În agenda telefonului mamei, în lista contactelor recente, locuiește un singur nume apelat cu înverșunare și insistență. E marcat cu un "G" singuratic și alert, ca un S.O.S. Garajistul George e acum cel mai important personaj din viața ei. El a dus-o pe brațe, ca pe o prințesă, opt etaje în ziua în care liftul era defect și trebuia să ajungă la spital să i se scoată apa din burtă. Din acel moment, garajistul a devenit cavalerul și salvatorul ei și, contra unor onoruri camuflate în sume aberante (căci mama nu mai avea dimensiunea banilor), continua să presteze servicii mai mari sau mai mici, mai utile sau mai mult inutile. Cel mai important serviciu era baia ritualică pe care mama și-o permitea, odată la câteva zile, cu mare greutate. Nu făcea niciodată duș. Îi plăcea să zacă în cada fierbinte cu orele. Garajistul o scotea din baie la cerere prin telefon, pentru că mama nu se mai putea ridica singură, cu tot ajutorul femeilor care o aveau în grijă. Câteodată, George stătea ca un adevărat valet în anticameră. Mama îl aștepta în cămașa de noapte, trasă peste pielea udă, după ce se scurgea toată apa din cadă, s-o extragă din recipientul fericirii. Pentru ea, baia era sacră. În vremurile ei bune, făcea câteva pe zi; o relaxa, îi liniștea sistemul nervos întins ca un arc, mereu scos din minți de câte ceva. Nu avea obiceiul să se șteargă. Avea o voluptate de a umbla dezbrăcată și udă prin casă, mai ales în lunile toride de vară, făcându-și de lucru până se zvânta de tot. Abia apoi se îmbrăca. Idiosincrazie formată, probabil, de interminabilele șederi prin spitale, în copilărie, înfășurată toată în ghips. Actul ritualic al băii îl ridica pe garajist la rangul de cavaler. Rangul sporea substanțial retribuția băilor spre indignarea femeilor care-o îngrijeau cu schimbul, ziua și noaptea. Toată lumea din jurul ei: vecini, infirmiere, prieteni erau revoltați. Privit cu suspiciune și apostrofat pentru jecmăneala prințesei, garajistul suferă o criză de demnitate și părăsește curtea.
Mama intră într-o stare agravată de refuz și abandon. Nu mai vorbește cu nimeni. Cum toate stările trec prin ficat, ficatul ultragiat de pierderea celui mai loial ajutor al ei produce o erupție de prurit pe pielea asaltată de edeme roșii. O cumplită stare de iritație și scărpinare intermitentă. Litera G. din agenda telefonului nu mai vrea să răspundă. Drama crește cu fiecare apel eșuat. Garajistul afișează un soi de nătângeală dezarmantă ce te face să-l subestimezi. Este blând, umil și etalează un aer de supușenie onctuoasă, care amintește de Uriah Heep, personajul lui Dickens. Creștin pravoslavnic, foarte credincios, cu doi copii mici și un salariu la fel de umil, nu vede vreo problemă în a taxa exagerat prințesele. În felul lui condescendent și săritor, George cere sau primește mai mult decât s-ar cuveni, stârnind invidia femeilor cu simbrie sau a vecinilor care se arată binevoitori și atenți fără nicio obligație. Garajistul practică același sport cu o candidată fără picioare de la scara vecină, dar profitul e mult mai mic. Totuși, mai sigur și de durată; doamna este o persoană mult mai tânără decât mama și aparent sănătoasă. George este, fără discuție, un adevărat cavaler care aduce flori prințeselor și fiicelor de prințese de 8 Martie. Sacrifică două sticle de Borsec, tăindu-le expert capetele și așază bulbii de primăvară cu rădăcină cu tot în cele două ghivece improvizate. Mama e impresionată până la lacrimi și nici odraslele nu rămân nemișcate.
