O piscină olimpică. Un cer boltit de un albastru intens cu strălucirea și transparența apei din bazin. Lumina înaltă, răspândită peste tot, părea că urcă din adâncurile piscinei, din străfundurile unei lumi inversate. Totul e translucid de alb și albastru: apa, aerul, cerul de sticlă, zidurile - o lume de alabastru unde aerul dens și irizat ce apasă pe suprafața apei are aceeași textură densă de lumină. Piscina era goală. Singura prezență era E., care mă aștepta undeva pe margine. Apa îmi venea cam până la mijloc, nu înotam, stăteam în picioare și vorbeam cu E. Despre ce, nu știu. Apa era nemișcată ca o mlaștină. Nu era nici caldă, nici rece, mai exact nu avea temperatură, poate pentru că nu se mișca deloc, ca și cum ar fi fost într-o stare necunoscută de agregare. Era stătută ca și aerul și la fel de grea ca plumbul. Abia îmi mișcam picioarele, poate ăsta era motivul pentru care mă aflam într-o piscină și nu înotam. E. arată cu mâna amenințător către suprafața apei. Mă întorc și piscina îmi pare dintr-odată nesfârșit de lungă - un culoar ca o mare ce se termină în linia orizontului. Pe suprafața ei netedă plutesc niște forme negre și mișcătoare. Pe măsură ce se apropie, le disting spinarea șobolănoasă. Nu par să facă nici un gest care să propulseze mișcarea, par la fel de neclintite ca și apa și totuși se apropie. Aceste ființe respingătoare au toate dimensiunile: sunt mici cât niște șoricei de stână sau mijlocii sau mari, unii sunt uriași și deșirați ca niște maimuțe. Glisează cu toții spre mine, ca niște aluviuni purtate de suprafața curgătoare a unei ape stătute. Piscina curge de vreme ce aceste ființe urâte și indezirabile se apropie fără să se miște. Doar o parte infimă din trupul lor e scufundată în apă. Prin urmare, numai o forță colosală a lui Arhimede i-ar putea menține pe linia de plutire. Apa pare o masă compactă și statuară care curge virtual relativ la nemișcarea șobolanilor. În jurul ghearelor, apa face niște încrețituri la intersecția dintre nemișcarea lor și curgerea ei imperceptibilă. Un specimen, uriaș cât un câine, vine spre mine cu o viteză mult mai mare ca a celorlalți intruși, ca și cum apa ar curge cu viteze variabile proporționale cu dimensiunile aluviunilor șobolănoase. Legea lui Arhimede, a gravitației, a curgerii fluidelor și în general toate legile fizicii par a fi complet bulversate. E. îmi face semne disperate să ies afară. Stau cu picioarele înfipte în dalele piscinei ca-ntr-o mlaștină de marmură și nu reușesc deloc să mă mișc. Ca și cum întreaga forță arhimediană s-ar fi epuizat în propulsarea acestor creaturi, al căror minimal volum scufundat în apă este dezlocuit de o greutate infinită. Strigătul lui E. mă trezește totuși din această stare letargică, tocmai când uriașul specimen se cățăra pe umerii mei. Picioarele mi se desprind greoi de solul piscinei. Într-un final, învățatul din Siracuza pare să-mi dea o mână de ajutor. O cumplită senzație de greață și repulsie mă determină să apuc cu ambele mâini șobolanul de picioare și să-l izbesc cu putere de suprafața apei. Luat prin surprindere, specimenul plonjează în adâncul ei cu zgomot, ca și cum așa dintr-odată, făptura lui a încetat să mai beneficieze de grațiile unui Archimedes fals și părtinitor.
Coșmarul începe abia câteva zile mai târziu...
