Plecarea mamei a trezit în mine patima singurătății. Cuvântul singurătate îl aflu de-atunci diluat, împuținat. Singurătatea nu mai e o stare de fapt, pentru că e dislocată inevitabil de prezența mamei; o îngemănare dureroasă dublată de expresia neputinței. Uneori o simt dulce și aromată ca o boare de vânt. Greutatea sufletelor nu e, nici ea, neglijabilă. Măsura ei este mareea, valurile, toamna, pustia, ploaia, vântul și norul, fluturele pe dunga ierbii.
Când cauți singurătatea ca să nu te mai simți singur, lumea îți apare ca o caricatură îndepărtată. Poate fi asta o deschidere în moarte? Și de ce-ar fi moartea atât de diferită de viață? Pe părinți îi integrezi pe măsură ce îmbătrânești, ei devin oglinzi sferice în continuă multiplicare a ființei. Când îl cuprinde patima singurătății, omul nu mai e singur pe lume!
Sehnsucht
Lunile se scurg și reașază timpul în inerția anilor, cu drumurile lor periodice între cele două acasă. Amintirile mă poartă cu ani în urmă, când s-au împlinit șase luni de la moartea tatei. La capătul drumului, mă aștepta mama cu pregătirile de parastas. Bucuria și căutarea revederii s-au întâlnit atunci pentru prima dată. Acum nu mai e nimeni să mă aștepte, dar eu mă întorc acasă cu aceeași dorință lăuntrică să-i revăd, mai mult ca oricând. Ca și cum contactul cu acele locuri l-ar putea suplini pe cel al cărnii, al privirii, al strângerii în brațe. Mă izbește aerul greu și stătut, pomii fără zâmbet din fața blocului, mușcatele de pe balcon întristate. Mai mult ca orice, însă, îmi lipsește îmbrățișarea aeroporturilor, apariția chipurilor dragi din mulțime, contactul ochi în ochi prin marea de oameni, atingerea, preluarea bagajelor, mai întâi Puiu,... apoi Mia. Asta îmi lipsește cel mai tare, senzația fizică a întâlnirii, palpabilul cărnii de la sfârșitul drumului, cablat în mecanismul lui de du-te-vino - între cele două acasă.
Gemeni ミア
Numele de lume al mamei (Mia) reprezentat în Katakana (alfabetul călugărilor budiști) ascunde în el inițiala numelui pe care l-a dobândit prin căsătorie. Iar M-ul stilizat și culcat ce plutește oblic și imponderabil este ființa de geamăn de aer a mamei.
Gemenii (zodia mamei) sunt ființe bipolare; nu în sensul clinic (al bolilor mentale), ci în sensul concret al cuvântului. Îngemănați în aceeași ființă - Gemenii nu se află întotdeauna în consens. Unul dintre ei iubește și celălalt urăște, unul construiește și altul distruge. Acest complex strivitor de contradicții generează ființe puternice și excesiv de active, au energia și vivacitatea dioscurilor. Contradicțiile somatizează la nivelul ficatului ce le ingerează ca un burete, începând în timp să-i și semene - la fel de spongios și găunos. Gemenii se autoflagelează prin problemele pe care și le inventează unul contra celuilalt. Inerent naturii lor, se hrănesc cu ele - o hrană foarte nesănătoasă. Un Geamăn în suferință devine devorator, își decompensează bipolaritatea ce-i conferă, în fapt, un anume tip de echilibru. El nu-și distruge numai propriul ficat dar și pe al celor prinși afectiv în contradicțiile lor. Cea mai mare suferință a unui geamăn este singurătatea. Ea se instalează irevocabil când se pierde pe sine sau își pierde jumătatea. Rămas singur, în depresie totală, geamănul devine un Prometeu atârnat în propriile lanțuri, care-și conține vulturul devorator. Gemenii își mănâncă propriul ficat, care este a priori excedat de două ființe cu metabolisme diferite.