Geanta
Unul dintre ultimele cadouri ale mamei a fost o geantă movulie ce făcea pereche cu o haină de piele lungă și cochetă, în același ton. Atât că geanta nu era de piele, era de scai. Mama a insistat să port eu haina ei. Se micise și haina atârna pe ea, ca una de căpătat. Mie mi-ar fi stat mult mai bine, încerca ea să mă convingă. Am purtat geanta aproape în fiecare zi, pentru că am realizat că era ultimul lucru primit de la ea. Era deja condamnată la pat, nu mai ieșea decât la două săptămâni, până la spital. De la un moment dat, geanta a început să se scorojească: mai întâi la bretele, mai apoi pe la încheieturi. Un proces lent, la început pasabil, devenise tot mai agresiv. M-am încăpățânat s-o port în continuare, să ignor că era atât de ponosită, încât să nu mai pot ieși cu ea în lume. Jupuiam cu furie la ea, zilnic, câte o fâșie din scaiul zdrențuit. Deteriorarea genții începuse să semene tot mai mult cu boala mamei. A părăsit-o dintr-odată puterea și dorința de a mai lupta, așa cum aspectul genții devenise intolerabil. Am renunțat la geantă definitiv, în ziua în care am pornit-o din nou pe drumul meu peste ape, cu popasul pe aeroportul Schiphol. Toate drumurile către mama și înapoi, în ultimii ei doi ani de viață, au trecut prin Schiphol. Tot pe-acolo, au trecut și puțin după plecarea ei. Schiphol devenise tot un fel de-acasă și va mai rămâne așa o bună vreme.
Delirul garajist
Drama mamei este că nu mai poate comunica. Se revoltă, toți sunt tâmpiți și idioți, pentru că nu înțeleg noul ei idiom sărac: ăla, aia, care... O armată dezolantă de termeni tehnici asaltează memoria deraiată a mamei: acumulator, calculator, monitor... Funcțiile lor sunt diversificate: au adesea conotații culinare sau sunt legate de tot felul de activități ce se desfășoară într-o sală de baie și numai în prezența mașinii de spălat, care trebuie să meargă, chiar dacă nu e nimic de spălat. Universul literar a dispărut complet din vocabularul ei. Șvungul pentru șurubărit, ciocănit, fixat, reparat alături de inclinațiile tehnico-bricolatoare, răzbat și acum prin starea de confuzie totală și debusolare. Peste toate astea se mai adaugă și obsesia dintotdeauna a curățatului și spălatului. Toate procesele din sala de baie sunt ritualizate: orice operație e însoțită de turnarea unei cantități considerabile de clor în toaletă. Clorul e ca un botez, purifică orice-i iese în cale, la baie la bucătărie sau oriunde. Lipsa lui constituie o dramă insurmontabilă și trebuie imediat remediată de garajist. Doar garajistul e calificat să cumpere clor. În câteva săptămâni prețul lui a crescut considerabil, de la câțiva lei la rotunda sumă de 50. Abilitățile unice și de neînlocuit ale garajistului, de-a o transporta pe scări în brațe sau în baie, sunt extrapolate la tot felul de activități casnice banale și nenecesare.
Înaintea delirului, mama a scris o carte: Viața ca reprezentare (Iași, editura Junimea, 2012). Cea din urmă reprezentare, cea mai umilitoare dintre toate, nu a fost cuprinsă în carte. Destinul fiecărei morți este surprinzător; deși credem că îl cunoaștem, ceva îl schimbă fără să ne dăm seama. Ultima reprezentare a vieții este aceea în care nu ne mai recunoaștem, de aceea puțini sunt cei capabili să vorbească despre ea. Intervine spaima, umilința, egoismul și alteori, demența, delirul, bulversarea valorilor și a rosturilor. Rămân doar obsesiile, fixațiile, încăpățânările, neputințele.
Schimbarea mamei
De dimineață, tata, plecat cu cinci ani în urmă, râde din fotografia de pe noptieră. Citesc e-mailul de la prietena mea. Mia e foarte bine, e calmă, relaxată, magia de la distanță a funcționat. Atât că orice ține de domeniul miracolului dispare la fel de imprevizibil cum apare. Viața e un miracol, cum s-a spus dintotdeauna. În clipa asta Mia e mai bine, cu toată starea ei defetistă, a acceptat miracolul. I-a cedat, pentru moment...