Culoarele lungi și puternic luminate sunt o autostradă de paturi pe roți ce se mișcă ordonat pe două benzi. Pe la colțuri, se produc ambuteiaje, paturile pe rotile dau ba înainte, ba înapoi, ca să se poată strecura unul pe lângă altul. Pomii de perfuzie sunt dislocați, deranjați, fac piruete pe loc, se răsucesc în jurul propriilor fire, se mai întâmplă să-și încrucișeze tentaculele între ele, atunci circulația se blochează. Unele paturi așteaptă priponite pe marginea drumului, stau parcate la zid, în așteptarea unui infirmier. Șoferii de pat, contrar corespondenților lor din lumea dezlănțuită, sunt niște ființe vesele și pline de solicitudine. Se salută zgomotos între ei, claxonează, semnalizează din mâini, bip-ăie din buze, dau din cap. Și traficul își urmează impecabil cursul către lifturi, laboratoare, săli de operație, secții, cabinete și saloane... Pe holul din fața secției de radiologie, paturile sunt parcate la rând și așteaptă disciplinate la stop ca s-o ia la stânga în salonul de admitere. O altă coadă se formează la ieșirea din secție. Paturile își așteaptă cuminți șoferii, ca să fie conduse către saloane. Un haos semiorganizat - similar lumii de-afară. Structurile instituționale se diferențiază cromatic: pacienții au cămășuțe albe cu mici geometrii albăstrii și capse prinse la spate, roba medicilor e complet albă, surorile, pe ranguri și infirmierii îmbracă diverse nuanțe de albastru. Vizitatorii nu sunt obligați să poarte vreo uniformă peste hainele de stradă.
La camera de urgență, paturile staționează peste tot, prin toate cotloanele. Pacienții îmbrăcați în uniformă sunt repartizați în paturile umblătoare, dar nu și în camere. Procesul exodului către saloane poate dura între câteva minute și câteva ore, în funcție de gravitatea cazului și aglomerația momentului. Casa bolnavului e patul și nu salonul. În salon se ajunge cu greu. Cu puțin noroc ești externat după câteva ore și ture cu patul prin tot spitalul, direct de la camera de gardă. Borcănelele cu urină, specimenele, flacoanele cu sânge și fișa medicală sunt așezate pe etajerele sau în portbagajele numeroase ale patului, alături de punga albă cu șnur la capăt, unde stau efectele pacientului: de la chiloți și pantofi până la carnetul de conducere. Un pom de perfuzie, câteodată chiar două, țin patul legat de dârlogi, să n-o ia la fugă. Paturile aleargă pe culoarele zugrăvite în albastru cu viteze diferite în funcție de starea bolnavului, așa cum șobolanii glisau, mai repede sau mai încet, pe suprafața apei. Zidurile, mobilierul, uniformele prezintă aceeași cromatică luminoasă a piscinei. Șoferii de pat sunt niște adevărați Ruder Künstler prin modul în care reușesc să-și facă loc și să se evite prin spațiile înguste și pline de obstacole. Se mișcă cu precizie, suplețe și oareșce grabă. De-altfel, sunt singurii care poartă o conversație lejeră. Doctorii sunt mereu grăbiți, iar surorile și asistenții sunt flegmatici și apatici; doar împiegații de paturi sunt răbdători, binevoitori și simpatici. Poate pentru că sunt conștienți de rolul lor psihopomp, când te conduc la sala de operație, la morgă sau la ieșirea din lumea lui Esculap. Victimele sunt încurajate cu solicitudine, indiferent de destinație. În fapt, marele talent al șoferilor de spital constă în manipularea pomului de perfuzie relativ la patul și vena bolnavului. În mod ideal, distanța trebuie să rămână constantă, deci fără rotații, izbituri sau frâne bruște. Oricare dintre aceste mișcări executate abuziv, ar putea compromite perfuzia, vena sau starea psihică a pacientului. Cine e obișnuit cu astfel de itinerarii și nu se bucură de un șofer prea talentat, știe că trebuie să țină strâns firul de perfuzie cu cealaltă mână, pentru a prelua șocurile și izbiturile asupra venei și așa în suferință.