Ca să poată funcționa bipolar, Geamănul este o ființă foarte subiectivă. El iubește și investește necondiționat, cu violență în ființa ce-i devine zeu sau model. Geamănul idolatrizează când iubește, pentru ca cealaltă jumătate să poată fi dezamăgită. Dacă iubirea este înșelată, se manifestă cu furie, devine intolerant și răzbunător. Urăște, nu uită și pedepsește. Ficatul gonflat și excedat de atâta iubire irosită în van se chircește, se răsucește, se îneacă în fierea dezamăgirii de multe ori închipuită, supradimensionată, exacerbată. Când i se face o nedreptate, suferința este dublă, receptată în fel și chip de cele două entități ce-l compun. Prin urmare, Geamănul poate atinge abisurile și sublimul fericirii, dar și ultragiul și neputința damnării, oscilând între ele cu distincție. Atunci când este o ființă cu veleități creatoare, Geamănul se auto desăvârșește și autodistruge cu mare ușurință. Organul cel mai afectat este ficatul; el se cirozează lent în alcoolul îmbătător al iluziilor și deziluziilor amare și deșarte. Gelozia este un atribut nelipsit, inerent firii lui, pentru că-și găsește expresia în complexul iubire-ură atât de propriu naturii sale duale. În prezența geloziei, iubirea poate degenera în ură. Pentru el, ura din iubire este cea mai chinuitoare, pentru că este inactivă; contracarată de Geamănul iubirii, Geamănul urii este inofensiv și autoflagelator.
Mama Geamăn este feroce, își devorează odată cu propriul ficat și propriul copil. Îl anihilează, îl năpăstuiește, îl minimalizează prin orice contradicție pe care el o reprezintă. Copilul de Geamăn este deopotrivă adulat sau damnat prin complexul de diferențieri sau asemănări cu mama Geamăn. Când iubirea lui nu este exclusivă și totală, orice radiație a ei în afara complexului ombilical este supra-dimensionată și e interpretată ca lipsă de afecțiune, de considerație, ingratitudine, nepăsare. Pentru că nu-și poate intui propria contradicție din care este zămislit, Geamănul nu are salvare. Moare răsucit în propria durere.
Atunci când întâlnește prin hățișurile întunecate ale firii pe Centaurul Chiron, acesta varsă lacrimi amare printre săgețile lui nevinovate - condiția deopotrivă sublimă și ultragiată a copilului Săgetător de mamă-Geamăn.
Mamă mică, mamă de mamă, mama-mare
Mamei nu i-am zis niciodată mamă. Mamă a fost o vreme bunica, care a devenit mai târziu Buni. După ea, mamă nu a mai fost nimeni. Mia mi-a fost o vreme mamă mică, adică mămică, așa o numeau doicile care forfoteau în jurul meu, pentru a o diferenția de mama bunică. Cu timpul, n-a mai fost nici mamă, nici mămică, a fost, ca pentru toată lumea, Mia. Babele din familie o numeau însă Mărie și Mărioară, ca în cântecul Mariei Tănase. Doar Gica, verișoara ei maternă, i-a spus, din copilărie, Dodi, de la dodă - un fel de soră mai mare în grai ardelenesc. Peste ani, a continuat s-o numească la fel, invariabil, ca și cum ar fi vrut s-o mențină în aceeași relație sfântă și pură a copilăriei, departe de perversele întorsături și distorsiuni ale unor realități potrivnice. Saveta, bunica mamei, era, pentru toate nepoatele, mama-mare. O țărancă cu os, literalmente, domnesc; trăsături deosebit de frumoase și rasate, piciorul foarte mic, fin, subțire și delicat. Picioarele prințesești ale străbunicii s-ar fi potrivit de minune în condurii Cenușăresei. Mi le amintesc foarte clar, frecându-se unul de altul în ligheanul cu apa încălzită pe spohert[i], cu degetele deformate și încălecate de reumatism. Când stăteau în lighean, picioarele se dezvăluiau până la genunchii mici și rotunzi de copil, printre rândurile de fuste, pielea lor întinsă și cristalin de albă distona cu coloratura pământie a mâinilor noduroase, ostenite de munca la câmp. Firave și grațioase, picioarele străbunicii, alături de cosițele împletite într-o parte, subțiri ca niște limbi de pisică, gălbui de albe, îi dădeau un aer de copil bătrân. Mama spunea că picioarele ei sunt atât de mici, nu din cauza sechelelor de poliomelită, ci pentru că semănau cu ale bunicii ei. Aceeași botină fină și osatură delicată o avea și Leonora, care era, ce-i drept, și mignonă, verișoara și prietena de copilărie a mamei, din aceeași ramură maternă a familiei. Cele două fete ale străbunicii aveau și ele picioare frumoase, dar mari și șleampete. Genele domnești nu s-au transmis la prima generație. Saveta devora cu patimă manualele școlare de istorie pe care le împrumuta de pe la elevii din vecini și nu lipsea nici un Magazin Istoric din modesta ei bibliotecă. Străbunica purta un aparat auditiv, pentru că un obuz i-a afectat auzul în timpul celui de-al Doilea Război. Din cauza asta, vorbea foarte tare și punea un accent bizar pe cuvintele pe care le-a deprins după pierderea auzului. Cum ar fi numele pisicii Madu, care a sosit într-o zi de la București.