Popasul Zborului (Schiphol 2). Auspiciile Sfântului Nicolae
Pe aeroportul Schiphol, expoziția temporară cu lucrări aduse de la Rijksmuseum nu s-a schimbat de la călătoria precedentă. Fără pretenția de a expune artiști de primă mână, micul muzeu etalează câteva tablouri deosebite care mi-au reținut atenția și la zborul precedent și acum. Privesc îndelung pictura cu femeia decrepită și săracă ce cumpără de la o precupeață tânără un singur hering, pentru aportul lui de vitamine și acizi grași. Expozițiile durează mai mult decât distanța dintre două zboruri. Traversez oceanul într-un sens și altul, de mai multe ori pe sezon, ca albatroșii. Ei parcurg distanțe uriașe și vin mereu în același loc, să procreeze o dată pe an cu același partener. Espagnola este insula din Galapagos, pe care se află aeroportul internațional al albatroșilor. Aici este popasul lor de zbor; un fel de Schiphol, prin care trec zborurile mele intercontinentale.
Când ești acolo, suspendat în cer, cu întinderea de ape și plapuma de nori sub tine, nu mai aparții de nimic. Acasă devine mereu acolo unde nu ești, adică la capătul celălalt, acasă e mereu direcția în care te duci. Găina știe întotdeauna unde e curtea ei; după ce pribegește leneș cu orele în colbul drumurilor, aleargă ca nebuna printre roțile mașinii. Nu mai are răbdare să aștepte atunci când o apucă dorul de casă. Ești debusolat, pentru că nu mai găsești centrul lumii, el s-a mutat între ape. Aparții mereu unui dincolo. Când pleci de-acasă, te duci acasă. Și în toată această degringoladă, te cuprinde o oboseală de moarte. În moarte, ai plecat de-acasă definitiv. Chiar dacă te mai întorci, nu mai vii acasă, casa nu-ți mai aparține, ai lăsat-o moștenire.
Boala ta este dorul și tristețea despărțirilor. Oboseala intervine pentru că nu mai recunoști ceea ce ai vrea să regăsești. Nu totul e ciclic, reversibil, recognoscibil. Capetele drumului se preschimbă: acasă este întotdeauna cealaltă casă, aia spre care te îndrepți. Cea de la care pornești îți pare străină și distantă pentru că în amintirea ta stăruie cealaltă, cea abandonată. Schimbarea capetelor de drum contravine ideii de-acasă, care se vrea un reper sigur și fix. Doar exponatele, aduse de la Rijksmuseum pe aeroportul Schiphol, par să stea de o vreme pe loc. Pentru că a rămas singurul reper viabil, l-am numit Popasul Zborului.
Dintre toate, însă, cel mai tare se schimbă chipul mamei. Devine tot mai înciudat, lipsit de strălucire și tot mai trist... Trăsăturile odată perfecte și armonioase se schimonosesc după formele ipocrite ale bolii. Se răsucesc, se contorsionează, liniile drepte și suple fac grimase în zig-zaguri. Ochii măriți, dilatați, dintr-o materie straniu de albă, nelumească, mă înfricoșează cel mai tare. Albul acoperă tot mai mult din suprafața ochiului, sunt zile când îi opacizează total, și licărul luminos aproape dispare. Culoarea ochilor mamei s-a schimbat: a devenit culoarea în care ochii nu mai pot primi bucuria. În timp ce eu eram în cealaltă acasă, mama și-a clădit un chip de ceară, palid și glacial. Dincolo de el, nu scapă nicio emoție. Chipul de ceară poartă masca spaimei. Când îl atingi sau mângâi nu tresare, sărutul tău nu aduce decât crispare. Nu mai găsești calea către sufletul din spatele lui. Știi că este acolo - zvelt, tânăr și frumos, gata pentru o nouă reprezentare - dar nu mai poți ajunge la el. Ai să-l poți vedea din nou, abia când râsul necruțător al măștii de ceară se va liniști. Nu știu ce e mai mare: tristețea din ochii mamei sau golul din capul meu? Confuzia de pe chipul mamei sau refuzul și neacceptarea mea. Furia din ochii ei mă înspăimântă. Judecata ei subiectivă și totalitară a devenit apocalipsă. Vorbele cad greu și se izbesc cu o forță năprasnică de vidul și absurdul propriului lor conținut. Vreau să zbier, să le strivesc, să le asurzesc, dar îmi lipsește energia. Mama a renunțat să mai lupte cu năpastele