În ultimii ani, îmi căutam cu disperare cartea de muncă. Mama susținea că nu am adus-o niciodată acasă. Am făcut demersuri s-o recuperez, dar mi s-a spus că a fost retrasă atunci când mi-am dat demisia și am plecat din România. Se pare că și semnasem pentru returnarea ei. Renunțasem s-o mai caut. După ce Mia s-a dus, au început căutările după tot felul de acte prin toate sertarele, dulapurile și cotloanele casei. Mai căutam, în același timp, un volum vechi al ei, de versuri. Îmi aminteam că se numea Anotimp și că avea niște coperți urâte de culoare maro închis. După ce-am epuizat toate rafturile de poezie, am început să cotrobăi aiurea prin toate corpurile de bibliotecă din toată casa. Nimic...
Cartea era la vedere, ba chiar ocupa o poziție centrală pe raftul de poezie modernă, așa cam la nivelul ochilor, nu trebuia decât s-o bagi în seamă. Am identificat-o abia câteva zile mai târziu, ca din întâmplare. Am trecut prin fața ei și mi-a reținut atenția, de data asta fără s-o mai caut. Ca și cum mâna nevăzută și lungă a timpului ar fi pus-o acolo în absența mea, în scurtul interval cât am fost plecată la munte. Bibliotecile din casa de la munte au fost și ele scotocite. Desigur, volumul nu l-am găsit acolo, devreme ce era la București. În schimb, în vria căutărilor, dau peste o carte la fel de mică și cu coperțile la fel de maro, care nu era alta decât cartea mea de muncă. De ce-o fi dus-o mama acolo e greu de imaginat. Eu o abandonasem demult, dar ea a ținut să-mi semnaleze că uitase complet că a dus-o acolo. M-a trimis la Azuga să caut o carte care era la București, întocmai pentru a o descoperi pe cealaltă, cartea de muncă. Memoria și amintirea nu sunt întotdeauna legate. Nici timpul lor de desfășurare nu e același. Dar un lucru e sigur: niciuna nu pare intimidată de moarte.
Despre magia obiectelor
După moartea mamei, o bucată de vreme, n-am mai pierdut lucruri. Nu pentru că mi-aș fi schimbat firea, ci pentru că o mână nevăzută mă bătea pe umăr și mă făcea să mă întorc din drum, să recuperez obiectul pierdut. Sau mereu un înger deghizat mi le înapoia cu distincție. Într-una din zile, am atins culmea indolenței: mi-am lăsat de două ori geanta în locuri publice, apoi, la scurt timp, mi-am pierdut legitimația de la clubul de gimnastică. Au fost toate recuperate, pe rând, de cei învestiți temporar, să-mi poarte de grijă.
Mi se returna sau regăseam miraculos tot ce lăsam în urmă. Ca și cum obiectele erau cele care mă găseau pe mine, de multe ori înainte de a le constata lipsa. Apărea mereu cineva sau ceva, și obiectele îmi erau restituite. Un joc, un exercițiu care-mi confirma prezența mamei-gardian. Și jocul acesta de-a v-ați ascunselea cu obiectele ce dispăreau și reveneau singure obiectiva tot mai mult confortabila idee că nu mai pot pierde nimic. Obiectele pluteau în jurul meu într-un spațiu imponderabil, legate de făptura mea prin niște forțe elastice care le îndepărtau sau le apropiau, la discreția unui vrăjitor nevăzut. Și jocul pierderilor și al recuperărilor mi se părea amuzant și provocator, pentru că intuiam făcătura mamei în toate resorturile lui încâlcite. Acea perioadă de grație a trecut și lucrurile au intrat pe făgașul iremediabil al pierderilor...