Exasperată de mieunăturile și toate stările la rut ale animalului, care nu ieșise niciodată din granițele apartamentului, Mia s-a hotărât s-o ducă la țară, la străbunica. Pisica fusese achiziționată de o prietenă de-a mea, de pe un morman de nou-născuți, abandonați de mama lor. Părea cea mai viguroasă dintre suratele ei sortite pieirii, zbiera cel mai tare, cățărată pe vârful grămezii. Madu a călătorit în poala Miei tot drumul, împingând cu lăbuțele în roata volanului, ca și cum ar fi vrut să întoarcă mașina în loc. Pricepea ea foarte bine că va fi înstrăinată. Ea nu știa că locuința ei din apartamentul de la București a fost de la început un provizorat. Mia o tolera, pentru că încă nu găsise o gazdă pentru ea și cedase la insistențele mele. Nu iubea animalele, deși a copilărit cu ele, mai exact, o încerca o teamă inexplicabilă în vecinătatea lor. Teama era construită pe seama experiențelor ei chist hidatice, contractate în timpul studenției: mai întâi la plămân, apoi la ficat. Puiu (tata) era iubitor de câini, nu de pisici, dar Madu a fost singura pisică din viața lui pe care a iubit-o cu însuflețire. Pisica i-a intuit preferințele și s-a comportat de la început ca un câine. Dar numai față de el. Îl întâmpina de la ușă și i se freca încontinuu de picioare. Din momentul în care Puiu venea acasă, ieșea din culcușul ei și se gudura câinește, coada i se balansa erectă și șerpuitoare și mieunatul era ferm și ascuțit ca un lătrat. Devenea pisica-câine... Puiu a suferit cel mai mult când Madu a fost urcată în mașină și dusă la Arad. Peste un an, nu am mai recunoscut-o. Viața la apartament nu-i prea priise, nu mai era același pisoi tuciuriu, pricăjit și agitat. Acum era de două ori mai mare și de altfel mult mai mare decât orice pisică normală din împrejurimi. Singuratică și ciufută, părea o rasă aparte, i se înfoia spinarea și trosnea cu furie orice motan care-i transgresa teritoriul sau atenta la grațiile ei. Probabil că și-a refulat complet rutul, din momentul în care a înțeles că i-a cauzat transmutarea în universul rural, unde iubirea ei lipsea. Dormea atârnată imponderabil pe gardul la fel de negru ca ea și nu-i răspundea decât străbunicii, care punea accentul, lung, pe prima silabă, când îi striga numele. Numele de Madú (cu accentul pe ultima silabă), pe care l-a purtat în primele opt luni de viață, nu mai rezona cu ființa ei.
