupului clădite pe făcăturile și neputințele minții.
Azi este mijlocul lui august, o zi cu un soare strălucitor, dar formidabil de rece pentru ceasul anotimpului. Un soare boreal, de Sfânta Marie Mare, mi-a trimis mama, în ziua pe care o sărbătorea întotdeauna, mai importantă ca ziua ei de naștere. Multă lumină, albă și cristalină, rece, de gheață, precum iubirea ei austeră, distantă, rezervată și înălțătoare. Mama a urmat gestul poetului pe care cândva l-a comentat în teza ei despre poezia contemporană: N-ai să mă poți ține în viață numai pentru că vrei tu. Lasă-mă să mor! Lasă-mă să trec, i-am spus în fiecare mijloc al lunii august / am să te caut eu pe oriunde (Ion Gheorghe). Fără să-mi facă această promisiune (după cum spune versul!), a fost cu mine azi, de Sfânta Mărie, așa cum a fost de-atâtea ori în ultimii ani. Numai ultima Mărie Mare n-a petrecut-o mama cu mine. Ce singură trebuie să se fi simțit și bolnavă... De-acum înainte însă, în această zi de sărbătoare, vom fi iar împreună pe pontonul de la golf sau în goana trenului sau pe promenada de la marginea apei. Printr-o coincidență magică, tocmai astăzi, în mijlocul lui august, se întâmplă să editez comentariul despre poetul Ion Gheorghe din teza ei (în vederea publicării). Și tot astăzi, am dat peste poezia lui Tudor Arghezi din anii tăcerii.
Înainte de a se instala ultima fază a bolii, mama a intrat în delirul creației. A compus peste 100 de poeme într-un timp umilitor de scurt. În ultimii treizeci de ani, Mia nu a mai publicat poezie. A mai existat o încercare, cu ani în urmă, care s-a finalizat cu pierderea irevocabilă a textului. În același timp, s-a prăbușit hard drive-ul pe care exista noul volum de versuri și au murit într-un incendiu și editorul și editura care urmau să-i publice cartea. Mama spunea că acele versuri s-au pierdut pentru totdeauna. Poate a mai recuperat dintre ele, de prin notițe, agende disparate, dar acea experiență nefastă a reașezat-o în starea de negare a oricărei încercări poetice. Apropierea morții și presiunea incorigibilă a timpului au adus vibrația necesară să-i impulsioneze gestul. Existența împovărată de griji, accidente, boli și deziluzii au ținut-o ani de zile departe de orice intenție creatoare. Sau poate că intenția a existat, dar lipseau timpul și resursele, energia și mai ales liniștea sufletească.
Totuși, ultimii doi ani înaintea dezastrului au fost prolifici. Întâi jurnalul eseistic, mai apoi volumul de poezie. Într-o vrie nebună, sta nopțile și corecta sau introducea pagini care dispăreau în Bermudele Microsoft-ului. Ce scria ziua, se năruia noaptea, ca în Meșterul Manole. Jurnalul nefericirii cerea sacrificii. Și e clar că nu ai cum să mai reproduci ce ai scris odată; slova de foc nu poate fi recuperată de cea făurită. Combinațiile de chei ale noilor și sofisticatelor editoare se jucau cu nervii și ficatul ei. Și mama se înciuda, resimțind fatalitatea cum se strânge în jurul ei, în lupta acerbă cu timpul: "N-o să ajung să termin în veci cartea asta".
Poemele au pornit ca o avalanșă și s-au digitalizat în doar câteva luni. Poezia era în natura ei, chiar dacă, spre sfârșit, encefalopatia hepatică începuse să-și facă jocul; nu se mai putea concentra, obosea imediat. Nu mai putea sta prea mult în fața calculatorului, i se umflau foarte rău picioarele, primele semne ale ascitei. Avea organ mama pentru poezie, de ce nu i-o fi acordat mai mult timp și credit? În absența iubirii, organul a devenit rudimentar, se voia uitat și alungat. Nu și-a făcut niciodată timp, se obosea și irosea pentru alții, de multe ori nemeritat și de neînțeles. Notele de mai jos oferă oarece justificare.
Toată viața am simțit nevoia să fiu ocrotită și încrederea mi-a fost refuzată. Am obosit de atâtea griji! Pentru că nu am renunțat la nimic cu o înverșunare diabolică. Eram, cum spunea cineva, electrizată de singurătate, atribuiam realității, semnificații până la speculativ, frânturile de idei m-au măcinat, pentru că nu puteam mai mult, năzăririle singurătății erau și ele sleite în stereotipii. De aceea, nu am mai scris, din cauza unei cumplite oboseli, disimulând o eleganță a nepăsării, așteptând să cad de la sine precum "cojile de mesteceni toamna".
