Deci moartea se așteaptă cu ochii deschiși, cu buzele strânse, cu respirația întretăiată. Știi că urmează. Ți s-a spus. De mult, ți s-a spus, ca să ai timp să te pregătești. Dar ai ignorat sau n-ai vrut să asculți, să citești în semne, te-ai încrezut prea mult în Timp. Ai crezut în el, ai crezut că timpul e cal și cavaler, că te așteaptă să-l încaleci și că te duce acolo unde ai de mers, că te așteaptă gentil să termini ce ai de făcut. Tu nu crezi că poți, pur și simplu, pleca așa fără să împlinești ce ai de împlinit, că nu-i poți lăsa pe alții care mai au nevoie de tine. Trăiești cu senzația că viețile sunt conectate, că le leagă același Timp, care nu te poate lăsa în urmă. Că te va trage după el atât cât consideri tu că mai e nevoie.
Vine, însă, un moment când îți dai seama că Timpul nu mai e cu tine. Îți numeri parcimonios ultimele clipe, cu ochii mari și deschiși, cu ochi de moarte le numeri, le respiri fără respirație, până la cea din urmă. Te uiți pentru ultima oară la lume cu ochiul morții - iei un instantaneu - pe care-l duci cu tine dincolo. O amintire care poate cândva, undeva, îți va reveni, o vei recunoaște că a fost a ta, cândva trăită. Câte imagini de lumi vei fi strâns în ochiul morții?
Trupul, ce ți-a fost drag și unealtă fidelă, va trebui să-l lași în urmă ca pe-o zdreanță. Doar ultima clipă, pe ea poți s-o iei cu tine dincolo, cu toată imaginea lumii răsfrânte în ea: cu statuetele triste din vitrină, dulapul și oglinda ce vor purta cearceafuri albe, cu porumbelul din geam, care tocmai ți-a sosit în întâmpinare. Și apoi, mai sunt cei strânși în jurul tău, cei care te-au condus năuciți în moarte. Resemnați, așteaptă cuminți și ritualic trecerea. Pe lângă ei, iată-i pe cei abia sosiți să-ți iasă în întâmpinare, să-ți înlăture spaimele și să-ți arate cum e viața prin partea morții. Ei stau la căpătâiul tău și te așteptă răbdători. Iar tu, de la o vreme, ți-ai câștigat acest drept, să te uiți cu un ochi într-o lume și cu celălalt în alta, să-i vezi deopotrivă pe ai tăi de-aici și de dincolo. Abia atunci ai înțeles că ești în tranzit, că plecarea e iminentă...
Cum a știut mama exact când să lase lacrima uriașă la ochiul drept, cel întors către mine? Ea care nu a scăpat o lacrimă luni de zile pe patul de suferință. Cum a știut exact când să-și ia la revedere de la lume? Cum de-a încercat tocmai atunci să-mi vorbească și până atunci a tăcut mâlc? Cred că a vrut să-mi spună ce vede sau poate pe cine vede... Nu era spaimă în ochii ei, nici durere, era doar dorința de a comunica, așa dintr-odată, după ce o săptămână nu mi-a adresat un cuvânt. Buzele se mișcau ritmic, precipitat, nervos, tremurat, dar sunetul nu mai era din lumea asta.
Aștepți de-o vreme moartea, de câteva zile, poate chiar săptămâni, îi asculți pașii. Când nu mai auzi foșnet de timp, deja știi că s-a terminat, ți-a mai rămas doar lacrima cu lumea întreagă reflectată în ea, mărturia ta - unde și cum ai trăit - singura pe care poți s-o iei cu tine, dincolo. Ultima și singura ta lacrimă, mare și grea, uriaș de mare și de grea, a dispărut așa cum s-a ivit, și locul ei l-a luat zâmbetul ușor ironic și liniștit, pe care l-ai desenat pe masca morții.