ei karmice, a obosit. Dar a devenit și mai acerbă în lupta cu mine. Cu boala nu se mai măsoară. Ea îi aduce doar o nesfârșită tristețe cuibărită în albul ochiului. Își pune însă toate forțele în lupta cu mine. Pe mine vrea să mă răpună. Să-mi demonstreze clipă de clipă neputințele mele, ale ei, ale celor ce cândva au dezamăgit-o. Eu sunt responsabilă pentru toate, fiindcă m-am născut în ziua nefastă. Aceeași în care a survenit cumplita boală din copilărie a mamei și mai târziu ziua nunții ei greșite și ne-necesare. Deși eu refuzam dinăuntru, cu obstinație, și am ieșit la iveală prin bunăvoința bisturiului, am rămas responsabilă pentru ziua mea nenorocită de naștere. De-atunci și până acum mă fac vinovată de apele din burta mamei. Dar mai ales acum. Când apele au crescut fără stavilă. Timp de ani și ani ne-am înfruntat încăpățânările din cauza acelei clipe blestemate în care - chipurile! - eu mi-am ales să ies din tenebrele placentoase, în timpul dansului poticnit al mamei, de ziua Sfântului Nicolae. Iar slobozitorul meu la lumină, în pas de dans și stare de ebrietate, a spintecat cu furie burta mamei după ce a dansat-o toată noaptea. (Doctorul Safta - un vecin, prieten al mătușii mele din Arad)
Ce-o fi avut de împărțit Sfântul cu firea recalcitrantă, intransigentă și necruțătoare a mamei, de a pedepsit-o atât de rău? Ce-a vrut el să demonstreze în trei rânduri? Și în toți anii ăștia, și mai triști și mai veseli, a adunat mama în burtă apa dătătoare de viață și de moarte. A refăcut acum același pattern ca atunci când a început iarna vrajbei noastre - iarnă de început de decembrie, ce pare să se aproprie de sfârșit.
Moș Nicolae a trecut pe la noi sub aceleași auspicii ale nefericirii. Cu câteva zile în urmă, când am sosit direct de la aeroport, puțin înainte să vină Domnul Sfânt în vizită, mama a plâns. Dar lacrimile s-au uscat repede și s-au transformat în iceberguri. Și așa au rămas până în clipa în care am pornit din nou de-acasă către acasă; n-a fost chip să le topesc, cu toată disperarea și deznădejdea mea. Și iată-mă, din nou, plutind în același lichid placentos și tenebros, cu sentimentul că n-am să mai pot niciodată ieși la lumină. Totul e întunecat și dezastruos. Un spațiu fără direcție - oceanul nesfârșit de zbor ce unește întâmplător cele două acasă. Speranța mea a rămas în domnul care dansează beat cu bisturiul în mână, să facă o minune. Să mă mai scoată odată la lumină și să smulgă masca spaimei de pe figura de ceară a mamei. Ca să-i mai pot vedea sufletul luminos, ar trebui înăbușită furia aceea furibundă, odată pentru totdeauna, odată cu lichidul infecțios, acumulat în ani de regrete și neputințe. A strâns mama în burta ei toată apa din lume; apa pământului, a ploilor și a cerului dintre cele două acasă. Și iat-o mai încăpățânată și mai agresivă decât a fost vreodată, pentru că furia ei nu mai are răbdare. Cel mai neînsemnat gest al meu de revoltă sau afecțiune o enervează, exasperează, îi exacerbează furia. Chiar dacă amânat, refulat, suspendat, înghețat în renunțare, el își urmează cursul în imaginația și închipuirea ei, ca să-și poată consuma agresiunea. Și această agresiune construită temeinic peste ani se întoarce ca un bumerang, atunci când se lovește de neputința mea de acceptare și iubire necondiționată. Și neputinței mele i se alătură albul din privirea ei, ce nu întrevede nici un licăr de speranță. De ce mai luptă mama dacă nu mai are Speranța? Se luptă doar cu mine, și în fapt agresiunea ei necruțătoare mă doboară, dar mă și liniștește: mama mai are putere să lupte!
Ies din burta mamei și mă avânt cu toată disperarea în apele oceanice și măreția zborului. Spațiul dintre cele două acasă este nesfârșit și, dacă n-ar fi așa, n-ar putea cuprinde în el toată tristețea despărțirii. Despărțirea e la fel de cruntă ca și revederea. Ochii reci și absenți nu-și mai aprind luminițele să primească îmbrățișarea.