Mă întorc la clubul de gimnastică, ca să-mi recuperez elasticul din catifea de prins părul. Mă duc la ghișeul cu obiecte pierdute și încep să descriu culoarea, materialul și mărimea obiectului pierdut. Sunt poftită înăuntru să scormonesc prin două lăzi uriașe, pline ochi cu costume de baie, genunchiere, chiloți, sutiene, maiouri, halate, sacoșe, pantofi... Proiectul se dovedește, dintr-odată, perfect absurd; să caut un obiect atât de mic într-o gaură fără fund, mai ales, un obiect de tipul celor pe care înainte le pierdeam aproape zilnic, fără să mă sinchisesc. Realizez că mi-ar lua o grămadă de timp să scormonesc prin toate aceste sute de accesorii, a căror atingere nu-mi producea deloc plăcere. Bat în retragere. Dar ceva mă ține pironită locului. Ce altceva să mă țină, decât ideea că nu mai pot pierde nimic. Jocul mă ține în joc și mă obligă să fac mutarea următoare, să acționez. Prin urmare, mă reped cu toată forța către una dintre lăzi și mâna începe să răscolească mecanic și absent prin învălmășagul de obiecte. Nu e nevoie să mă agit prea mult, fiindcă elasticul își face apariția din adâncuri, sărind în sus ca o lăcustă, aproape lipindu-se de mâna mea care-l ignora cu nonșalanță. În cele din urmă, îl observ. Prin urmare, obiectul insignifiant - care nu mai poate fi pierdut - apare din carul cu fân și ca un magnet îmi dă târcoale, doar-doar l-oi băga în seamă.
Mâinile mamei au plecat până la urmă fără podoabele pe care le purta la sfârșit. Acum brățările și inelele, inclusiv verigheta, se află pe mâna mea. Am vrut să-i restitui bijuteriile care i-au fost îndepărtate pe perioada șederii în spital. M-au oprit vecinii, invocând obiceiurile groparilor de-a deranja și deshuma mortul din odihna lui, pentru a-l deposeda de lucrurile pe care ar fi dorit să le ia cu el. Acum regret gestul meu, gândindu-mă la mâinile ei calde și însuflețite, care au intrat în pământ, fără lucrurile lor dragi. Nu aveau nimic din paloarea și stranietatea mâinilor de mort. Regret mai ales lanțul cu o cruciuliță foarte mică și delicată. Cruciulița a atârnat la gâtul meu, dar nu pentru lungă vreme. Și-a revendicat-o mama, într-un moment de furie. A ieșit de pe lanț și a zburat prin aer în spațiul restrâns al biroului. Nu a mai fost găsită vreodată, obiectul intrase irevocabil în sfera invizibilului. Expresia s-a aneantizat și-a concretizat perfect definiția. Mia și-ar fi dorit ca măcar cruciulița, de care nu se despărțea niciodată, să rămână cu ea.
Și iată cum poveștile cu călugări sanctificați sau yoghini autentici au prins contur în mintea mea. Dublate de experiența personală, miturile se obiectivează. Adâncirea credinței la marginea miracolului transcende ființa și o ridică în alt plan existențial. N-am fost singura care am constatat miracolul cu mâinile mamei. Cei cu frică de mort nu le-au simțit căldura și atingerea pufoasă a pernuțelor de pisică și mă priveau circumspect. Vindecătorul Slava, cum l-a numit mama în poemul ei, a constatat același lucru, pe sub odăjdiile de satin, la picioarele ei îmbrăcate în ciorapi de mătase și sandale. Slava mă anunțase de multă vreme despre iminența plecării ei. Poate că neîmbălsămată și ne-eviscerată, mama ar fi îmbrăcat trupul sfinților sau al yoghinilor, mumificat natural. Rigiditatea, textura verzuie a cărnii înghețate au cuprins numai zonele tratate chimic.
Ultimele zile de viață, mama mi-a ținut strâns mâna. Chiar dacă era beteagă și tremurândă, strânsura ei era puternică. De câte ori dispăream din salon, la întoarcere îmi întindea mâna. Și noaptea, mai cu seamă. În suferindul și chinuitul ei somn, îmi căuta mereu mâna. După ce s-a dus, am început s-o caut eu pe a ei. M-a întâmpinat la fel de caldă și primitoare, cu degetele rotunjite peste ale mele, până au fost acoperite de giulgiul de mătase al morții. Poate că în ultimele zile de viață, ființa este pe jumătate dincolo. Plutește între două lumi. Mia nu părea receptivă la ce se întâmpla în jurul ei. Recunoștea locurile, pe oamenii care o vizitau, dar nici un sentiment nu-i anima fața. Sosirea mea de departe a fost întâmpinată de un ochi mare, mirat și cuprinzător. Nici un singur cuvânt, zâmbet sau emoție. Mi-a dat doar mâna, pe care am ținut-o cu intermitențe, timp de câteva zile, până la sfârșit.