Am avut un vis groaznic, îi spun lui E. O să mă îmbolnăvesc foarte grav. Sau o să mor. E. ignoră visele, ca pe orice altceva care se înscrie în afara postulatelor universale pe care le-a studiat la școală. Totuși, în vis, tocmai el m-a avertizat de sosirea acelor ființe oribile.
În vis, apa stătută înseamnă boală. Am aflat asta, în copilărie, de la bunica mea, ce-și tălmăcea cu pasiune visele. Și bolile bunicii au fost multe și chinuitoare; era destul de tânără când i-au scurtat viața, ajutate din plin și de personalul mediu și strălucit de spital - cea mai nefericită verigă, chiar și în clinicile cele mai înalte. Acea categorie care știe foarte puțin, dar îndeajuns de mult ca să te omoare cu zile. Degeaba ne interpretăm și onorăm visele, dacă nu le dăm până la capăt crezare. Așteptăm stupid o confirmare a stărilor noastre de conștiință; doar că nu conștiința construiește visul. Ignori semnele bolii și refuzi să le pui în relație cu visul al cărui efect puternic a trecut, s-a estompat, la scurt timp după trezire.
Șobolanul adus de apele stătute înseamnă molimă, epidemie, infestare, moarte. Vena mea blocată, trombozată cu șobolani de toate mărimile mi-a arătat simptome de capitulare zile de-a rândul, până când mâna mi s-a umflat și înroșit atât de rău încât a început să mă și doară. Era însă prea târziu, șobolanul era deja cățărat pe umerii mei. Iar eu nu mai puteam înota prin acea apă stătută; eu și sângele meu băltit, contaminat, coagulat, blocat prin cotloanele obstrucționate ale venei.
Colega mea de cameră are 86 de ani. Numele ei este Agatha Casiola, dar îmi place să mă gândesc la numele ei de familie ca fiind cel de botez. Agathei îi place și ei cum îi sună propriul nume. Îl rostește tare, nuanțat și cu vădită plăcere. Poate că este doar unul dintre lucrurile pe care și le mai amintește cu certitudine, și atunci îl repetă destul de des ca să nu-l uite și pe acesta. Prin urmare, Casiola poartă la mână o banderolă cu numele ei, așa cum poartă toți deținuții spitalului. Banderola nu poate fi scoasă decât cu o cheie specială, ca și cătușele. Deci, nu poți evada cu ea la mână din spital. În caz că va uita cum o cheamă, Casiola se poate uita pe banderolă. La fiecare vizită în care se măsoară semnele vitale, surorile te pun să-ți reciți numele. Casiola ridică în sus mâna cu banderola în timp ce-l rostește tare cu o voce fermă și mândră. Casiola e o femeie drăguță, bună și jovială. Are o voce puternică și convingătoare. Nu pare să sufere de nimic altceva, decât de fericire. Fericirea ce ți-o aduce vârsta scutecelor și a lipsei oricăror griji. Casiola locuiește în scutece și a atins, de-o vreme, această fericire. Are fața destinsă și frumoasă ca un bibelou de porțelan. O singură expresie se mișcă constant pe figura ei; o vagă curiozitate amestecată cu mulțumirea de sine. Casiola și-ar dori să citească, dar nu are ce. Din când în când, ia fișa medicală și o studiază de la A la Z. O pune la loc și o ia din nou, o parcurge cu același interes. Poate crede că e, de fiecare dată, o altă carte. Înainte de a începe sforăiala, mai citește puțin din fișă. Doctorița o întreabă în fiecare zi dacă știe de ce e acolo. Deși citește de