O sun pe mama de pe toate aeroporturile dintre cele două acasă și mai ales din cel suspendat între ape, ce nu a schimbat încă expoziția cu lucrări de la Rijksmuseum. Abia a trecut o jumătate de oră de la despărțire și, de la distanță, pe aeroport, vocea mamei sună altfel: tânără, caldă, îngrijorată și grațioasă. Parcă și timbrul e schimbat. E ca și cum m-aș fi trezit dintr-un coșmar. Coșmarul a rămas acolo de unde vine vocea. Poate că în felul acesta a vrut să-mi spună că nu are nevoie de mine, că se poate descurca foarte bine. Și acest mod abrupt și agresiv era singurul de care era capabilă. De ce-mi spunea mama întruna să plec, dacă nu putea suporta despărțirea? Se temea de nesfârșirea apelor și înălțimile amețitoare ale cerului? Spaimele ei existențiale urmăresc întruna dezastre naturale - cutremure, furtuni, inundații - în prelungirea dezastrelor sufletului. Cât amar s-a adunat în sufletul ei? Straturi peste straturi, și numai o forță formidabilă s-ar putea măsura cu atâtea lovituri ale sorții: boli, neșanse, accidente, iarăși boli și apoi cea mai cumplită - singurătatea bătrâneții. Doar că geamănul din mama este un creator deplin, el nu e niciodată singur, jumătatea lui veghează și reinventează mereu cealaltă jumătate. Se va remonta și de data asta? Și răspunsul plutește imperturbabil în spațiul dintre cele două acasă.
Pesemne că atunci când mă îndemna să plec, s-o las singură, voia să mă știe odată la cealaltă acasă, căreia, își închipuia ea, că îi aparțin. Dar eu nu mai aparțin de nimic, aș putea să balansez la infinit, fără noimă, deasupra oceanului singuratic. În fapt, ideea de-acasă s-a cuibărit în mintea mea asociată cu cele două case ale copilăriei în care îmi petreceam alternativ vacanțele, la bunici. Cele două veritabile acasă nu erau legate nici de nesfârșirea cerului, nici de cea a apelor, ci de două capete de linie ferată. Pe linia ferată stătea mereu de strajă câte un bunic. Liniile miroseau a gudron și cărbune, iar trenurile țipau noaptea, jalnic. Bunica din tren avea cu ea ouă fierte tare - ca pentru drum - și copane de pui pane. Călătoria dura vreo 10 ore și locul meu era mereu la fereastră, ca să pot vedea cum se încrucișează, cu viteze amețitoare, liniile de fier.
Confuziile insurmontabile ale mamei. Ea nu înțelege că bolile ni le creăm și singuri prin erori și făcături abominabile. Le clădim, cărămidă peste cărămidă, cu pasiunea autodistrugerii și a resemnării. Și tot noi le negăm existența sau le dăm nume care nu le corespund. Când îi pomenesc mamei de asta, mă privește cu ochi de spadă, mă umilește și mă îndepărtează. De ce nu poți ajuta pe nimeni? De ce e lumea atât de cantonată în propriile idei? De ce nu mai poți comunica nimic prin ombilicul sfâșiat la un capăt? Atunci când vii pe lume cu bisturiul, nu ești total desprins din matricea ta. O parte din tine rămâne ancorată dincolo. Privesc stupefiată la burta rotundă a mamei, mă gândesc la lichidul dinăuntru ce-o chinuie ca atunci când m-a adus pe lume. Oare ce gândește mama? Că numai eu sunt cauza acelui disconfort? De atunci și de-acum și dintotdeauna...
Acasă - aici sau dincolo. Mama se grăbește să moară
Cu o zi înaintea plecării, mama a dezbrăcat complet haina agresivității. Din ființa delicată și, în același timp, robustă de odinioară a rămas un pachet de oase cu o burtă mare la mijloc, plină cu apă. Fibra ei tare și vânoasă s-a descărnat sub imperativele necruțătoare ale bolii. Mâinile ei puternice au devenit niște nervuri brăzdate din loc în loc de ulcerații.
Toți bătrânii vor să pornească la drum din patul lor, din camera lor, din lucrurile lor. Poate că și tinerii și-ar dori același lucru, dar moartea lor, când survine, fiind prea neașteptată și surprinzătoare, nu mai au timp să treacă și pe acasă. Și, cum câte acasă sunt, tot atâtea centre ale lumii (ne lasă să credem Mircea Eliade), acasă - acel axis mundi care unește cerul cu pământul - devine un portal ce face trecerea mai simplă și mai firească.