Perioada de grație
Mia s-a dus și am rămas singură să mă izbesc de imposibilele probleme birocratice românești. Încercam s-o mai ajut cu una sau alta când veneam în țară, și nu era deloc vesel, cu toate pilele și instrucțiunile ei elaborate: socoteala din târg nu se potrivea... Au urmat câteva zile de alergări în care s-au întâmplat multe. Nici eu nu știu cum m-am descurcat. Într-un timp record, fără probleme, totul părea să funcționeze exemplar, neașteptat, ca-ntr-un vis manifest, infantil care-ți îndeplinește toate dorințele și-ți rezolvă frustrările din starea de veghe. Așteptam în fiecare clipă să mă trezesc din coșmarul utopic, s-o regăsesc pe Mia de carne și oase și să comentăm împreună semnificațiile unui astfel de vis.
Totul era prescris în agenda ei telefonică, mă opream la câte un nume, pe care-l identificam, fără să știu cum, cu funcțiile sau virtuțile persoanei în cauză. La notărița mamei, o femeie extraordinară, care o admira foarte mult, am ajuns teleghidată. Cu simțul meu inexistent de orientare, am parcat în cel mai apropiat loc unde se putea pune o mașină, și pașii mi-au fost purtați, chiar în fața intrării. La fel a fost cu Vio, prietena de școală a mamei, din Arad. N-a putut ajunge la înmormântare, avusese o operație pe coloană. Mia a vrut neapărat să-i duc colivă, așa că mi-a găsit un loc de parcare chiar în fața intrării ei de bloc. În rest, totul era ocupat, o zonă în care nu se poate pune o mașină, zi sau noapte, un bulevard nesfârșit, hiper poluat și populat, unde puteai să cauți în disperare o adresă, pentru că toate intrările erau cu spatele la stradă și cufundate într-o mare de vegetație. Locul de parcare - care mă aștepta pe mine - mi-a rezolvat și problema căutării adresei, fiind chiar acolo, n-aveam cum s-o ratez. Tot cu sprijinul Miei, am trimis-o pe Vio la o doctoriță care a tratat-o de osteoporoză, amintindu-mi ca prin ceață numele ei și chiar și al injecției pe care i-a prescris-o. Jocul de-a parcarea s-a verificat și în următoarele vizite pe care i le-am făcut lui Vio, condiția era să vin cu coliva, după parastas. Un bulevard înțesat cu mașini - nu se întrezărea nicăieri niciun loc, cu excepția unuia singur, de fiecare dată, cam în dreptul locuinței lui Vio, să nu trebuiască să mă deplasez prea mult. Într-o zi, deși mă grăbeam, m-am pomenit vopsindu-i un scaun de bucătărie. Ea a început să se plângă de starea lui jalnică și atunci, așa într-o doară, am întrebat-o dacă nu are niște vopsea albă. Într-un șvung bricolator, care nu-mi stă deloc în natură, i-am vopsit scaunul, în locul Miei, care ar fi făcut același gest, fără prea multe invitații. Spre stupefacția ei, am procedat hotărât și pe negândite, la fel ca prietena ei.
La câteva zile după înmormântare, pătrund - nici eu nu știu din ce motiv - în oficiul cu servicii funerare de la intrarea în cimitir, o căsuță foarte mică și albă, de care se sprijineau cruci și pietre funerare de toate felurile și dimensiunile. Intru în vorbă cu un bătrân simpatic, țigănos, care nu știu de ce, din vorbă în vorbă, începe și-mi vorbește de fiul lui, care s-a făcut popă pentru că-i plăcea să cânte în biserică. Recunosc imediat scenariul în povestirea mamei despre un tânăr cu voce de tenor, căruia i-a pus pile la patriarhie, ca să fie acceptat la facultatea de teologie. Tânărul cu vocație și voce era mereu respins, probabil, din considerente etnice. Apare și popa-tenor, prins de-o vreme în business-ul tatălui, care-și oferă imediat serviciile să vopsească și să spele piatra de mormânt, să-i scrie numele pe cruce... Ciudată întâmplare! să mă întâlnesc, aievea, cu o istorie veche cu titlul de anecdotă, imediat după înmormântare. Aveam alte griji și suferințe decât curățarea pietrei de mormânt sau vopsirea mormântului pe dinăuntru și pe dinafară. Dar s-a ocupat mama și de asta și mi l-a scos în cale pe popa-tenor.