A revenit la poezie, târziu, în preajma sfârșitului. A scris o poezie altfel decât la tinerețe. O poezie de notație, sfâșietor de tristă, dar lipsită de tragism, patetism și emfază. Și-a păstrat însă linia grațioasă, zveltețea versului, o poezie frustă a resemnării, neîmplinirii și absurdului unei existențe. Răzbate prin ea un regret puternic al plecării din lume și al neîmplinirii a ceea ce trebuia făcut.
Pentru mama, poezia însemna muzică. Tot ce scriam trecea pe la ea. Ea devenise un scop al scrisului în sine, iar scrisul un joc, singurul mod relaxat și plăcut de-a mă relaționa cu ea. Chiar dacă contradicțiile și disputele existau, nu mai erau alterate de patimile și neajunsurile din viața de zi cu zi. Era un tărâm în care începusem să existăm, să locuim confortabil. Împreună. Ca într-un fel de vacanță. Într-o lume mai bună, mai pașnică și mai aproape de cer. Textul de mai jos e un comentariu la versurile mele, după moartea lui Puiu.
Este o poezie frumoasă! Tatăl tău pleacă în timp, lăsând în urmă numai amintiri care nu se vor răstignite și care vor continua să implore cu o amară luciditate! Ți-am schimbat titlul în: "Într-un ungher de lumină". Iată-ne într-o nouă realitate; ca și expresioniștii, ignorăm evidența, dezechilibrele și mizeria se lasă în jur, fac eforturi să ajung la o altă realitate, dar ea nu poate veni decât din interior! Îți doresc ca versurile și muzica să aparțină esenței tale!
Mia
Gândul că nu voi mai putea împărți cu mama scrisul mi se părea de neconceput, abominabil. Nu-și mai avea rostul. Totul plutea în incertitudine și indiferență, în afara oricărei obiectivări. De Sfânta Mărie Mare, Mia m-a vizitat. Și n-a venit cu mâna goală, mi-a revelat această poezie a tăcerii lui Tudor Arghezi. Gestul neiertăciunii, măritat cu cel al revelației scrisului, îngemănate în carte, s-ar putea transfigura în ceva viabil și liniștitor.
Morții cu viii, viii cu morții
Umblu pe străzi ca o nălucă; o zonă rezidențială cu vile mari, vechi și frumoase. Cele mai multe în stil Tudor, cu fațadă de cărămidă, înconjurate de copaci seculari.
E întuneric deplin, luminile se preling enigmatic din felinarele triste care străjuiesc unele case, nu ca să-ți lumineze calea, ci să-ți adâncească însingurarea. Cât de pustii pot fi străzile la această oră, nu foarte târzie! Nici măcar un suflet pe patru roți nu trece. Mașinile dorm cu ochii stinși, netulburate de zgomotul înțepător și penetrant al insectelor. Ce fac oamenii înăuntrul caselor frumoase? Vorbesc între ei, privesc la televizoare, așa cum se văd din stradă prin ferestrele mari cât zidurile. Stau în jurul unor mese enorme, în mijlocul unor sufragerii și mai enorme, ca niște figuranți în spectacolul lumii, în spatele geamurilor de sticlă. Nu privesc niciunul la chipurile atârnate pe pereți, la portretele lor de familie. Viii cu viii, morții cu morții. Când încep morții să nu mai fie băgați în seamă? Când nu li se mai aduc flori la cimitir? Mai atrag vag atenția din poze vechi de familie, ce zac prăfuite prin albume. De acolo privesc curioase - fără nume - la generațiile noi de nepoți.
Plimbarea mea de seară cu mama... Nu ne stingherește nimeni. Picioarele umblă singure și poartă pe deasupra lor un singur gând și un singur chip. Mama calcă pe nori în fața mea sau alunecă pe deasupra copacilor, ca într-un tablou chagallian. Chipul ei peste tot - fără ochi, fără lumină - e vederea însăși. Mia cunoaște bine străzile astea, nu se va pierde, chiar dacă o iau puțin înainte. Și-apoi, mersul ei nu mai e poticnit și greoi... e alunecos și lin. Cunoaște bine aceste străzi, din vremea când o plimba pe fetița mea, Arina, în cărucior. Se oprea la casa cu iaz, ca să se uite la rațe. În iaz, priveau două case uriașe. Una avea toți pereții sufrageriei de sticlă. Mama se minuna de dimensiunile și bogăția acelor case, dar era mult mai atrasă de un chioșc al visului cu două rânduri de bănci, de pe proprietatea din fața iazului,. Băncile stăteau cu fața la drum. I-ar fi plăcut să facă un popas acolo, înainte de a porni mai departe. Pentru mersul ei dificil, plimbarea era lungă și obositoare. Dar nu se putea intra pe proprietate străină. Asta se întâmpla doar la țară, pe ulița copilăriei, unde prunii stăteau la stradă și străjuiau băncile din fața casei. Se putea așeza oricine pentru o șuetă. Nici rațele nu lipseau, se bălăceau în noroiul șanțurilor, laolaltă cu gâștele ce găgăiau strident sau te sâsâiau pe la glezne, dacă te apropiai prea mult.