Camera străbunicilor conținea două paturi înalte cu perini[ii] și dune [iii] uriașe, străjuite de patru stâlpi frumos sculptați în lemn, ce împiedicau dunele să se reverse peste margini, când respirau gâfâit aerul încins al sobei. Paturile erau despărțite și trase la perete. Străbunicii abia se zăreau dintre dune și perne, ca niște păpuși cuminți, puse disciplinat la culcare, mereu în aceeași poziție dreaptă, pe spate. Fiecare pat avea deasupra un tablou-foto de nuntă alb-negru. În tablouri, străbunica era toată albă și străbunicul purta un costum negru. Nu prea înțelegeam de ce paturile erau arestate la câte un perete și de ce străbunicii nu dormeau împreună. Fiecare retras în patul lui, viața lui, cu tabloul lui, străbunicii nu prea comunicau; se mai sfădeau [iv] din când în când, fără reale motive. Au devenit emblematice amantele străbunicului Strain (probabil de la Traian + inițiala S a numelui mare), pe care străbunica le recita cu obidă, la necaz: Micălăceana, Găiana, Persida lui Stoia,... și câte vor mai fi fost. Una, dintre cele uitate în contingent, a fost prezentă la înmormântarea lui Strain, spre necazul străbunicii. Străbunicul s-a întors din America, să se înroleze pe front, când țara a intrat în război. Cu banii pe care-i făcuse acolo a cumpărat câteva lanțe[v] de pământ, care au pecetluit din greu dosarul mamei, odată cu venirea comuniștilor. În cameră, mai erau o sobă de gătit și o cutie neagră ce atârna pe perete: un gen de difuzor cu o clapă metalică, cu un singur grad de libertate, ce culisa într-un spațiu îngust. De-acolo, se făcea mai tare sau mai încet. Capătul de încet însemna amuțirea totală a aparatului care nu avea buton de pornire-oprire și doinea neobosit toată ziua știri întrețesute cu muzică populară. Nimic altceva. Probabil, era vreun post local, deși popularele erau de pretutindeni. Emisiunea cu muzica popoarelor o ascultam cu interes, mă fascinau inflexiunile și motivele asemănătoare la popoare atât de diferite. Străbunica era mai interesată de știri. În ciuda firelor ce-i atârnau din urechi, nu auzea prea bine, și atunci clapa metalică era împinsă la maximum. Cea mai nesuferită melodie, care m-a torturat o vară întreagă, a fost "fata dobrogeană, neagră la sprânceană". Stridentă și monotonă, melodia, ce ținea de folclorul nou, îmi proiecta instantaneu în imagine fața de lună plină a unei țărănci din vecini, cu cosița blondă, posibil văcsuită, ochii albaștri-bovini și sprâncenele groase de un negru intens. Asociam pe loc antipatia, complet nefondată, pentru acea ființă, cu stupida melodie. Vara a trecut, cu ea a trecut și melodia, ca și fata din vecini, pe care n-am mai văzut-o niciodată.
În casa străbunicilor, cele trei mame: mama-mare, mama (Buni) și mama mică (Mia) se întâlneau în fiecare vacanță de vară. Mama mică nu-mi vorbea decât din tabloul ce-o înfățișa ca fetiță cu părul bălai, ochii verzi și un zâmbet complice. Din acest tablou-fotografie retușată, Mia "mă certa", în timp ce lingurița se freca răbdătoare de buzele mele, forțând intrarea grișului cu lapte, a mămăligii, a pastelor de legume și a altor feluri indezirabile. De ce tocmai chipul nevinovat și dulce al copilului din icoană ar fi trebuit să-mi producă teamă, era o întrebare pe care nu mi-o puneam. Dar mama veghea asupra mea în felul acesta, îndepărtat, distant, de neînțeles, și confortabil.