După patruzeci de zile, revenind în țară, au mai urmat câteva operații birocratice, cu același succes nesperat într-un timp record, cu elevii mamei care răsăreau de peste tot și-și ofereau ajutorul. Perioada de grație mai dăinuia încă, Mia mai veghea asupra mea. Nu mai aveam drama obiectelor pierdute, știam că vor apărea de la sine sau îmi vor fi returnate de îngerii mei păzitori. Mă întreb dacă zăpăceala mea incorigibilă și lipsa totală de descurcăreală au determinat această grijă specială și dedicată a mamei. După slujba de patruzeci de zile, la cimitir, îl observ pe popa-tenor cum aleargă spre mine și-mi spune pe un ton îngrijorat: Plouă peste Doamna Profesoară. Bineînțeles, nu rezist poeziei imaginii și-l angajez să toarne ciment și să repare mormântul, așa cum credea el de cuviință; tot el observă că trebuie revopsite inscripțiile vechi de pe cruce (aparținând bunicii mele). Cu această ocazie, descopăr că "Alin" (popa-tenor) avea locul lui în agenda telefonică a mamei și știa exact ce avea de făcut, eu eram doar un intermediar care se ocupa cu plata serviciilor.
Jazz. Montreal
Cum o fi arătând gândul mamei de dincolo? Vaporos, armonios, intens, liniștit, transparent, alert... Cumva, mi se pare că mi-l pot reprezenta întotdeauna mai bine sub cupola bisericii sau în locuri cu arhitecturi similare: înalte, boltite, acolo unde spiritul coboară ca-ntr-o urnă. L-am regăsit de data asta și pe Puiu, doar mă aflam la un festivalul de jazz. Umblu prin Place des Arts și savurez spectacolul străzii. Muzica izbucnește în cascade, din toate direcțiile.
În pauza dintre două reprezentații stradale, intru într-o biserică de rit catolic. Vizitatorii lăcașurilor sfinte sunt turiști pensionari cu părul alb, care au rămas îndeajuns de sănătoși, să mai poată călători. Orga bate ora amiezii într-un cântec de clopot discret și ritmat. O oră dăngănită și prelungită. Intră și câțiva tineri curioși, fac un înconjur al naosului, privesc puțin vitraliile, nu zăbovesc prea mult și se îndreaptă spre ieșire. Tinerii nu au răbdare din principiu, iar bătrânii nu mai au nici ei răbdare. Se grăbesc spre moarte. În general, toată lumea e din ce în ce mai grăbită. În copilărie, îmi părea că lucrurile se mișcau altfel, că totul se așeza, își trăgea sufletul și era pe deplin savurat: o cafea, o dulceață, un ziar, o șuetă, o partidă de table, primăvara în Cișmigiu. Lumea respira liniștită, ritmic și armonios. Viața era complicată, fără rost, fără speranță și, nu știu de ce, oamenii erau liniștiți, chiar și atunci când ascultau Europa Liberă pe furiș, temători, să nu-i toarne careva. Și atunci, tot liniștiți erau. Acum, toată lumea se grăbește spre moarte. Marin Preda a observat că timpul nu mai are răbdare. E un mod de-a spune că încă mai vrei să trăiești în timp, în vria realității. Te grăbești spre moarte atunci când timpul e din ce în ce mai apăsător, atunci când de fapt se scurtează, de unde și fugăreala asta nebună. Mama, acum, nu se mai grăbește. Din când în când, gândul ei survine într-al meu. În locuri ca acesta, mai ales, unde timpul se dislocă și, dintr-odată nu se mai grăbește. Slujba catolică e oficiată în limba latină. Ritul catolic e înălțător, transcendental, de neatins, deci metafizicul nu stă la dispoziția enoriașului. Nu te poți înălța mai mult decât pe vârful picioarelor. Lamentația ortodoxă, tânguirea orientală, leneșă și răbdătoare, absoarbe divinul lent și gravitațional, îl trece prin toată ființa până și-l aduce sub călcâie. În rarele momente de har, călcâiele se ridică puțin. Mă gândesc la comentariile mamei despre versul arghezian. Îi vezi lăsată umbra printre boi. Văd chipul ei frumos ivindu-se de peste