câteva ori pe zi fișa medicală, Casiola răspunde de fiecare dată că nu are nici o idee. Cred că nici doctorița nu prea are. Probabil, a fost adusă aici dintr-un cămin spital. Analizele Agathei sunt bune, se pune problema să fie externată. Casiola nu pare să dorească să se întoarcă de unde a venit. Cu toată sforăiala din timpul nopții și a zilei, îmi va veni greu să mă despart de numele ei splendid și fața ei frumoasă. Când trec spre baie, cu pomul de perfuzie după mine, pe lângă patul ei, Casiola mă întreabă dacă ies la plimbare și-mi urează "o zi bună". După ce-ți petreci, timp de câteva minute, "ziua bună" la baie, la întoarcere, te întreabă de unde vii și ce mai faci. Nu știu dacă se gândește că ai fi aceeași persoană. Foarte probabil că nu, pentru că ai schimbat poziția pomului de perfuzie în raport cu direcția ta de mers. De recunoscut, te recunoaște însă. După zâmbetul ei bonom și larg, pari a fi cunoștința ei de-o viață. Cu siguranță, Casiola nu face o legătură între strănutul de după perdea, la care-ți răspunde prompt și categoric cu God bless you și persoana ce iese mereu la plimbare în tovărășia unui corp straniu ce se obstinează să mă țină numai de mâna stângă. Casiola și-ar dori o carte. Una adevărată. Nu știu de ce nu-i aduce nimeni una, iar ea nu cere, cu toate că și-ar dori foarte mult. Soțul Agathei sosește din când în când în vizită însoțit de membri mai tineri ai familiei. Nu este clar dacă sunt copiii Agathei. Mai degrabă nu. Poate că nu i-a dat Dumnezeu copii și aceștia sunt doar niște nepoți, dar i-a dat un soț atent, mic și puternic, care le decide și știe pe toate. Agatha e conștientă de sonoritatea numelui ei. Îl rostește cu emfază, de câte ori i se schimbă scutecele sau i se aplică vreo procedură. Îl rostește tare și răspicat, chiar și cu termometrul în gură. Nu prea aude bine sau mai degrabă aude selectiv, ori poate nu mai recunoaște anumite cuvinte care au evadat din vocabularul ei. Îi place să mănânce, să savureze ceai și să țină foi de hârtie în mână. Nu știu ce-a făcut la viața ei. Poate a fost profesoară. Are un fel anume de-a vorbi răspicat, cu elocvență, despre cele mai banale lucruri.
Personalul mediu mai elevat (adică surorile șefe) umblă în spatele unui terminal mobil, pe care-l plimbă prin saloane, tastând întruna datele bolnavilor. Din terminal iese o trompă care citește onctuos codurile de pe brățările pacientului; alte tentacule mișcătoare țâșnesc din același dispozitiv, ca să ia temperatura, pulsul, tensiunea și să colecteze sânge, pipi și alte umori purtătoare de informație. Trompa citește cu frenezie tot ce-i iese în cale: banda de perfuzie, etichetele de pe țucale, eprubete de sânge, fișa medicală, prescripții, punga de perfuzie, suge vampiric informația din cele mai nebănuite cotloane. Până și când îți caută venele, să-ți ia sânge, surorile își țin ochii ațintiți în ecran, preocuparea principală fiind să hrănească sistemul cu date în fiecare moment. Dacă bolnavul a reușit să-și ia masa, dacă l-a ajutat cineva, dacă a fost schimbat, spălat, țesălat, nu întreabă nimeni. Și de ce-ar mai întreba dacă e scris totul în calculator? Totul e consemnat până la cele mai mici detalii.