Deci ne aflăm în așteptarea morții în vis, în suferință, în somn, în lume, pe o bancă. Oriunde am fi, cu siguranță știm, chiar dacă uneori doar cu câteva clipe înainte, știm, pentru că ni se dă de veste. Am văzut asta în ochii mamei, oricât ar fi refuzat ideea și și-ar fi dorit să trăiască (doar pentru că mai erau atâtea de făcut!). Am văzut-o clar și precis. Și primul, care a reprezentat moartea în negru, a avut, hotărât, dreptate. De-aceea, nimeni nu a mai încercat de-atunci și alte culori. Ochii mari și verzi ai mamei erau negri și lucitori ca strugurii, pentru că aveau, în adâncul lor, moartea.
Bunica mamei, mama-mare (Saveta), și-a așteptat îndelung moartea. Stătea noaptea pe un scaun și vorbea întruna cu morții. Îi striga pe nume și a doua zi îți povestea pe cine a mai văzut și cu cine a mai stat de vorbă. A petrecut în modul acesta ani de zile. Lumea spunea că era complet senilă, dar nu cred că despre asta era vorba. Saveta vorbea numai despre moarte și despre morți. Nu-și mai găsea rostul pe lumea asta. Avea peste 90 de ani și credea că i-a sosit vremea să plece. Cele lumești nu o mai interesau, ea trăia de mult în lumea cealaltă, dar nu putea să moară. Nu suferea de nimic care să-i aducă moartea. Moartea fizică. Se istovea prin nesomn și printr-o logoree interminabilă, un monolog - dialog cu cei plecați. După ce casa din Sânicolau a fost vândută, s-a dus să locuiască cu fiica ei - Șica - în Arad. Lucreția (zisă Cheți), cealaltă fiică a ei și bunica mea, n-o mai vizitase de multă vreme, pentru că era foarte bolnavă. În ziua în care Buni a plecat, Șica a telefonat. Nu știuse că fusese în spital și nici că au trimis-o de-acolo acasă, să moară. A sunat pentru că Saveta vorbise mai devreme cu Cheți, care tocmai intrase în lumea ei. A chemat-o insistent pe Șica la ea în cameră. Asta nu prea se întâmpla, noaptea vorbea cu morții și ziua se odihnea. A dus-o la fereastră și i-a arătat-o pe Cheți, printre crăcile copacului din fața casei. Uite-o! E aici! A venit! Arăta cu degetul ei noduros spre ea, contrariată că cealaltă fiică a ei nu o putea vedea. Buni s-a dus într-adevăr dimineața. La scurt timp, Șica a telefonat. Străbunica n-a mai așteptat noaptea să stea de veghe cu morții. Fata ei a venit la ea în vizită, imediat, să-i dea de veste, pentru că n-o mai văzuse de amar de vreme, cum îi plăcea ei să spună. Iată, un fenomen sincron, de tipul celor adunate și analizate de Jung.
