Schiphol (I)

cu bucuria căutării

și revederii în pagină.

Un copil se joacă în părul blond, lung și bogat al mamei. Ea, stând pe șezlong, își lasă capul pe spate într-o poziție chinuită, pentru ca el să apuce părul mai bine. Copilul îl scutură, îl mângâie, îl ridică și-l trage peste propriul său cap. Privirea ațintită în mânuțele tandre și fremătătoare ale copilului e lipicioasă și tactilă. Nici nu știi cine e mai fericit - copilul prins în părul mamei sau mama însăși? Mama e foarte tânără, o copilă și ea. Un păr splendid ce curge armonios și greu peste marginea șezlongului. Copilul e încurcat în părul mamei. Nu-l mai descurcă de-acolo nimeni și nimic. Va trebui să-și găsească singur drumul afară. Unii nu-l găsesc niciodată.


Tunelul

În proximitatea nebuniei, nu ai decât două opțiuni: să rămâi indiferent sau să te contaminezi. Prima variantă e aproape imposibil de realizat atunci când ești implicat afectiv în rosturile nebuniei. Singurul mod de a conviețui cu nebunia este s-o integrezi. Pentru a doua opțiune nu trebuie să faci nimic, ea se instalează firesc fără să-ți dai seama. Lucrurile din jur încep să-ți pară distorsionate și confuze.

Trenurile de navetiști se termină cu o ușă cu geam prin care se poate vedea afară linia ferată ca un dragon metalic. Liniile sunt nesfârșite sau atârnă imponderabil de-o curbă. Atunci când ești prins în nebunie, vezi mereu șinele ca pe un drum căruia nu-i poți intui capetele. Realitatea îți pare un fapt îndepărtat și stupid, îndeajuns de stupid ca premizele nebuniei în care încerci să te așezi confortabil. Nebunia sălășluiește în ființă, o locuiește încă de la început în formele ei benigne. În acest stadiu, fiecare se zbate în delirul lui necontagios - un virus în stare latentă. Unii mai mult, alții mai puțin, depinde cât de flagrantă e abaterea de la normă. Norma se impune ca o modalitate falsă, nesinceră, ipocrită, de a ne prevala de responsabilitatea firii. În situații limită sau atunci când viața ajunge la un posibil sfârșit, când ființa intră în criza nemuririi, nebunia capătă forme cronice. Dar este și a fost întocmai aceeași dintotdeauna, doar manifestările ei sunt mai puțin controlate sau cenzurate. Prin agresiune, nebunia începe să devină transmisibilă, contagioasă și imposibilă.

La capătul tunelului, se înfiripă umbre de lumini. Acum le văd pentru prima oară în peste douăzeci de ani de navetă către omphalos-ul lumii. Văd pentru prima dată capătul trenului cum privește la gura tunelului, același tunel din vis sau din călătoriile în moartea clinică. De ce au toate tunelurile exces de lumină, când ar trebui să fie întunecate, tenebroase? În drumurile mele prin copilărie, trenul vacanței trecea prin câteva tuneluri ce mi se păreau nesfârșite și înfricoșătoare. O strângeam pe bunica de mână, dar nu de frică, ci mai degrabă un fior de plăcere și mister mă cuprindea la fiecare intrare în tunel. Apoi, știam că urmează cel mai lung - ultimul dintre ele. Buni mă pregătea din timp, îmi spunea că vom merge o vreme în deplin întuneric. În tunel, galopul trenului era mai puternic și mai ritmat, totul era amplificat. Era cu totul altfel decât atunci când călătoreai noaptea. Era ca o eclipsă totală în soarele strălucitor al amiezii, ca o trecere în moarte. Cu fiecare drum spre Arad, experimentam moartea, moartea ca joc. Era plăcut, era fantastic, era un aspect deloc neglijabil al călătoriei, o inițiere în necunoscut. Când trenul alerga gâfâind prin tunel, nu puteai să nu te întrebi dacă fiara va mai ieși vreodată la lumină sau vom continua să alergăm la nesfârșit pe șine. Cert este că de-atunci, nu am mai privit atât de intens șinele. Și tot de-atunci nu m-am mai gândit la ieșirea din tunel ca la o continuare arbitrară a vieții. La capătul tunelului - viața și moartea - alternative posibile, doar o problemă de opțiune. Tunelul leagă începutul unei vieți cu sfârșitul alteia. În spatele trenului, se zărește un altul - un focar de lumină amenințător - un armăsar de foc fumegă pe loc. Locuitorii trenului tău vor fi trăind în lumi paralele cu cei din trenul ce așteaptă în tunel. Ei poate că nu se vor întâlni niciodată, tocmai pentru că aleargă pe aceeași șină, trecând prin același tunel la ore, timpi și instanțe de viață diferite. Trenul s-a oprit. Cu el s-a oprit si timpul. Poți aștepta acolo pe șine o veșnicie. E opțiunea ta, mereu opțiunea ta. Dacă timpul a stat în loc, atunci inevitabilul nu se mai întâmplă, abominabilul nu te mai surprinde nepregătit pentru oribila încercare. Rămâi suspendat în ceasul imprevizibil, la întorsătura destinului.