Primii ani ai vieții i-am petrecut la Arad, cu mamele mele de gardă și de împrumut: mama-mare (Teta Saveta), Fucsoaia (o neni[vi] roșcată, care ținea o curte plină cu iepuri), doda Vioara (o femeie blândă și plângăcioasă care vorbea îngrozitor de tare), mama ei, Măria (o babă mică, uscată și țâfnoasă, cu privirea rea). Bunicii i-am spus "mamă" până am mers la școală. Atunci, am așezat-o la locul ei și am botezat-o Buni, pentru a evita eventuale confuzii. Laptele cu colastru a fost și el de împrumut de la o femeie țigănoasă din sat, îl împărțeam cu noul ei născut. Porecla nemțească a Fucsoaiei nu se trăgea, cum credeam, de la părul vulpesc, de un roșu portocaliu, ci de la bărbatul ei Fucsi, bănățean în toată regula. După mulți ani, am revenit la Arad (Buni mai trăia încă), dar casa fusese vândută. Am ținut s-o vizitez pe Fucsoaie, să-i văd părul vulpesc. Nu mai exista fir de păr roșu în capul Fucsoaiei (era totul alb!) și nici fir de iepure în curte. Copiii dispăruseră de pe uliți, ca și cum noii viețuitori ai satului aveau casele goale de copii, la fel cum curtea Fucsoaiei era goală de iepuri.
Fetița din tablou era singura postură ludică a mamei de care-mi amintesc. Amenințările că "te vede mami" din tablou, când refuzam cu încăpățânare grișul, nu cred să fi produs vreun efect de teamă asupra mea. Privirea ei drăgălașă îmi spunea din ramă: "dă-i naibii cu grișul lor, fă-te că mănânci, și-apoi ne jucăm!". Și buzele mele se întredeschideau, lingurița pătrundea înăuntru și plimbam cocoloașele de griș dintr-o parte în alta a gurii, până când mama - de gardă - se dădea bătută. Chiar dacă asociam imaginea luminoasă din tablou cu nesuferitul aliment, dimineața când deschideam ochii și mă întâmpina cu acel zâmbet puternic, aveam o poftă nebună să vorbesc și să mă joc cu fetița din ramă. Mai cu seamă dacă eram bolnavă și arestată la pat, între dune. Dunele puteau fi de multe ori înfricoșătoare, când o pană ascuțită și mișcătoare penetra pielea lor moale și imaculat de albă. Țipătul meu de spaimă "Maca, maca!" la ivirea acestor creaturi ascunse, din trupul devorator și senzual al dunei, a rămas în poveștile familiei. Așa mă alinta doctorul Vaida, prietenul neprețuit, de suflet al mamei, un doctor și om inspirat, un spirit ales. Aproape toate drumurile Miei de la Azuga spre București treceau prin Găești, prin gropile Păduchiosului, un drum de deal infernal, plin cu serpentine în ace de păr. Când l-am vizitat pentru ultima oară în casa lui plină cu pisici de la Găești (unde și-a făcut mama primul an de stagiu în învățământ), m-a întâmpinat, ca întotdeauna, cu zâmbetul lui jovial: "Ce surpriză grozavă, iat-o și pe Maca-maca!". Atunci, mi s-a părut îmbătrânit și fără chef de viață. Toată efervescența lui de odinioară și spiritul gregar se topiseră într-un fel de lasitudine îngrijorătoare. Câteva luni mai târziu, mama a declarat: Vaida s-a sinucis, a refuzat să-și mai ia medicamentele. Cred că a vrut să evite un sfârșit deplorabil. Ca doctor, a avut această opțiune foarte simplă de-a muri onorabil. Deținea toate frâiele. Dacă Vaida a murit, am să mor și eu. Nu mai am cu cine să mă sfătuiesc. Avea mare încredere în părerea acestui om, care avea un leac sau o ipoteză pentru orice situație; punea diagnostice cu precizie la telefon, materia viscerală nu avea taine pentru el. Trecem pe la Vaida! declara mama, de fiecare dată, și clipele petrecute cu acei oameni de un umor fabulos, Vaida și soția lui, meritau efortul de a înfrunta, chiar și pe vreme de ploaie și întuneric, greabănul accidentat și răsucit al Păduchiosului.