Strugurii morții
Când am zărit Moartea în ochii mamei, înainte de a se închide singuri, am înțeles că "Moartea este semnul celei mai mari iubiri" (Michel Cazenave). Atunci, am măsurat cu privirea cea mai scurtă clipă, în care toată lumea s-a adunat în ochiul negru al mamei. Cea mai scurtă clipă este cea pe care ai vrea s-o prelungești o veșnicie, să te cufunzi cu totul în ea și să rămâi acolo... Ochiul mamei a fost mai întâi doi, apoi s-a multiplicat la patru. Mama a primit moartea cu patru ochi. Ochii ei verzi au devenit dintr-odată negri ca strugurii și s-au mișcat în tandem, mai întâi către frunte, apoi lateral, descriind un paralelogram perfect, ca un mecanism ordonator ce și-a dus funcția până la capăt. Și ochii s-au învârtit atât de cartezian și de repede, încât au devenit patru. Mari, pătrunzători și negri, ca tăciunii de negri, și viața puțină care a mai rămas s-a stins în ei ca o scânteie mocnită, în întuneric. Apoi, s-au închis toți patru deodată - ciorchine de negri și au fost din nou doi. S-au închis singuri, lăsând la capăt o vagă deschizătură de lumină, un zâmbet pios, ce se potrivea cu poziția surâzândă a buzelor, ironic și ușor îndreptate în sus - o ultimă postură a vieții în moarte. Acest surâs peste plâns să fi însemnat el, oare, acceptarea morții, o eliberare la capătul unei vieți neîmplinite, neduse la sfârșit? În ultimele clipe, mama a scăpat o lacrimă uriașă din ochiul dinspre mine, ochiul încă verde. Nu mai știu dacă a fost doar una sau au fost mai multe, știu doar că era una uriașă, cuprinzătoare, cât toată suferința ei din ultima săptămână de viață. Ochiul încă verde al mamei a mai știut să plângă, dar numai atunci, la despărțire, niciodată pe patul de suferință, când s-a menținut distant, sfâșietor de trist, dar aspru și rece. Înainte de ultima grimasă a suferinței, a plâns mama. Cu greu s-a despărțit de viață, așa îngrozitoare cum a fost la sfârșit. Au fost, în fapt, două grimase identice - gemene și surde, complet surde. Un hohot de râs sarcastic, un râs crispat, în urma căruia buzele s-au retras la loc, s-au relaxat. Aceeași grimasă, a ființei ei de Geamăn, s-a răsucit în timp și a revenit cu o intensitate și mai mare (ca un stop cardiac provocat de insuficiența respiratorie). Între cele două grimase, ochii s-au multiplicat și s-au transformat în strugurii negri - acele fructe ale mâniei - martorii unei vieți stupide, irosite ce nu a mai avut răbdare - puțină răbdare...
Gâștele Sufletului
În parcul de la malul golfului, un vânt năprasnic cu ninsoare de gheață a adunat gâștele canadiene într-o masă compactă ce stă zgribulită și așteaptă întunericul să cadă peste lume. Le-am urmărit un anotimp, de câte ori veneam aici, să vorbesc cu mama. În același loc, în care Mia a fost pentru ultima oară. Era seară ca și acum, o seară caldă și tristă de sfârșit de vară. Stătea pe un scaun, tras la marginea pontonului de lemn și privea fix în asfințitul mort. Profilul ei, din fotografia făcută în acest loc, e martor că mama spunea, de data asta, adevărul. Ochiul uscat de lacrimi vâslea departe, în albastrul apelor.
Ori de câte ori gâștele își făceau apariția și mă strigau prin vălul de nor, îi simțeam, candid, respirația. Încercam să-i vorbesc și ea-mi răspundea incert și vaporos, fără patima și fără fervoarea de-odinioară.