Ca un cordon ombilical, tunelul te leagă de lume; îți oferă șansa vieții sau a morții, e o punte între lumi. Nemărginirea tunelului imaginată în copilărie te ajută să-ți transcenzi propria realitate - cea în care refuzi să mai intri când ai ajuns la capătul lui. Prin urmare, funcția tunelelor este de a te menține într-o stare de tranzit care poate fi dezagreabilă pentru cei ce se proiectează mereu într-o realitate echilibrată și stabilă. Alții, însă, o receptează ca pe o reverie sau chiar o revelație care îi transpune temporar într-o altă realitate, ajutându-i să-și depășească, măcar pentru moment, condiția.

Așteptarea în tunel e imposibilă. Orice ar fi, îți dorești lumina de la capătul lui, chiar știind că va aduce cu ea înapoi același coșmar de care te-ai crezut scăpat când îi rătăceai prin vintre. O stază irespirabilă și tenebroasă; aceeași cu spaima copilului care întârzie să se nască. Trenul se pune în mișcare, galopul lui cadențat, legănarea îți ritmează respirația. Se cheamă că viața merge înainte, așa cum e, oricât de nesuferită, de nedreaptă, de absurdă. Nu vrei să rămâi pe vecie în tunel cu toată lumina orbitoare de la capătul lui. Nu-ți rămâne decât să fixezi obsesiv infinitul șinei cu dintele ei famelic și nesfârșit de metal, să alergi ca nebunul, fără să știi încotro, fără să știi de ce...

Visul de dimineață. Sensul călătoriei

Tata o aștepta pe mama în tunel. Era neliniștit pentru mersul ei greoi și nesigur. Dar ea pășea dezinvolt, puțin țopăit - ca un ied - din picioarele ei firave, grăbită să întâlnească lumina de la capătul lui. L-a întâlnit cu bucurie pe tata, i-a întins brațul în semn de împăcare. Era ușoară și des-pătimită, eliberată de organele grele și obosite. Egiptenii eviscerau și îmbălsămau trupurile înainte de ultimul drum. Medicul legist, constatatorul morții, i-a scos mamei ficatul, suferința și încărcătura organelor strânse în ridurile feței. În tunel, mama avea fața întinsă și lucitoare - se pregătea pentru frumusețea veșnică. Tata i-a strâns brațul și a condus-o spre ieșire...

Când călătorești în ultimul vagon, cu fața îndreptată spre capătul trenului, fiecare călătorie devine inițiatică, ca o naștere. În felul ăsta o pot însoți pe mama, zilnic, până pleacă de lângă mine, fără despărțiri sau sfaturi de rămânere în urmă. Ea moare și renaște în fiecare zi când eu trec cu trenul prin tunel. Mama e una cu tunelul; e o vahana de acces în transcendent - căci unde altundeva aș mai putea-o întâlni?

"Vizuina luminată"