După ultimele uragane, au mai rămas doar câteva rațe pe iaz: două albe și mari dorm pe insulița de piatră, alte patru mici și pestrițe le urmează tăcute peste tot.
Când ajung în acest loc, mă podidește plânsul; au trecut anii, s-au dus și tata și mama pe rând... doar rațele au rămas în loc, nestingherite de trecerea anilor.
În ultimele săptămâni înainte de a pleca, mama și-a comandat salteaua dormeo; toată ziua puteai să vezi reclama la televizor. Nu știu cum a reușit să facă o comandă specială, după măsurile patului ei îngust și incomod. După ce a sosit salteaua, s-a așezat confortabil pe patul de moarte. Privea într-un punct fix, către un colț al camerei, nu mai avea chef să vorbească cu nimeni. Nici să mănânce nu mai voia. Salteaua dormeo era tot ce avea nevoie. Doamna C. a remarcat că și-a întins toate mădularele, ca o pisică uriașă când se scoală din somn. Ea a interpretat gestul mamei ca un semn vădit al morții, cu semnificația că te așezi comod în patul tău de dincolo. Salteaua dormeo i-a servit ca vahana spre alte tărâmuri. Ea și-a comandat-o pentru Marea Călătorie. Mama făcea mereu noi investiții și găsea câte ceva de cumpărat. Cu toată starea cumplită în care se afla, a hotărât singură cum să se pregătească mai bine de drum. Orice drum e un început, deci trebuie să pornești cu ceva nou. După credința ortodoxă, mortul se îmbracă în haine noi. Hainele mamei nu au fost noi, dar a avut salteaua dormeo, pe care s-a odihnit înainte de-a porni la drum.
Când mama s-a întors la Dumnezeu, acea parte din ea care s-a integrat în mine m-a apropiat semnificativ de moarte și de rosturile ei. Mai exact, am avut sentimentul îndumnezeirii. Alții îl dobândesc fără să treacă prin experiențe devastatoare, se nasc cu el și-l cultivă sau, pur și simplu, îi acordă timp. E ciudat că trebuie să moară cineva foarte apropiat, adică o mare parte din tine, ca să începi să dai atenție misterelor vieții. Până atunci te pierzi, consumi și te irosești în nimicuri care-ți complică viața și-ți împuținează spiritul.
A mai trecut o săptămână și mă întorc la locul meu de întâlnire cu mama, acolo unde ne-am plimbat ultima dată. Locul, despre care ea spunea că-l vede pentru ultima oară. Nu-i plăceau aceste meleaguri, nici oamenii lor, dar la ultima vizită a fost puțin altfel, le privea cu întristare, iar eu refuzam să înțeleg ce voia asta să însemne. Mareele s-au deplasat după capriciile lunii și plaja a rămas o fâșie îngustă. Nu mai puteai trece peste eșafodajul de stânci, fluxul a înghițit cu totul plaja. Mama mă așteaptă în același loc, în fiecare weekend, răspândită în cer, în arbori și în mare. Astăzi, toamna și-a arătat semnele, toată ziua a plouat mocănește, dar un vânt năvalnic și cald mai aducea încă amintirile triste ale verii. Către seară, crepusculul a dezvelit cu răbdare lumina în straturi colorate. Culeg scoici pentru acvariu. De-o vreme, au luat locul pietrelor artificiale de la magazinul cu accesorii pentru pești. Bucuria de-a culege scoici, în timp ce mă plimb pe plajă (pe care o împărtășeam în copilărie cu tata), o împart acum cu peștii mei de acvariu, care sunt mult mai fericiți cu relieful variat și mirosurile marine, decât cu pietricelele colorate.