Golful își ascundea apele sub întinderea nesfârșită de zăpadă ce lega țărmurile Bronx-ului de cele ale insulei lungi, aducându-le mai aproape. Un spațiu condensat, deformat de intensitatea orbitoare a albului. Oglinda cerului, rotunjită ca un clopot peste țara de gheață, realiza același efect de unificare a îndepărtatelor țărmuri. Albul străveziu crea un efect de lupă concavă, strângând apele sub stratul semnificativ de zăpadă. O lume solidificată și încremenită în anotimp. O lumină splendidă anunța un soare promițător de martie. Gerul, deși anesteziat de semnele primăverii, încă mai friguia. Acum un an, mă aflam în același loc. Un an oribil, ce aș fi vrut să dureze o veșnicie - să întârzie peste anotimpuri plecarea mamei. O lăsasem pe Mia, cu femeile care-o îngrijeau, într-o stare ce nu părea să anunțe dezastrul de - numai o lună - mai târziu. Boala se arăta tot mai insistentă și necruțătoare, dar exista un echilibru neconfortabil, care se reliefa în formele meschine și descurajante ale vieții de zi cu zi. Ceva, însă, a stricat iremediabil acest echilibru. În urma mea, ceva a început să crească precum mărul din grădina Edenului, prin care rătăcea cu mințile răvășite de toxinele eliberate de ficatul leneș și ruinat. Ficatul adăpostea un chist mare și solidificat, care stătea acolo cuminte și tăcut, de mai bine de cincizeci de ani. Mama s-a temut toată viața de el și n-o să aflu niciodată dacă a avut vreo contribuție în revoluția generală care a condus la cirozarea ficatului. Bolile sunt niște spiriduși ce ne locuiesc și ne tulbură cu mult înainte de-a se materializa în organe. Alegerea organului care să ne poarte stigma este problema liberului arbitru sau poate că există, pentru fiecare, un organ dedicat nemulțumirilor firii. În marea ei sensibilitate și generozitate, mama își mânca ficații zilnic cu cele mai mărunte și insignifiante lucruri. Iar noi n-am știut deloc s-o menajăm. Indignarea și ultragiul ei de zi cu zi, care, de multe ori, părea de neînțeles, era camuflat într-un exces de impetuozitate, nerăbdare sau intransigență. Glasul ei se făcea auzit în spațiul inclement al unei lumi nu întotdeauna dispusă s-o asculte. Indiferența sau răspunsul nesatisfăcător sedimentau răul în ficatul ei în straturi cuprinzătoare, tot mai acut, mai ales că patimile firii se exacerbează pe măsură ce îmbătrânim. Totuși, reacțiile ei expansive și violente s-au mai ameliorat în timp și poate că, tocmai de asta, cauzele lor au săpat și mai mult în ficat. Mama și-a răsucit și mai adânc durerea înăuntru, dintr-un spirit de înțelepciune pe care, parșiv, ți-l conferă vârsta.
Ochii întorși ai Valentinei. Numerele Alexandrinei
De unde putea mama să știe că o să moară? Nu, nu putea fi doar boala singura, mai ales că atunci nu se simțea rău. Nici un bolnav nu crede în propria lui boală. Cu atât mai puțin ea, care, dintr-o pudoare ordonată de simțul ei estetic, o refuza cu obstinație. Mama credea în forța magică și puterea nefastă a cuvântului. Nimeni nu trebuia să știe, să afle și mai ales să-i pronunțe numele. Se spune că nu există boli, ci bolnavi. Sfârșitul nu e legat de numele sau evoluția bolii, boala e numai fața lui către lume - o aparentă înșelătorie - ce camuflează rațiunile metafizice și rânduitoare ale plecării. Intuiția ei formidabilă nu a dat greș nici acum. Ea știa, oricât de mult refuza să creadă, era clar că știa. Pentru că mi-a spus-o în repetate rânduri, ca pe o amenințare, atunci când o apuca disperarea sau când eu mă făceam nevăzută. Urma acel "O să-ți pară rău..." ce preceda orice plecare sau ieșire a mea în lume fără ea. Atunci când soseam de peste mări și țări și nu petreceam niciodată îndeajuns de mult timp împreună. Timpul meu se diviza și drămuia în agonia clipei, furat haotic de unii și de alții, care nu-și puteau explica egoismul mamei. Nu de egoism era însă vorba, ci de acel "O să-ți pară rău". Mama suferea anticipat pentru durerea mea viitoare, pentru