Îmi imaginez niște familii de suflete ca niște ciorchini de lumină ce stau prinși, unii de alții, dincolo de lumile de carne și de timp. Legate după criterii pe care nu le pot defini în repere lumești, ele sunt altceva decât valențele spirituale ce țin oamenii în consens și vecinătate, dar nu neapărat aproape. Mircea Eliade a avut un vis în copilărie în care se găsea într-o boabă de strugure verde, prin a cărui membrană iradia o lumină colosală. Cred că această epifanie a fost întocmai reprezentarea sufletului său în încrengătură cu alte suflete ale aceluiași ciorchine. Copiii, probabil, au astfel de revelații, dar numai un spirit elevat poate păstra memoria și semnificația lor, la o vârstă atât de fragedă. Când părinții se duc, acea parte a spiritului lor ce exista în noi, se activează mai bine. Îi integrăm, pentru că învelișul lor de carne dispare, și noi le oferim un nou acoperiș. Ca și cum vizuina luminată (despre care vorbește Max Blecher) devine dintr-odată și mai luminoasă, prin prezența mai multor becuri care se aprind înăuntrul nostru. Ne pomenim gândind cu mintea lor, vorbind cu vocea lor, folosind aceleași expresii ce înainte nu făceau parte din vocabularul nostru obișnuit. Mai mult, le auzim și râsul sau plânsul, reverberând prin stările noastre de bucurie sau tristețe. Rostim convingeri contrare celor pe care, odinioară, le susțineam cu tărie. Din această vizuină luminată, părinții sau alte ființe care ne-au fost aproape ne vorbesc lăuntric și orice fel de dispute, neînțelegeri puternice vor fi existat în viață acum le aflăm estompate. Le receptăm resemnați și împăciuitori ca pe orice contradicții prezente în propria ființă. Și, contemplând această viță uriașă a sufletului universal, te întrebi ce anume ține boaba sufletului tău într-un ciorchine sau ce altceva o face să primească mai multă lumină, decât iubirea celorlalte boabe strânse ca madreporele în jurul lui.

Adormirea mamei

Singurul mod de-a exista după ce mama s-a dus este să mă mențin în starea de perplexitate a poeziei. E un mod natural de comunicare cu ea, cel mai adecvat pe care mi-l pot imagina. În fața gestului poetic de orice natură: slovă scrisă, dans, muzică, film, mă podidește adesea plânsul - un plâns de bucurie că mai pot fi din nou cu ea. Dar și plâns de marasm după palpabilul fizic. După tactil mai ales - acela lipsește cel mai tare. Văzul și auzul se mai încropesc din fotografii, înregistrări, fantasme și vise. Dar și tactilul mi-a rămas puțin în mână. M-a ținut mama de mână, aproape continuu, pe patul de moarte; cinci zile în șir mi-a ținut-o și încă trei după aia, pentru că i-au rămas mâinile calde și însuflețite. Degetele erau moi și elastice, ca ale păpușilor. Doar fața-i era de ceară, veștedă și formolizată de medicul legist trimis de compania de pompe funebre.

Mi-a lăsat mama mâinile în viață, să i le țin în continuare în patul ei de carpen pe sub voalul de mireasă, să i le țin în biserică, în timpul slujbei de trecere. Maica Teresa își hrănea trupul cu sufletul: mânca numai lumină. Tot cu lumină, poate, se hrăneau și mâinile ne-răposate ale mamei, de se mențineau calde și deloc rigide. Noaptea, în întunecimea criptei de sub bisericuța cimitirului, mama dormea cu mâinile adunate pe piept și le strângea și pe-ale mele, moale și catifelat. Cu lumina vagă a candelelor se hrăneau mâinile mamei și cu căldura celor care veneau s-o vadă. În clar-obscur, fața ei zâmbea o liniște enigmatică, buzele ușor întredeschise, cu colțurile rotunjite într-un surâs. Pe sub pleoapele nerezemate complet de obraz, ochii ei mai privesc furișat către lume. P.T., elevul mamei, a întrebat la Muntele Athos despre mâinile ei. Nu le place celor de-acolo să li se pună întrebări ce țin de tainele lumii. Răspunsul s-a întors evaziv și rece. Pentru noi, cei de-aici, nu este ceva neobișnuit; am văzut mulți călugări dintre cei îndumnezeiți care nu s-au rigidizat și n-au intrat în descompunere. Pentru călugării de la Muntele Athos, miracolele nu sunt minuni, sunt credință. Ei au o explicație simplă pentru toate: epifania. În fața acestui cuvânt (spre care s-a aplecat, cu atâta deferență, Eliade), savantlâcurile și alambicatele elucubrațiuni științifice apar ridicole. Pe drept scriptura îi numește, pe cei morți, adormiți. Despre somnul mortului aflăm pentru prima oară de la Christos, în casa lui Iair, care n-ar trebui să plângă, pentru că fiica lui "doarme". Deci, viu e cel care adoarme, adică își duce activ și deliberat somnul; mort este cel adormit, căruia somnul i-a fost dat, într-un alt timp și spațiu. De aceea, somnul adormitului nu e măsurabil în această lume, viața e prea scurtă pentru visul de rai al mortului.