tot: pe cupolă, în strană, printre sclipirile vitraliului. Și nu e chipul ei de la sfârșit. Nu e masca neputinței, a despărțirii, a urâțirii frumuseții. Chiar dacă și masca suferinței a rămas, pe-alocuri în felul ei, frumoasă. Ce gândește mama acum în gândul meu nedeslușit? Chipul frumos al mamei din gândul meu? Când se ivea în cadrul ușii, ochiul își schimba drumul și se lumina atunci când se întâlnea, în treacăt, cu ochiul ei. Mama tulbura cu prezența, postura ei impunea - degaja forță, impenetrabilitate, intransigență, strălucire și, câteodată, agresivitate. Focaliza toate privirile. Nu puteai ignora frumusețea mamei. Chiar dacă nu era pe gustul tău, nu-ți corespundea, ea exista. În orice încăpere intru cu Mia, privirile o văd numai pe ea, o măsoară, o mângâie sau o resping. Ea devine cu certitudine centrul atenției, prezența ei de regină subjugă ochiul. Cei mai interesați sunt, desigur, bărbații, dar și femeile încearcă o atracție specială.
Din limba latină, slujba se mută imperceptibil în slavona veche. Linia liturgică își schimbă tonalitatea; goticul coboară spășit în moliciunea vocalelor slave. Fluidul pravoslavnic circulă de sus în jos. Ne aflăm într-o biserică catolică din Montreal. Ea nu este nici casa, nici biserica noastră, dar este acum acasă pentru noi amândouă. Cultul catolic și cel ortodox sunt adunate într-un sincretism ce se aliniază perfect judecăților noastre, mereu în contradicție. Din exterior, forma e gotică, o orgă uriașă și impunătoare ocupă spațiul de deasupra porții de intrare. Ferestrele etalează vitralii cu motive geometrice, dar fereastra de la răsărit conține scene biblice populate de sfinți cu trăsături bizantine. Mama mă privește cu surâsul ei infailibil ce nu poate fi încadrat într-o stare - după cum spunea nostalgic un fost elev al ei, mereu fascinat de zâmbetul ei amestecat. Mai întâi, observ linia liturgică specifică slujbelor ortodoxe și abia apoi sesizez schimbarea limbii. Puiu era mare iubitor de limba și spiritualitatea ruse, cu tot comunismul și repercusiunile lui nefaste asupra familiei sale. Mia și Puiu sunt acum cu mine într-o sfântă treime. Abia cu vârsta, începi să percepi sensul îndumnezeirii. Pierderea a ceea ce iubești înseamnă pierderea de sine. Prin urmare, soluția este să integrezi ceea ce ai pierdut. Ființa nu e singură pe lume, are o mamă și un tată, chiar și atunci când ei nu mai există sau când nu i-ai cunoscut niciodată. Recunoașterea treimii este un aspect al continuității ființei în prelungirile ei. Duhul Sfânt e o pasăre a morții, care aduce revelația treimii. După ce mama a plecat, un porumbel a apărut la geam. A venit câteva zile la rând, dar nu a vrut de mâncare. Nu l-am mai văzut niciodată, de-atunci, în rarele mele reveniri acasă. Același porumbel, l-am surprins în cripta de sub bisericuța din cimitir. A dat de câteva ori ocol, izbindu-se de zidurile irizate de lumina vagă a lumânărilor. Când mai multă lume a început să intre, s-a strecurat afară. Mama zâmbea în odăjdii din buzele și ochii vag întredeschiși. Sufletul ei eliberat vine și pleacă de la geamul camerei ei, unde eu dorm adânc și liniștit, cuprinsă de o oboseală de moarte. Nu știu dacă mai vreau să mă trezesc. Mi-e foarte bine in acest somn, cu mama alături liniștită. Imediat după înmormântare, a doua zi, au venit la geam doi porumbei: un bărbătuș cu ceafa groasă și o porumbiță albă și delicată care a revenit și în zilele următoare. Atunci, ca și acum, am simțit că ființa nu e singură pe lume. Mia și Puiu sunt cu mine și vor fi, într-o măsură mai mică, mereu. Mă gândesc la sensul vieții și al morții, la unificarea ființei prin moarte în treimea originară a creației.