marea absență pe care n-am știut s-o suplinesc cu prea plinul momentului, atunci când ne aflam împreună și nu vorbeam aproape deloc. Sau dacă vorbeam, discuția se desfășura în contradictoriu sau ne certam, Mia fiind meșteră în a da sentințe și a despica firul în patru. Iar eu nu eram niciodată de-acord, din principiu, fără cauză. Și conversația noastră aluneca în altercație, în cuvinte grele fără noimă, aruncate la necaz. Firea pătimașă și intransigentă a mamei peste încăpățânarea și indolența mea a fost o mare nepotriveală. Într-o eternă contradicție, timpul meu împreună cu mama se încețoșa și se scofâlcea. Bucuria revederii era a ochiului, a mâinii, a mirosului de flori și mai ales a inimii. Desigur și a urechii, dar nu pentru multă vreme. Tonul retoric, laconic, vorbele ei necontrolate se izbeau surd de încăpățânările și neputințele mele. Izbucnirile mele, pe măsură, se jucau fatidic cu tahicardia și stările ei anginoase. Timpul nostru împreună devenea mai generos atunci când rezonam pe teme literare, când mama își intra în postura de profesor cu propria fiică. În ceas târziu, mai recuperam câte ceva din pierderile adolescentine. Elevii mamei au dispărut cu toții în școlile lor înalte și viețile lor. Și ea a rămas singură cu amintirile și profesiunea ei de credință, pe care o exersa impecabil, cu dăruire și har. De unde știa mama că o să moară atunci când era încă puternică și bine sau relativ bine? Viața nu există decât ca "reprezentare". Aplecată din nou asupra acestui jurnal al ei, intuiesc o teribilă neliniște, un acut sentiment al despărțirii, o imposibilă grabă de-a cuprinde tot ce-a rămas nespus, nefăcut, netrăit, nevăzut, neiubit. Atunci când n-o mai putem "reprezenta", pentru că nu-i mai găsim sensul, viața se duce și se așază în alte forme.
Clarvăzătoarea oarbă, Valentina, avea o relație specială cu mama. Poate, tocmai acel ochi orb al intuiției le unea pe cele două femei. Când a vizitat-o prima oară, Valentina n-a văzut capătul ghemului, dar a intuit cine anume sau ce ar putea să i-l taie la mijloc, dacă nu-i urmează sfaturile. Deci, mama n-ar fi trebuit să se ducă atât de repede, ceva a intervenit în programul ei. Valentina a avertizat-o, dar ea n-a ascultat-o. La a doua înfățișare, Valentina ne-a dat de înțeles că are început de sfârșit. Era aproape sau departe, era incert. Când mama s-a dus la baie, mi-a explicat că va trebui să mă desprind, să tai cordonul, care-o ține în viață. N-am prea înțeles ce-a vrut să spună și mai cu seamă nu m-am simțit niciodată ombilicată cu Mia. Dar Valentina avea mare dreptate, intram și eu fără s-o știu în acea categorie. Eu și Valentina nu am avut o chimie prea bună. Avea rezerve, temeri, ceva anume a deranjat-o la persoana mea, poate tocmai relația tensionată cu mama. E greu de intuit ce vede și ce nu vede un orb. Pentru că ochii orbului nu vorbesc cu ochii sufletului, nu-i poți citi așa cum faci cu un om care te privește. Ochii orbului nu au fereastră către lume, lumina nu curge din ei în afară, curge doar înăuntru. Sistemul imun al mamei era la pământ. Valentina ne-a dat să înțelegem asta prin limbajul ei metaforic și cifrat. Când constata început de sfârșit, nu mai prescria nici ierburi, nu mai dădea nici sfaturi. Nu mai avea rost. Valentina știa că nu trebuie să se joace cu moartea, că nu avea acest drept. A avut multe neșanse și probleme, Valentina. Printre ele, un bărbat cu picioarele retezate ce stătea - jumătate de om - pe un scaun, împachetat în propriile izmene ca un turc, în fața blocului cenușiu și insalubru. I se spunea Bubu. Așa îl strigau copiii ce roiau, curioși, în jurul lui.