Așa cum i-am promis, mama a plecat din patul ei de-acasă. Îi era foarte rău, abia mai respira, dar a rezistat o noapte întreagă într-un haos total, în care toate funcțiile organelor vitale o luaseră razna. Noaptea haosului dinaintea creației, cum îi plăcea ei să gloseze. Dimineața, la ora șase, mama, deja pregătită de drum, și-a început călătoria. Patul suferinței a fost și patul odihnei. Un somn aparent liniștit, cu tot disconfortul respirației, se impunea Marii Călătorii. Și n-a fost vorba de un somn adânc de comă, ci un somn ușor, indus, pregătitor.
Câteodată, mintea se adună și se pregătește de trecere. Se dezbară de tarele trupești. Puțini reușesc această stare de grație. Atunci se instalează un fel de sobrietate înaintea morții. Aș spune, chiar un soi de decență fața de cei care te petrec. Adesea, bătrânii care s-au săturat de viață, care se complac într-o stare de acută oboseală, își configurează mentalul departe de corpul fizic. Acea celestă stare de oboseală soră cu liniștea te ajută să treci pe nesimțite. Iei cu tine doar acele 21 grame ce fac trupul însingurat mai ușor. Dacă pleci înainte de termen, doar ca să te eliberezi de teroarea și suferința bolii, se instalează regretul pentru viața netrăită. Atunci când moartea devine singura alternativă a suferinței fizice, acceptarea condiției face trecerea mai ușoară. Liniștea, decența, chiar dacă gâtuite de suferințele trupești, rămân neclintite și alunecă imperceptibil în masca morții. Pentru astfel de muribunzi, veghea este esențială. De aceea vor bătrânii să moară acasă, nu atârnați în fire de aparate, în zgomote și agitație, într-un pat de spital. Veghea are două componente: ajută trecerea și asigură continuitatea ei. Prima noapte după ce sufletul s-a ridicat este cea mai dificilă. Veghea îl ajută pe defunct să se țină departe de trupul părăsit în care ar vrea să se întoarcă. Veghea instituie noua ordine și are grijă s-o păstreze. De rușinea celor ce veghează, sufletul păstrează aceeași decență cu care s-a înarmat dinainte de trecere. Noua rânduială nu trebuie încălcată. Cum spune și Scriptura: cu moartea pre moarte călcând. Moartea și învierea într-o nouă viață sunt secvențe ireversibile. Numai așa, moartea poate fi ținută la distanță, nu devine contagioasă și haotică. Poate singurul gest cu adevărat fericit pe care l-am făcut, ca s-o ajut pe mama, a fost să-i respect această ultimă dorință. Să treacă ușor în veghe și somn în patul ei, în camera ei, pe salteaua ei nouă și confortabilă - Dormeo, ultima achiziție pe internet a mamei, pentru ultimul ei drum.
Ultima săptămână de viață, și-a petrecut-o în spital. Era deja acolo, când eu am ajuns. Eu veneam de departe, dar ea mă privea și nu mă privea. Ca și cum aș fi fost sau n-aș fi fost acolo sau ca și cum aș fi fost dinainte de fi venit. Ca și cum timpul nu mai avea relevanță. Dar mi-a întins mâna care a rămas legată de mâna mea cu intermitențe, până la sfârșit. În timpul ăsta nu mi-a adresat nici un cuvânt, nu-mi vorbea, doar spunea din când în când acel "Hai să mergem!" obsesiv, rareori urmat retoric de "De ce mai stăm aici? Ce facem aici?". Privirea ei opacă nu mai exprima nimic, decât o oarecare grabă, totuși o grabă negrăbită, o grabă indiferentă. Graba devenea iminentă atunci când era însoțită de vorbele: "Să mergem!" Și eu produceam un motiv, o rațiune stupidă și deșartă. Și atunci ea mă privea resemnată și înciudată, ca și cum n-ar fi vrut să se contrazică cu legile firii, de care nu se mai simțea legată, dar pe care ființa ei de carne trebuia să le accepte. Disconfortul era mare, durerile veneau și ele și plecau, dar mama era deasupra lor, lupta cu viața încetase, devenise impasibilă, o înfruntare rece și tăcută. Abia când respirația a devenit greoaie, am înțeles imperativul acelui "să mergem!" și nerăbdarea morții. Era ora două noaptea, când am pornit spre locuința ei, unde o aștepta comodă și primitoare, salteaua dormeo.
(va urma)