Schiphol 1

Mereu pe același drum. Din București, prin Amsterdam. Aceiași oameni. Figurile securistice de pe aeroporturi - capetele dreptunghiulare ale națiunii în disoluție; ghiftuite, ferchezuite, tunse egal și cazon. Mă așteaptă Sandu, taximetristul. Mereu preocupat de ziua de mâine și de ce gescheft se mai ivește în spațiul dintre două sărbători. Jovial, simpatic, învârtit, onest cu oamenii pe care-i crede el cinstiți, dar en garde, circumspect și punitiv cu șmecherașii de circumstanță. Sandu face cu responsabilitate un ban cinstit și temeinic, dar nu vede nici o problemă morală în a-i jefui pe centauri. Centaurii sunt grofii aeroporturilor, care nu fac diferența între prețurile în lei, dolari sau euro. Sandu, încântat de această confuzie, ignoră cu desăvârșire detaliile de schimb.

Nevasta taximetristă cunoaște cartofii după coajă; îți spune pe loc dacă sunt altoiți și din ce zonă a țării vin. Viața curge plină de neprevăzut pentru Sandu. Oportunități la tot pasul - cum ar fi camionul de cartofi rămas în pană pe marginea drumului. Ochiul lui ager ginește din goana vehiculului soiul moldovenesc și face un "deal" grozav cu șoferul pentru un sac de 30 de kile. Amândoi ies în câștig: șoferul înțepenit și plictisit în oceanul de cartofi, Sandu care face rezerve la intrarea în anotimpul hibernal. Un adevărat chilipir. Ai vreo idee cât sunt cartofii în piață? Încuviințez la suma rostită. Oferte cu pene de cauciuc și cartofi, la margine de drum, nu se ivesc la tot pasul. Viața îți oferă multe șanse, dar trebuie să știi să nu le ignori. Să fii alert, vigilent. Sandu își pregătește ieșirea la pensie de câțiva ani, de când mă folosesc de serviciile lui; și eu și mama. Acum, am rămas doar eu. Mama nu mai poate călători într-un taxi normal. Sandu mă întreabă mereu ce face doamna profesoară? Înainte de crăpatul zorilor, mereu același drum, în taxi cu Sandu și poveștile lui șmecherești. Sandu e mulțumit de sine, de învârteala lui cinstită, nu cere mult de la viață. De aceea e fericit sau se convinge să fie. Așteaptă cu înfrigurare mereu aceleași lucruri: să iasă la pensie și să taie porcul. Porcul îl taie la Ignat. Pensia, ca și porcul, se vădește an de an, dar e mereu amânată - Sandu are nevoie de bani. Are un fond bun, deși trăiește într-un mediu obscur, tarat de vicii și micile potlogării de breaslă ce fac viața mai colorată și mai suportabilă. Sandu se bucură și râde de propriile istorii. Mie însă îmi vine să plâng. Cum să plângi când trebuie să râzi? Îndepărtarea mamei crește pe măsură ce ne apropiem de aeroport. Plâng cu ochiul dinspre geam și râd cu cel dinspre Sandu. Viața lui Sandu e ca o pradă. El stă la pândă la drumul mare să prindă câte un sac de cartofi, pe centaurii aeroporturilor sau un client mai fraier, așa ca mine.

Pe aeroportul Schiphol, micul muzeu cu tablouri aduse de la Rijksmuseum nu și-a schimbat nici până acum exponatele. Asta constituie pentru mine un reper de stabilitate. Timpul nu se urnește. E rău, dar poate fi și mai rău. Lucrurile nu s-au mișcat din loc de o vreme. Nu stau deloc bine, sunt într-un echilibru precar, dar echilibru totuși. Nu vreau să mă gândesc cum va fi în ziua în care expoziția se va schimba. Ce voi constata mai întâi? În ce ordine? Noile tablouri expuse? Refuz să mă proiectez în acea zi, dar în fapt mă gândesc la ea tot timpul. Ca și cum ea ar fi rămas agățată în afara timpului. Gabriël Metsu, "A herring a day, keeps the doctor away", ne spune curatorul expoziției, comentând tabloul cu bătrâna care nu-și poate permite să cumpere mai mult de un hering. Îmi place figura bătrânei din acest tablou, poate cel mai frumos din mica sală de expoziție de pe aeroport. Aș vrea s-o pot convinge și pe mama să mănânce pește - singura carne acceptabilă în condiția ei. Refuză cu o convingere dezarmantă, în timp ce mintea ei (brici, doar cu câteva luni în urmă!) mai luptă cu boala, răsucind cuvintele într-un delir verbal. Respinge ideea cu groază când eu pronunț cuvântul și pun întrebarea: "Nu vrei să mănânci mai bine pește?". Când pronunță ea "pește", vrea să spună de fapt "ou". De ce spui pește în loc de ou? o întreb. Ochii ei se fac mari. Mă gândesc la golul din spatele lor, la albul hepatic ce devine tot mai intens, la spiritul ei pe jumătate adormit. Când spun eu "pește", urechea mamei traduce "peștele ce înoată în ape poluate". Când rostește "pește", buzele ei se gândesc la "ou", mai precis la "carne de ou", oul e și el carne pentru că are proteine. Mama știe că are nevoie de proteine, mănâncă peștele-ou și e mulțumită.