Pe patul de moarte, mama nu mi-a lăsat o clipă mâna. Respira tot mai greu. O întreb dacă îi e frică. Mă privește cu ochi mari, întrebători. Să nu cunoască ochii sensul întrebării? Sau poate că tocmai asta se întreba și ea. La orele 6 dimineața, înainte de a pleca, mama părea foarte liniștită. După atâtea zile de revoltă și controlată tăcere, nu mai putea articula nici un cuvânt. Acum, ar fi vrut să-mi spună ceva, mișca rapid din gură ca o pasăre rănită, căreia i s-a refuzat zborul. Buzele se zbăteau rapid și nervos în neputință, dar eu nu mai puteam înțelege - comunicarea fusese tăiată. Orice mamă ar dori să-i spună copilului ei ceva la plecare, la orice fel de plecare... Ultimele noastre despărțiri au fost mute. Mama nu-mi spunea nimic, aștepta să plec, să ies din lumea ei. Nu suporta să-i văd suferința. Și, în fapt, nici eu nu mai suportam. Nici să plec, nici să rămân. Nici să stau, nici să trag de acel cordon zdrențuit la nesfârșit. Nici să-l aștept pe acel doctor-mag să mai taie încă o dată cordonul stupid și fără rost ce prelungea o existență imposibilă și nenorocită. Ca și cum locul meu se mutase undeva în spațiul neutru dintre dus și întors, pe aeroportul internațional Schiphol, acolo unde timpul se prăbușea, murea în abisul dintre două curse. Când și-a închis singură ochii strânși în mijlocul frunții, mama mă ținea de mână. În moarte, mâna ei atârna sublim de viață. Expresia mâinilor a rămas vie și după moarte. Dar ce e moartea? - decât o altă reprezentare.
Un suflu liniștitor, de incontestabil ajutor, de iubire, plutește în această fărâmă de irealitate pe care o simt arareori chircită și apăsătoare, răsucită în încrâncenarea mamei. Conflictele existențiale, imposibila neîndoială, marile dezamăgiri în raport cu persoanele în care a crezut sunt marile dileme ale mamei, cele care i-au devorat temeinic și decisiv ficatul.
Evenimentele care au urmat dispariției ei m-au așezat într-o înverșunată structură numerologică. Tot ce se întâmpla în jurul ei se lega prin numere. Cu sau fără semnificație, numerele se învălmășeau în capul meu și mă angrenau într-un soi de proiecții fatidice. Ca și cum bobii sorții se așezau statistic după un cod numeric bine definit. Așa am început să-i acord mai mult credit Alexandrinei, care-și exercita puterile vindecătoare cu ajutorul acestui delir verbal, în care lega totul prin numere. Numerele rostite stabileau relații dintre cele mai absurde între lucruri, oameni și întâmplări. Absurde sau nu, numerele se înlănțuiau la modul abstract, punând toate lucrurile într-o corespondență neîntâmplătoare: vârste, zile de naștere, date semnificative. Cauzalitatea lumii se reducea, în capul Alexandrinei, la o rețea de numere conectate cu furie, adunate de peste tot pentru reconfigurarea destinelor: de la numărul de la pantof până la numărul de persoane din vis. Viața înainta imprevizibilă, dar hotărâtă, după scheme numerice bine definite ce înfloreau în imaginația ei. Logoreea dadaistă a Alexandrinei o obosea cumplit pe mama. Conotațiile alambicate ale numerelor, în afara datelor calendaristice, depășeau capacitatea ei de înțelegere, privea cu rezervă delirul Alexandrinei. În fapt, pentru ea, numerele nu prea aveau greutate, așa cum banii nu aveau mărimi. De multe ori, nu realiza dimensiunile abominabile ale unor cheltuieli fără noimă, în timp ce se revolta pentru sume derizorii. Povara chinuitoare a zerourilor plutea într-o relativizare deplină a valorilor. Banii erau un mijloc și niciodată o măsură.