Pe perete, într-o ramă neagră, stă o fotografie alb-negru cu o statuetă a lui Buddha în poziție de meditație, văzut din spate. Sunt de trei zile în această cameră și n-am observat-o până acum. Nu toate lucrurile ți se revelă de la început. Ceea ce vezi cu ochii nu vezi și cu mintea. După cum reprezentarea minții, adică ochiul minții, răzbate în afara vizualului. Distorsiunea realității, atât de necesară procesului artistic, merge până la eludarea obiectului din câmpul vizual. Cum de n-am observat acest tablou în cele trei zile în care fixez un singur zid, cu mâinile arestate - una spânzurată de pomul de perfuzie, cealaltă cocoțată pe un turn de perne pentru a ajuta circulația inversă. Distorsiunea vizualului e similară procesului de privire printr-o lentilă care te face să vezi mai bine sau mai prost. Artistul nu vrea să reproducă ceea ce este, vrea să surprindă sau mai exact să descopere acea parte a lucrului ce iese din spațiul vizual. Ființele de hârtie, lemn, plasture sau mucava au de multe ori o autonomie proprie și o viață a lor, atâta vreme cât se va găsi un ochi peste timp să le admire. Statuia cu spatele întors către mine mă întreabă de ce sunt aici, în această cameră cu Agatha, de atâtea zile. Tocmai acum, când ar fi trebuit să plec pentru parastasul de un an al mamei. Salteaua pneumatică se umflă și dezumflă ca o găină ce respiră cu ghearele răsucite pe stinghia pe care doarme - patul imponderabil al găinii. Ca o ființă vie, patul respiră sub tine și gâfâie la orice mișcare. Respirația ta și a lui devin una singură. Din loc în loc se mișcă peristaltic și părți ale trupului ți se mulează, aproape senzual, peste dunele de aer ale ființei neliniștite de sub tine. Dormi nestingherit în îmbrățișarea ei, ca-ntr-o iubire previzibilă, de mult consumată. Saltelele astea mișcătoare mai au, în fapt, și altă funcție decât cea terapeutică; îți alină singurătatea nopților și zilelor lungi de spital. Parcă ar fi un animal mare ce respiră lângă tine și metabolizează, după inflexiunile trupului tău; răsuflă, mârâie, bolborosește, fâsâie, ticăie, își trage sufletul.
Casiola e la ora de terapie. Prin perdeaua ce ne separă, nu pot să-mi dau seama în ce constă, pe lângă small talking-ul stupid, același în fiecare zi. Casiola nu-și amintește câți ani are, zice că în jur de 50, doar numele îl știe foarte bine și-l pronunță tare și răspicat. Crede că are mulți copii, dar nu le știe numărul, vorbește de o fată de cincisprezece ani, posibil o nepoată. În schimb, pomenește de un soț și că lucrează cu el, poate au avut un business împreună. Întrebată ce anume lucrează, răspunde că trebuie să aibă grijă de trupul ei. După fiecare interviu de felul acesta, Casiola doarme profund. Probabil, conversația o obosește căutând răspunsuri la întrebări privitoare la o existență care nu-i mai aparține. Casiola trebuie doar să aibă grijă acum de trupul ei, ca și cum ar fi o altă ființă ce trăiește lângă ea și o are în grijă. Soțul, copiii, câți or fi fiind, își poartă singuri de grijă. Ei vin și pleacă, îi pun multe întrebări, la fel ca terapeuta. Casiola a fost fără discuție o femeie frumoasă și încă mai este. Trupul, ce trăiește acum lângă ea, și de care trebuie să aibă grijă, are pielea întinsă și strălucitoare ca porțelanul, musculatura e încă frumoasă și zveltă. Îmi amintește de trupul mamei și de pielea ce i s-a păstrat frumoasă și albă, până a fost atacată de ulcerațiile hepatice. Cu siguranță, Casiola a fost pe deplin conștientă de frumusețea ei. Un anume, inevitabil, narcisism îi trădează singura preocupare: de-a avea grijă de trupul ei. Casiola este o femeie bună și plăcută. Zâmbetul ei etern și jovial, cu care va părăsi această lume, e o binecuvântare. Visele ei se petrec, probabil, în grădina raiului. O serenitate formidabilă îi luminează toată ființa. Când a părăsit salonul, Casiola nu și-a luat rămas-bun. În timp ce o împachetau pentru plecare, prin perdeaua trasă, nu a făcut nici o legătură între strănutul meu întâmpinat mereu cu acel emfatic "God bless you" și persoana care ieșea adesea la plimbare în compania unui pom, îi stingea lumina sau îi lua tava de mâncare.