Mama de la București nu era aceeași cu fetița din tablou. Venea și pleca, n-avea timp niciodată să se joace cu mine. Mia nu era lipsită de instincte materne, ba dimpotrivă, de-a lungul anilor s-au dovedit a fi chiar exagerate, ci doar de manifestările lor. Drăgălășenii, mângâieri, pupături n-au prea existat, mai mult decât prin defularea unor stări încărcate sau in extremis. Bunica, cu felul ei frust, nici ea nu se juca cu mine, dar spre deosebire de mama, bunica avea timp, mă lua cu ea peste tot. Îi țineam mâna mare și puternică oriunde mergeam. În mâna uriașă și caldă a bunicii, mă simțeam protejată. Și chiar eram. Noaptea, îmi făcea scăunel (dormeam cuibărită fetal, pliată pe trupul ei), vara - iarna, duna răsufla și se umfla peste trupul fierbinte al bunicii. Buni nu știa sau nu spunea povești cu Feți-Frumoși. Fără să fie deloc bisericoasă, din aceleași motive pentru care și mama s-a ținut multă vreme departe de biserică, poveștile ei erau toate biblice. Dumnezeu a fost nedrept cu ele, a fost absent la suferința lor. Dar Biblia era altceva, era Cartea Sfântă: la început a fost cuvântul și cuvântul a fost mai drept decât purtătorul lui. Buni știa foarte multe povești din Vechiul Testament. Seară de seară, noi întâmplări miraculoase, noi personaje, noi nume cu misterioase rezonanțe semite, se cuibăreau sub dună. Mă întreb și acum cât fabula bunica și câte din poveștile ei au fost cuprinse în vreo scriptură. Mi se părea că avea o memorie fabuloasă să țină minte atâtea istorii și nume. Mama i-a moștenit memoria, dar nici ea nu știa povești, n-o preocupau decât miturile, și pe alea le povestea la clasă - copiilor ei mulți.
Mama mică - mămica din tablou rămâne o dulce amintire. M-am întâlnit recent cu ea, scoasă din ramă și ascunsă după pat, într-un bloc mare de desen, alături de alte tablouri-fotografii de familie: într-unul, Buni, proaspătă și surâzătoare ca o stea de Hollywood, în alta străbunicii stau ca două păpuși, lipiți unul de altul, la cununie. Chiar și așa retușate, fotografiile par însuflețite. Dezrădăcinate din ramele lor, au plecat să locuiască în alte case.
La persoana a doua, mama a fost, mereu, Mia, așa cum tata a fost, întotdeauna, Puiu. Iar tată n-a fost nimeni, bunicul din partea tatei a fost tata-moșu. De altfel, niciunul dintre ei nu cred că și-au dorit aceste apelative; erau prea tineri și prea preocupați de problemele lor. Eu eram mai ales în grija bunicii materne. Ea avea grijă de mine în toate privințele, inclusiv de dusul la școală până la vârste destul de înaintate, spre jena mea crescândă față de colegii care purtau cheia de la casă atârnată de gât. Deci Mia, Puiu și Buni - trei entități ireductibile, îngemănate în sufletul meu. Nu știu în ce măsură ei s-au resimțit în acest triumvirat în jurul persoanei mele, dar eu l-am concretizat tot mai tare, pe măsură ce au plecat pe rând, până când treimea s-a mutat în altă parte.
Nu am amintiri puternice din copilărie cu mama, poate doar câteva, vagi și nesemnificative. Mi-o amintesc în circumstanțe neclare, tulburător de frumoasă, radiantă, distantă, rece și vaporoasă. Mia nu deținea uneltele jocului. Nu putea alerga cu mine pe dealuri și cărări de munte, nu putea trage la țintă cu arcul sau cu praștia, sau escalada garduri de curți și grădini. Asta a cam fost treaba tatei, cea mai ludică persoană dintre adulții copilăriei mele. Ba nu, ar mai fi fost cineva, un unchi hâtru și frumos de urât ce era, un spirit de o vioiciune și o sprinteneală a minții nemaiîntâlnită. El venea din partea tatei și-l frecventam asiduu în lungile vacanțe de vară la casa lui din Ilovăț, îmbrobodită în viță-de-vie sălbatică, de sus până jos. Existau ceva rezerve, din cauza albinelor ce roiau și te atacau din toate direcțiile, pentru că Domnul Mielu se îngrijea temeinic de stupi. Casa rotundă și verde a rămas una dintre imaginile de neuitat ale copilăriei, ca o fotografie veche și vibrantă, învăluită în lumina de clorofilă a după-amiezilor. O casă din vis și de vis, ca o navă spațială descinsă în universul lui Arcimboldo: cu ferestrele rotunde și întunecate ca niște hublouri în ochi de bufniță, înconjurate cu sprâncene de viță și un cerdac uriaș, la etaj, înrămat și el de vița sălbatică. La capătul cerdacului, erau o budă și un spălător cu vase suple și frumoase, din porțelan alb și prosoape din pânză groasă, terminate în dantele. Cred că era singură casă cu budă interioară din zonă, unde nu se știa ce e aia canalizare și curent electric. Și acolo, oamenii trăiau fericiți și liberi la lumina enigmatică a lămpilor de gaz cu oglindă, din cristal, și-și primeau apa dintr-o fântână monumentală cu vălăuri[vii] uriașe, laolaltă cu vitele.