"Noduri și Semne"
Printr-un mecanism bizar, Mia a preluat semnătura tatei, ce semăna cu o hieroglifă: un fel de O buclat și înnodat (poate de la Octavian) se sprijină pe un băț aplecat și niște semne cuneiforme în dreapta lui ca două diacritice; un accent ascuțit și un Umlaut coborât sub el - două cezuri armonizate plastic cu restul semnelor. Semnăturii tatei i-ar fi stat bine pe o stampă. La un moment dat, am dat cu ochii de ea pe tot felul de documente vechi, iscălite de mama. M-am gândit că poate le-a semnat el în locul ei, dar nu! era clar scrisul ei ce-i reproducea semnătura. Există o anumită tensiune în fibra semnelor aliniate pe hârtie, care deosebește un scris de altul. De când anume a început Mia să se semneze ca Puiu, nu știu. Poate de când și-a publicat primul volum de versuri sub pseudonimul Maria Octavian, când a preluat numele mic al tatei și l-a transformat într-unul mare (de familie). Ori el era prin definiție unul mare, pentru că venea de la nașul său de botez (poetul Octavian Goga), care își petrecea vacanțele estivale în casa boierului Ioanid, din Ilovăț, satul în care Puiu a copilărit. Într-o criză de identitate, mama și-a schimbat semnătura odată cu numele. Acum, peste ani, încerc să descifrez de ce. Mi-am amintit că, la un moment dat, chiar am întrebat-o, dar a negat, cumva surprinsă de întrebare. Să nu fi fost conștientă de plagiat? Cel mai probabil! sau poate doar a uitat. Cu toată revolta și nemulțumirile ei, mama a dispus de un element atât de intim și personal al tatei cu naturalețe, spirit de posesiune și aplomb. Nimeni nu i s-a adresat vreodată tatei cu numele de Octavian. De când era mic, tata a purtat un singur nume: Puiu. Poate că mama a interpretat acest nume nerostit ca pe o dimensiune a lui nemanifestată, ascunsă. Ca atare, și l-o fi însușit ca să dispună de acea parte a lui care ei i-a fost interzisă.
Sunt pe plaja de la golf și aștept să apară gâștele mamei. Mă gândesc la semnătura tatei, furată, apoi la gâștele ce întârzie să apară. De ce a ales Mia tocmai aceste creaturi, să le însuflețească de câte ori vin în parc să vorbesc cu ea? Alegerea nu pare deloc întâmplătoare și poate că nici n-a fost alegerea ei. Mă duce gândul la cele 100 de gâște din problema de aritmetică care mi-a deslușit sensul ludic și inefabil al acestei discipline. "Bună dimineața, 100 de gâște!" începea retoric problema tatei. Îl aud și acum cum se adresa, cu tâlc, celor "36" de gâște, provocându-le să-și spună numărul. Și în timp ce mă gândeam la răspunsul lor elaborat, recitat cu timbrul nazal și găgăit al tatei, un stol zgomotos a acaparat toată înălțimea cerului și a căzut ca o furtună peste ape. Le-am auzit țipetele stridente și m-am gândit că mama a furat și semnătura și gâștele tatei. După ce-a plecat, doar ea a locuit o vreme, zi și noapte, gândul meu. Într-un gest de mărinimie, mama a ales să însuflețească gâștele, ca să aibă și Puiu partea lui de atenție.
Prima iarnă în deplină singurătate - cu cele două gâște canadiene, rămase peste anotimp, în parcul de la marginea golfului.
După o existență zbuciumată, plină de neșanse și incontrolabile patimi, sufletele lor sunt acum mai aproape. Mama a preluat gâsca cu aceeași seninătate cu care deunăzi furase semnătura tatei, sperând că va putea controla prin ea, natura lui ascunsă și nestatornică.