Coșmarul transoceanic e și mai adânc decât cel terestru. El se reliefează pe un fond de incertitudine, pe impalpabil și pe invizibil. Imaginația lucrează și mintea reprezintă și vizualizează tot ce nu vede sau n-ar vrea să vadă. Simt cum îmi pierd mințile, ca și cum le-aș trimite la plimbare în căutarea minților mamei. Nu le mai regăsesc nici pe ale mele, nici pe ale ei. Mă întreb care or fi mai departe de o realitate imediată, în care refuz să mă regăsesc. Aș vrea să dau timpul ori înainte, ori înapoi. În orice direcție e bine, numai să depășesc clipa. Numai prezent să nu fie. Pentru că doar prezentul nu ne aparține, e furat de forțe subtile pe care nu le putem controla. Încerc să evadez, dar nici somnul nu mă mai ajută. Ajung să prefer coșmarul unei realități apăsătoare și incerte. Coșmarul eliberează tensiune printr-un deznodământ activ, ce nu poate fi cu nimic mai tragic ca realitatea.

Acum, după ce totul s-a împlinit, adică s-au împlinit soroacele nu tocmai la timpul lor!, de câte ori plutesc deasupra apelor, mă gândesc că acasă - acel acasă pierdut de mult în amintire - mă așteaptă amândoi. Că-mi vor deschide ușa, dacă voi suna la intrare și nu va trebui să-mi caut cheile s-o deschid. Dacă aș uita vreodată să iau cheile cu mine, atunci unul dintre ei îmi va răspunde la ușă. Sunt deasupra apelor, între continente, între viață și moarte, între două acasă ce nu mai sunt niciunul cu-adevărat acasă. Pasăre - homeless - doar eu și cu întinderea de ape. Dar eu nu uit și nu pot să uit să-mi iau cheile cu mine. Și atunci, ei de ce să-mi deschidă? Ei sunt acolo, dar nu mai e nevoie să-mi deschidă ușa, nici să se arate la față nu mai e nevoie. N-am decât să mă uit în oglindă... Ei știu de-acum că mi-au lăsat cheile și casa e pustie, dar eu n-am să aflu decât după ce ajung. Casa e pustie numai pentru că am cheile la mine. De aici, din înălțimea cerului, așa gândesc, nu mă pot împiedica să gândesc altfel. La cât de veselă era casa de câte ori soseam! Încă mai port cu mine, pe deasupra apelor, bucuria revederii. Numai de n-aș fi luat cu mine blestematele astea de chei...

Neiertăciuni

Ficatul a luat-o razna și a dus cu el mințile, până atunci foarte sprintene, ale mamei. În urma unei altercații atât de obișnuite și nesuferite dintre noi, mama a revenit după o vreme, în cadrul ușii, mai liniștită și resemnată. Ochii măriți, de un alb intens, lumina lor strălucitoare de altă dată stinsă, fadă și confuză: Nu m-ai ascultat niciodată! N-ai vrut niciodată să mă asculți și pe mine! Toată amărăciunea de-o viață între mamă și fiică s-a adunat în aceste vorbe ce au sunat ca o incantație, au sunat cu totul altfel decât au fost spuse la necaz de atâtea alte ori. Câtă suferință rostită și nerostită! Acum, când nu mai aud vocea de carne a mamei, ascult cu deferență sunetul ei de suflet și de vis. Dar, prea târziu... Vai, cât de târziu!