Mama nu putea fi ca tata, mersul ei era încet, greoi, legănat de o luxație de șold - una din sechelele cumplite ale poliomelitei din copilărie. Și toate imperfecțiunile mersului ei ar fi putut fi trecute cu vederea la alții, dar ele contrastau teribil cu frumusețea ei deosebită, cu spiritul viu, debordând de viață și energie. Cum va fi fost ea în copilărie, înainte de vaccinul polio stupid și prost dozat? Mi-o imaginez perfect ca pe acei copii aflați într-o continuă viermuială, în căutare neobosită de lucruri noi care să le consume energia și să le suscite atenția. Mia era un perpetuum mobile, fremăta de neastâmpăr, toane, nervi, muta munții din loc. Și toată această forță și voință colosale i-au șlefuit chipul într-o aură invincibilă, inflexibilă și intransigentă, într-o statuie a neîndoielii și a cunoașterii absolute. Cât o fi fost, în fapt, de mare îndoiala din sufletul ei, mai cu seamă cea a credinței? Pentru că acest chip de marmură a fost replica unei eterne întrebări cuibărite în sufletul ei delicat: de ce a trebuit să adune atâtea suferințe și neșanse, în atâtea repetate rânduri? Și întrebarea a revenit sub semnul răzvrătirii, mai apoi al resemnării, cu conștiința năpastei lui Iov și s-a materializat într-o bulversantă sinceritate, o teribilă voință și încredere în sine. Mia era o luptătoare de cursă lungă, lungă cât o viață de amar, suferințe, decepții, îndoieli și revelații, împliniri, iubiri, încătușări, deziluzii, fabuloase bucurii de circumstanță și derizorii extaze. Și în moarte a fost o alergătoare la fel de motivată. S-a chinuit o bună vreme, până să se hotărască... O viață, în ultima parte, desfășurată în singurătate, în boală și suferință, cu sporadice și umile bucurii: elevi care-și mai amintesc de ea și o pomenesc în diverse ocazii oficiale, o carte, o poezie inspirată, un film mediocru la televizor... Ea, care ținea mereu teoria că trebuie să mori la timp, să nu lași bătrânețea să-ți urâțească chipul și mintea mai ales. În preajma morții, lași în urmă teoriile pe care ți le-ai construit o viață. Ți se face, așa dintr-odată, poftă să trăiești. Uiți de tine și de ce ai reprezentat, te agăți de o funie slabă, plină de noduri, pe care scrie "viață". Și începi să tragi disperat de ea. Până la un moment dat, când, fiind pe jumătate, deja dincolo, o parte a spiritului se eliberează și judecata-ți revine suplă și clară. Ce mai așteptăm? Așteptăm, așteptăm să vie, că nu mai avem răbdare, la ce bun să mai respirăm aerul florilor și al zorilor? Dar, de multe ori, ne înverșunăm să rămânem, inerția e mare, frica e și mai mare, oboseala crește și ea... și nu mai ai energie nici să mori cum trebuie, doar dacă te răzbesc, ireconciliabil, bolile... Nu mai știi nici tu ce aștepți, pentru ce te lupți: N-ai să vii și n-ai să morți pentru că N-ai să doamnă, domnișoară.
(va urma)