Mama îmi zâmbește printre iconurile din i-phone cu ochii ei verzi și viezurești, scăpărând scântei de lumină. Omul modern, îngropat în i-dispozitive, simte în continuare nevoia de icoane, chiar dacă reprezentarea lor minimalistă conține mai mult semne și simboluri. Cel care a inventat aceste i-ființe, care îți captează atenția și-ți camuflează singurătatea, a intuit rolul acestor ferestruici, cărora le adresezi rugăciuni, prin clic-ăirea unui mouse sau apăsarea unui deget. Un mod economic de-a conversa cu Dumnezeirea. În fața i-phone-ului, micul i-tist se simte conectat cu Dumnezeul digital. Omul modern, îndepărtat și izolat de credință, are și el nevoie de icoane. De aceea, clicăie hotărât pe geamul telefonului, ca să vorbească sau să se vadă cu cineva drag. Acel cineva se mișcă, râde, vorbește aievea sau dintr-o înregistrare, chiar dacă e mort. Doar un mic decalaj de timp te desparte de ființa ascunsă în icoană. Ce relevanță are timpul în fața ei? Icoana e icoană, fără rugină, fără timp. Ea îți poate îndeplini o dorință, dacă e una rezonabilă, și uneori poate face și minuni. Când va ajunge să te pună în comunicare directă cu ființe din alte lumi, micul i-dispozitiv va deveni magic. Este magic chiar și acum în bună măsură, îndeplinind făcături, pentru care nu ai întotdeauna o explicație. Pe vremuri, icoana mamei o purtai în suflet și o exteriorizai mai puțin. Vizualizarea ei funcționa ca un catharsis. Te duci la biserică sau ții icoane sfinte în casă pentru că îți legi credința și dorința de ceva palpabil, de-o reprezentare. Când spune că viața, însăși, e o reprezentare, Mia se referea la moarte. În timp, icoanele mentale se înmulțesc odată cu cele de pe ecranul i-phone-ului, îți apropie morții, îi face mai accesibili. Unii dispar de tot, îi ștergi până la urmă din amintire sau rămân agățați fără contrast, fără nume, niște umbre - ca niște cadavre în vid. Doar morții ne-morți se așază în icoane. Granița dintre lumi există doar ca punct de convergență a celor plecați cu cei rămași. Viii din jurul tău sunt uneori și nechemați, te înconjoară și când vrei și când nu vrei. Ai vrea să te descotorosești de ei, dar nu poți, nu te lasă a treia dimensiune. În timp ce morții ne-morți nu vin niciodată nechemați, doar cei dragi te înconjoară alcătuind o mandală în care te regăsești confortabil - ca în ecranul propriului tău i-...
De când am văzut-o pe Mia plecând, am un singur gând: vizualizez clipa morții nu ca pe-o suferință, ci ca pe un mult așteptat contact cu ea, ca pe o întâmpinare. Mi-o imaginez în spatele unei uși, așteptând să mă primească. Mă gândesc la acel moment ca la ceva îndepărtat sau apropiat, de vreme ce mi-l pot reprezenta. Chiar din acel moment coșmaresc și deopotrivă liniștitor în care ea s-a dus, am început să mă proiectez în acel dincolo, în punctul nostru de întâlnire. Un punct de întâlnire e un punct terminus, în care ceva se sfârșește și altceva nou începe.
Mamei, poate că i-a fost frică de moarte, de singurătate, de neant. Exista o teamă instalată demult, de semnele neîndurătoare ale bolii. Am înțeles asta în Abadania, când au vizitat-o spiritele. Mama le-a recunoscut vocile: Buni și un altul (A. P. - credea ea!), un vajnic admirator al ei din tinerețe. Vocile o îndemnau să vină, să nu-i fie frică. Deci, îi era frică. După această vizită, Mia vorbea numai despre moarte, ca despre un proiect apropiat. Vizitatorii au anunțat-o cu doi ani înainte de soroc (deși eu cred că sorocul ei ar fi trebuit să fie altul!), ca să aibă timp să-și scrie cărțile în mare viteză, în pripă, așa cum le făcea ea pe toate. De-ale morții și de-ale vieții deveniseră obsesia mamei de zi cu zi, cum să le împlinească mai bine în puținul timp care a mai rămas. "N-ai să vii și n-ai să morți" - a fost dilema ultimilor ani din viața mamei. Așa nenorocită cum a fost, Mia și-a iubit viața, pentru că a avut strălucirea ei aparte. Nu a fost una oarecare, cenușie și searbădă.
(va urma)