Primul vis
În ziua în care Mia a plecat, eu am căzut răpusă într-un somn de moarte. Ion, un bătrân distins și prieten vechi al părinților i-a fost aproape mamei și în viață și în moarte. A apreciat-o și a înțeles-o în felul lui detașat și înțelept de-a relaționa cu oamenii și a lua ce e mai bun în ei. Mama era în sicriu, învelită în văluri ca o mireasă pe masa din sufragerie. El a vegheat-o toată noaptea, și nu eu. Eu o visam și o țineam în brațe. Somnul meu era adânc și eliberator. Alergasem toată ziua pentru pregătiri, după alte șase nopți nedormite prin spital. Ion a venit fără să-l chem, s-a așezat la masă și a petrecut-o în ultima ei noapte la ea în casă. Apoi, Mia a locuit în capela de sub bisericuța cimitirului. La ultima lui vizită, mama l-a întrebat dacă ăsta era sfârșitul. Starea ei era rea, dar nu încă foarte rea. Nu mi-a spus ce i-a răspuns, dar de atunci nu s-au mai văzut până în acea noapte, când Ion a sosit nechemat. Era și el bolnav, cu picioarele foarte umflate, abia umbla.
În vis, mama avea burta plină cu apă. Atât că arăta tânără și frumoasă. Eram amândouă în spital. O țineam în brațe ca pe un copil. Era foarte veselă și liniștită. Îmi spunea întruna să nu-mi fac griji. O țineam în brațe și o legănam. Eram și eu oarecum mai liniștită, dar griji tot îmi făceam, uitându-mă la burta ei. Poate credeam că mama are burta mare din cauza mea, că eu sunt înăuntru. Pentru că eu am fost mereu cauza problemelor ei. Dar nu mai era așa. Mia era bucuroasă că o țineam în brațe și o legănam și mai ales pentru că îmi putea spune că nu mai am de ce să mă tem. În vis știam că mama a plecat. Că a plecat și s-a întors să-mi spună că a plecat și că nu mai are rost să-mi fac griji. Acum e bine și liniștită. Poate și fericită, că a scăpat. Boala nu se împăca deloc cu demnitatea ființei ei. Nu putea suporta să depindă de nimeni. S-a gândit cât de necesar mi-ar fi acest vis, mai ales atunci pe moment, să mă ajute să pornesc mai departe, să mă trezesc din acest somn de moarte în care trebuia să mă scufund, ca să uit. Pentru că acea eliberare pe care am simțit-o în clipa trecerii a existat și pentru mine, dar n-a durat prea mult. Disperarea i-a luat treptat locul pe măsură ce lucrurile se așezau și nu-mi mai rămânea nimic de făcut. Totuși, visul mi-a confirmat ceea ce este sau mi-aș fi dorit să fie: că moartea este ca o naștere, așa cum nașterea e ca o moarte a vieții uterine, că trecerea e un început, că orice început e promițător, că eu exist în lumea în care mama s-a dus, devreme ce eram în burta ei mare și o țineam în același timp în brațe - copilul născut în lumea de dincolo.
M-am trezit foarte devreme. I-am povestit lui Ion visul. Nu părea deloc surprins, mi-a zâmbit ca și cum visul a fost o întâmplare petrecută aievea și a fost și el de față. Ca și cum ar fi fost cel mai firesc vis. Mia mi l-a dăruit să mă gândesc la el, atunci când tristețea va fi mare, ca la o alternativă posibilă și confortabilă a celor o mie de vieți care ne-au fost date și luate și iarăși date.
(va urma)