Statuia lui Buddha întors cu spatele la mine mă ajută să meditez la experiențele ciudate prin care trec, la parastasul compromis al mamei, la visele premonitorii ce mi-au anunțat, în repetate rânduri, boala. Îmi revine în minte cel cu apa, în același timp curgătoare și stătută a piscinei, pe care glisează șobolani, ca niște aluviuni. Cum vin cu sutele, cu miile, până când circulația pe apă devine imposibilă. Totul e blocat, strangulat, stagnat, șobolanul uriaș suit pe umerii mei...
Pe moment, am intuit semnificația visului am realizat că inevitabilul, ceva rău și neașteptat, se va întâmpla și, cu toate astea, am ignorat semnele evidente ale bolii până când vena s-a blocat și stenozat, fără prea mari șanse de recuperare. Mă aflu în spital cu o tromboză a venei sub-claviculare. Un dop uriaș de sânge a fost dezintegrat prin intervenție chirurgicală.
M-am îmbolnăvit cu puțin înainte de împlinirea sorocului de un an de la moartea mamei. M-am conformat acelui "nimic neîntâmplător" și-am amânat evenimentul până la aniversarea ei, care cade exact cu 40 de zile mai târziu. Decizia a fost spontană și a venit înainte de a mă gândi că poate mama și-a dorit acel praznic de ziua ei. Toate parastasele ei s-au rânduit într-un șir de coincidențe numerologice; s-au potrivit exact în zilele moșilor și ale altor sărbători bisericești: stingerea din viață de Paștele Blajinilor și singura luni a morților, iar plecarea la 40 de zile din această lume a coincis miraculos cu ziua ei de naștere... Prin urmare, parastasul de un an s-a oficiat de ziua ei, când se împlinea un an de la plecarea sufletului și nu a trupului. Zilele de început și sfârșit par a fi în legătură într-o ecuație numerologică. Ca și cum mama, conștientă de memoria mea slabă și ignoranța pentru calendarele și rosturile bisericești, s-a gândit să-mi facă viața mai ușoară. Și poate că în lumea pe care o numim veșnică, să existe, de fapt, un fel de timp cu o reprezentare pur matematică sau simbolică.
După credința creștină, ziua plecării ființei din lume este la patruzeci de zile de la data morții fizice. Trupul va fi abandonat și desemnat îngropăciunii, dar sufletul va mai fi o vreme lumesc. Cei apropiați defunctului vor continua să-i recunoască semnele pretutindeni, la modul panteist, oniric sau în multe alte forme. Mama nu și-a dorit praznic de ziua morții, și-a dorit un praznic al trecerii, după patruzeci de zile. S-a jucat întotdeauna cu simbolurile, pe care le răstălmăcea după placul ei. Posibil ca vena mea ostenită și șifonată, obstrucționată mecanic și poate victima unei zgârcite constituții anatomice, să fi sucombat la un moment dat, oricum. Dar blocarea ei, în preajma parastasului, a fost pesemne isprava parșivă a mamei ce se voia întotdeauna în afara tiparelor. Afecțiunea se vădea amenințătoare și presupunea o intervenție chirurgicală foarte invazivă. Acum, acel proiect refuzat mi se pare imposibil și îndepărtat. S-a dovedit că n-a mai fost nevoie. Amânarea lui, la momentul respectiv, a fost tot alegerea mamei.