Uitată de timp și probleme lumești, mareea m-a luat prin surprindere și m-a plesnit cu un val ce-a ridicat apa dintr-odată, până la glezne. Și râsul mamei, suprapus peste mugetul apelor, a umplut toată zarea de dragoste și lumină. Și gleznele mele au râs și ele și s-au mutat mai în spate să se joace cu mareea ce mușca lacomă din țărm, și vocea mamei îmi stăruia în minte cu versurile ei de tinerețe: Aud orizonturile rotindu-se să nască; / și dorul buzelor, / și râsul gleznelor, / și fruntea înaltă. (Cronica Optimistului - volumul Anotimp - editura Eminescu, 1977)
De ziua morților - moșii de toamnă
1 Noiembrie - prima zi de toamnă adevărată; anotimpul uitase să-și arate semnele, dar morții l-au împins din urmă, scuturându-l de frunze și aducând cu ei ploi reci și mărunte. Din când în când, te plesnește câte-o volbură de vânt ce împrăștie ploaia în toate direcțiile. Cerul e căzut peste lume sub greutatea moșilor de toamnă, sosiți în vizită: moși mai tineri, mai bătrâni, dintre cei luați din lume mai repede sau când le-a fost vremea. De-a valma, amestecați, se rotesc prin aer ca niște derviși și cad în lume, să se bucure de prinoasele (cum le spune arhaic părintele Chesarie - după numele lui călugăresc) aduse de fiecare. Și fețele lor ne zâmbesc din spatele stranelor, din colțurile întunecate ale cupolei, din nișele catapetesmei așteaptă incitați de miasmele lumești ca prinoasele să fie date și primite. La săraci, la trecători, la cei care cândva i-au cunoscut și i-au iubit, la orișicine le întâmpină cu lumină și magicul: "bogdaproste" și se înfruptă cu gura mortului.
Ziua e cenușie și tristă, puțini s-au aventurat de dimineață la utrenie. Biserica e aproape goală - doar grupul de cântăreți și părintele Chesarie. Abia la liturghie, biserica începe să se umple. La poarta altarului se așteaptă cu lumină și lista moșilor ce se vor amintiți, pomeniți și hrăniți cu sfințitele bucate. Părintele Chesarie iese din când în când să primească lumânarea și pomelnicul de la gazdele moșilor. Sfârșitul liturghiei e de-obicei însoțit de o poveste biblică sau îndemnuri pilduitoare la credință, pe care charismaticul părinte le rostește cu elocvență. El vorbește într-o limbă liturgică, duhovnicească, folosind multe arhaisme, dar în același timp poetică, pe înțelesul tuturor. De data aceasta, evocă amintiri din copilărie, o copilărie colectivă a celor care au trăit sau petrecut vacanțe la țară și au pătruns ritualic semnificația acestei zile. Ne vorbește de ultimele flori ale anului: crizantemele albe și zvelte (cele mai rezistente flori!), ce acopereau cu un văl de mătase întregul cimitir. Ele vor dăinui, o vreme, prin friguiala anotimpului, până dă înghețul, lipite de mormintele calde. Cimitirul este împodobit ca o mireasă - ne spune el. Fiecare mormânt poartă rochia de crizantemă, are lumânări aprinse și prinoasele aduse de cei apropiați: colive, colaci (așa-zisele capete), cozonaci și alte bunătăți. Pe masa din dreapta altarului, stă o vază cu crizanteme.
La sfârșitul liturghiei, se coboară în sala socială, unde slujba se continuă cu un fel de parastas colectiv, în care se sfințesc prinoasele. Cu aplecare și o răbdare demnă de un patriarh, părintele Chesarie leagănă și îi cântă fiecărei colive sau colac, apoi le stropește cu vin roșu, să potolească setea moșilor veniți de la un drum atât de lung să ne întâlnească. Și trebuie să avem grijă să nu lipsească de pe lista părintelui niciunul dintre cei sosiți! Ei vor fi, în câteva rânduri, pomeniți în timpul sfințirii bucatelor. Pentru că, numai atunci când sunt sfințite, moșii amintiți, rostiți și iubiți, se vor putea înfrupta alături de noi din ele. Ideea de moși atribuită celor care au coborât din viețile lor neîmbătrânitoare, este, în fapt, un superlativ pentru o vârstă ancorată în eternitate, o viață veșnică visată de somnul morții. "Binecuvântările morților", rostite în timpul slujbei de parastas, se referă la acea viață veșnică, ca fiind cea autentică, în timp ce a noastră, de aici, e numită umbră și vis. (Oare Calderon de la Barca s-a inspirat direct din Sfânta Scriptură?).
Și sala socială s-a transformat într-un cimitir cu crizanteme albe și lumânări pe fiecare masă. Un cimitir aievea, viu, în care colivele valsau în veșnica pomenire. De ce e veșnică pomenirea? Doar cei rămași să pomenească se vor fi ducând și ei la rândul lor. Și atunci cine le va mai legăna coliva? Rugăciunea ne spune că răposatul nu va fi niciodată uitat, locul lui în împărăția cerului este rezervat în eternitate. Tâlharul de pe cruce îi vorbește lui Christos, rugându-se să fie pomenit: "Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta!"
(va urma)