Parastasul de pământ
Mia nu a vrut sa vin la locul ei de pământ, pentru parastasul de un an. Nu știu dacă nu a vrut, sau i-a fost teamă pentru mine. În condiția mea, a socotit că nu e bine să călătoresc pe așa o distanță. Drept care, a făcut cum a făcut, să mă îndepărteze de la gândul plecării. Cum am început pregătirile, ieșisem deja din spital de câteva zile, s-au instalat acele migrene atroce care mă împiedicau până și să dorm. Nu puteam călători în acea stare, dincolo de celelalte riscuri legate de recenta tromboză, pe care le ignoram cu inconștiență. Nu prea înțelegeam ce mi se întâmplă, dar știa Mia pentru mine. Hotărârea de a renunța la călătorie m-a adus treptat în simțiri. După câteva ore, mi-am revenit de tot. Am înțeles ulterior făcătura mamei, mi-am amintit că ei nu i te puteai împotrivi atunci când lua o hotărâre. În viață, în moarte, același lucru. Și contrar obiceiurilor mele terestre, nu m-am mai pus împotriva ei.
Vocea din vis
Sunetul nu face parte din carnea viselor. Spațiul oniric este prin excelență vizual - un mediu fluid, cețos, unde se vorbește în surdină. Unde chipurile sunt adesea camuflate în măștile unei realități apropiate, dar vocile nu se disimulează în această lume a tăcerii. În vis, te cufunzi ca în apele oceanului, în adâncuri sau mai la suprafață, și fiecare nivel are misterul și fauna lui.
Culorile visului sunt alb și negru, sau cel puțin așa le receptez, memoria mea puțină a hotărât să le stocheze incolor într-o economie de spațiu. Mi s-a întâmplat o singură dată să visez colorat - un vis foarte puternic care rula un periplu în lumea de dincolo, unde un prieten psihopomp mă conducea, să mă întâlnesc cu tatăl meu. Când visul e foarte puternic, el poartă încărcătura unei lumi paralele, din care-ți vine foarte greu sa te desprinzi. Claritatea și intensitatea imaginilor onirice te așază într-un alt spațiu, în care ai senzația că vei rămâne măcar pentru un timp. Doar că acel timp e, de multe ori, mai scurt decât o clipă. Ceva în mecanismul visului sau în inteligența materiei face ca amintirea lui să se estompeze imediat. Ca și cum nu ți-e permis accesul la cunoașterea profundă a lumii ce-l cuprinde, trebuie să te mulțumești cu inefabilul momentului. Poate de-aici și preocuparea dintotdeauna pentru decriptarea semnificației și simbolistica viselor. Memoria onirică e alta decât cea care reține cărți, povești, filme sau istorii. E o memorie foarte puternică, de scurtă durată. În urma fiecărui vis, rămâne un conținut manifest, de cele mai multe ori incert sau amăgitor. Magia lui se pierde odată cu memoria visului. Totuși, Juan Miró vorbește despre Culoarea viselor mele. Miró visează colorat, pentru că de-acolo, din lumea de dincolo, fură artistul culorile. Este darul, dar și misiunea de-a reconstitui prin artă ce-a văzut în oceanul visului. Artistul contribuie la imaginația lumii, o îmbogățește cu lumina și misterul unor spații necunoscute.
Mă aflu pe culoarul apartamentului de bloc, unde mi-am petrecut copilăria și tinerețea, alături de părinții mei. Nu am iubit această casă, nu m-am regăsit în ea niciodată. M-am regăsit doar în casele bunicilor și străbunicilor, de la țară. Cineva încearcă la ușă, pare să vrea să intre cu o cheie nepotrivită. E miez de noapte și stau înfricoșată în holul de la intrare. Poate fi un hoț, un criminal. Mă reped în sufragerie și apuc cheia pe care o răsucesc la repezeală în yală în speranța că o va împiedica pe sora ei de partea cealaltă a ușii, să opereze. Mă opresc. Nu știu dacă învârt cheia în direcția care trebuie. Cel mai bine e să n-o învârt deloc. Stau așa nemișcată. Și aud dintr-odată vocea mamei strigând la mine în ecou. Un ton și un timbru spart și strident, pe care îl folosea atunci când era nervoasă și speriată sau supărată de ceva. Nu am suportat niciodată această voce a ei, autoritară și exasperantă. Tresar, dar nu mă întorc, pentru că dintr-un motiv anume, nu vreau să văd. Vocea mă cutremură mai tare decât prezența infractorului de dincolo de ușă. În fapt, vocea mă tulbură atât de tare, încât deschid ochii și continui s-o aud. Prezența mamei în cameră se transformă într-o stranie bucurie. Bucurie și certitudine a ființei ei. Bucurie și indignare, pentru că nu-mi pot aminti vorbele ei. Ce-a spus mama, când a strigat pe holul apartamentului, și eu nu m-am întors să vorbesc cu ea, pentru că știam că nu mai este. Poate a mai făcut o încercare să-mi spună ce n-am înțeles atunci când mi-a vorbit fără sunet, când a plecat din lume. Există o bandă de frecvență foarte îngustă pentru care urechea e făcută să audă. Pe patul de moarte, mama mi-a vorbit în limba peștilor, iar în vis a strigat înfricoșător și nepermis de tare. Dar eu nu-mi amintesc ce-a spus, pentru că, atunci când striga mama la mine pe tonul acela supărător, eu refuzam s-o aud și s-o ascult.
Pentru prima oară, m-am trezit având conștiința clară a unui vis auditiv. Vocea puternică și stridentă a mamei mi-a spart visul, fără să pot deprinde sensul cuvintelor. Ce ocazie va mai găsi să-mi vorbească? Va trebui să fiu mai atentă, să mă racordez pe frecvențele timbrului ei, pentru că acum îi iubesc tonul poruncitor al vocii. Îl aștept noapte de noapte, să revină, să mă certe, să mă cheme, să mă trezească într-o altă lume...
Vocile interioare
Vocile părinților îngropate în noi, în corzile noastre vocale, nu constituie o simplă metaforă. Metaforele sunt de multe ori artificioase, clădite fals, prin efort intelectual. Am concretizat această idee în piesa Lipsynch a lui Robert Lepage. Ideea a pătruns conștiințele audienței chiar dacă a rămas, pentru cei mai mulți, un experiment pur estetic. Pentru mine, a fost revelație și a devenit instantaneu o experiență trăită. Apoi, s-a manifestat oniric mai puternic ca orice realitate auditivă.
În Lipsynch, eroina caută cu disperare un actor care să dubleze vocea tatălui ei, suprapunând-o peste o peliculă veche, fără sunet, ce-i amintea de copilăria ei fericită. Ea însăși făcea dubbing, (dubla vocal banda sonoră a filmelor) ca meserie, așa încât era familiarizată cu procesul. Descifrând ce spune tatăl ei din mișcarea buzelor, și-ar fi dorit să audă textul reprodus de o voce reală. Căutările ei sunt fără succes, până în ziua în care cineva are revelația că timbrul tatălui nu poate fi regăsit decât în propria-i voce. Atunci se hotărăște să dubleze ea însăși. Vocea ei amplificată se transformă într-o voce puternică de bărbat, în care intuim vocea tatălui. Experimentul a reușit pe deplin. Piesa s-a desfășurat pe parcursul a opt ore și jumătate, a durat mai mult ca orice epopee wagneriană. Am urmărit-o în luna septembrie, la Brooklyn Academy of Music, în 2009. În iulie al aceluiași an, Puiu a plecat și a lăsat în urmă vocea pe care am interpelat-o câteva luni mai târziu, cu ocazia acestei bizare reprezentații. L-am simțit pe Puiu rezonând în mine. I-am auzit râsul, plânsul, tonul elocvent, dar mai ales tăcerile i le-am auzit. Vocea lui Puiu a rămas cuibărită în inflexiunile vorbelor mele. De la un moment dat, i s-a alăturat și vocea Miei.
(va urma)