Mantra

Martín Mantra spunea că orice poveste - pînă şi cea mai scurtă şi neînsemnată - poate fi bine povestită doar dacă începe cu începutul tuturor lucrurilor, cu big bang-ul problemei, cu acel "A fost odată.." originar care ne înglobează pe toţi. Se pleacă întotdeauna cu Vidul Absolut care trebuie umplut încetul cu încetul, fără grabă, aşa cum se umple o piscină în care nu vei înota niciodată, dar, ah, plăcerea de a-i vedea pe ceilalţi cum înoată în ea; apoi ea, apa, iese la suprafaţă ca să inspire şi se întoarce pe fundul albastru, cu clor, cu încetineală: asta , da, este o cursă cu un singur concurent şi o singură cîştigătoare.

Nu aşa stau lucrurile cu ceea ce vă voi poveşti eu aici. Nu am nici atîta timp şi nici atîtea cunoştinţe. Am să pornesc de la un început mai recent şi, cred, cu o încărcătură la fel de importantă. Am să încep prin a spune că pe-atunci eram alţii. Atunci eram altfel, nu din raţiuni de vîrstă, de talie sau de idei, ci pentru aşa sînt cei care locuiesc pe acea efemeră planetă a unei Nebuloase Niciodată Cunoscute cum e Copilăria (singura patrie posibilă şi, în acelaşi timp, un tărîm al cărei locuitori pleacă repede, un loc care dispare pentru unii ca să poată fi imediat locuit de alţii şi alţii, acei alţii care vin din urmă, cum se întîmpla cu unele oraşe aztece abandonate în pripă): nişte animale ciudate, creaturi care nu stau niciodată locului în momentul în care sînt prinse şi clasificate pentru atlas zoologic căruia îi va fi venit rîndul. Fiinţe complet diferite de cele în care se transformă: pentru că o dată adulţi, surprinzători de duri şi puternici - în mod contrar a ceea ce spune, copilăria este perioada în care ne simţim cei mai puternici şi gata să înfruntăm orice-, nu-şi închipuie că pe măsură ce vor înainta în vîrstă se vor îmblînzi, devenind mai temători şi mai fragili. Cădem din pom, dormim pe jos, sîngerăm un pic, rănile ni se închid repede, ne răsucim fericiţi în propriul rahat, rîdem cu lacrimi, bolile poposesc în corpurile noastre doar cît să bea un cocteil febril şi-şi văd de drum, ne place să ne sărbătorim fiecare an pe care-l împlinim pentru că ziua respectivă ne confirmă puţinătatea anilor trecuţi şi infinitatea celor care urmează şi pentru că noaptea aceea în care, pentru prima dată, vom înceta să mai gîndim la viitor şi ne vom refugia într-o neclară trecere în revistă a trecutului se află încă departe. Noii născuţi nu îmbătrînesc: cresc.
Precum tumorile.
Precum Sea Monkeys.

Nemuritori sîntem doar la început de tot. De neînvins. Ştim asta pentru că nu sînt multe altele de ştiut. Sîntem pur şi simplu Capitolul I. Avem cunoştinţe de bază şi numai despre ceea ce e cu-adevărat important, fără de care nu se poate: reguli simple ca să putem supravieţui în jungla zilelor noastre scurte, dar mai intense prin simplu fapt că am deprins să intuim perfect cine ne sînt prietenii si cine duşmanii. În momentele acelea antenele noastre recepţionează fără dificultate limbajul secret al universului. Cu trecerea timpului - în zgomotul alb al înţelegerii noţiunii de inutil, în nemişcarea provenită din informaţia ne-necesară şi uşorul dezechilibru cu care ne apropiem de moarte - devenim nişte persoane pe zi ce trece mai neştiutoare şi mai înspăimîntate de uşi trîntite şi de telefoane care în întunericul de la miezul de noapte. Astfel în orele tîrzii cînd ne-amintm cu tristeţe de vigurozitatea zilei de ieri, nu mai sîntem decît nişte astronauţi corupţi de o Lună inocentă pe faţa nevăzută a căreia cineva a înfipt un steag şi de unde totul ni se părea mai mare şi mai maiestuos, nu pentru că, aşa cum s-ar putea crede, am fi fost noi mai mari decît încăperile pe care le locuiam, ci pentru că puterea noastră de a ne mira nu devenise încă exerciţiul unui muşchi mic şi greu de localizat, ci un puls constant pe care reuşeam să-l percepem înlăuntrul nostru doar închizînd ochii, şi ritmul lui marca timpul maturităţii şi repeziciunea lucrurilor. Într-adevăr, trecutul nostru cel mai îndepărtat se găsea atît de aproape şi era atît de scurt şi de exact încît se confunda cu ceea ce se întîmplase cu cîteva ceasuri în urmă în timp ce noi ne alunecam printr-un prezent mai dilatat decît întregul viitorul. De aceea, copilăria este atunci cînd ne simţim atraşi de huruitul motoarelor de science-fiction: ieri este infim, astăzi este nimic mai mult decît o succesiune de fotograme, mîine vine tot ce urmează şi de asta nu ni se pare ciudat că, pe măsură ce creştem, viitorul ne interesează din ce în ce mai puţin şi ne trezeşte din ce în ce mai puţine întrebări pentru că, da, începem să înţelegem că nu fi parte din el.
Cred că mă repet, că spun tot timpul acelaşi lucru cu alte cuvinte, că am prea puţin timp şi de-asta aleg un timp - timpul pe cînd aveam timp - şi un nume: Martín Mantra.

Mi s-a spus cîndva sau am citit undeva - acum îmi dau seama - că în copilărie ne punem 33 de întrebări pe oră şi, o dată cu trecerea timpului ne întrebăm din ce în ce mai puţin, pentru că răspunsurile se află acolo, în faţa noastră, gîndite de noi şi dispuse să fie adoptate de noi înainte chiar să ni se năzărească să ne întrebăm cum şi de ce despre tot ceea ce ne înconjoară şi ne ţine prinşi în vîrtej. Si aşa terminăm prin a ne conforma unei siguranţe a răspunsurilor venite din exterior şi ne simţim învingători cînd de fapt ar trebui să luptăm să menţinem riscul constant al întrebărilor particulare, interioare.
Da, sîntem educaţi să fim slabi, iar cînd ne dăm seama de asta e deja tîrziu. E de-ajuns să privim fotografiile celor care au fost copii şi să le comparăm cu adulţii în care s-au preschimbat aceşti copii ca să ne şi invadeze o senzaţie de tristă rătăcire, de deconcertare resemnată în faţa a ceva imposibil de redobîndit. Acea gură, acel nas pot să coincidă chiar cu gura şi nasul, dar ceva a rămas în spate, pe drum, strălucirea sfidătoare a unei priviri, curba crudă a unui zîmbet pur şi animalic, statura perfectă şi silueta aerodinamică, optimă şi neobosită atunci cînd alergi dar nu fugi niciodată. Piticanii fericite şi perfecte care, în mod misterios şi anacronic, par adulţi în lumina strălucitoare a acestor hîrtii vechi.
Poate pentru că am înţeles de foarte devreme aceste lucruri, am refuzat sistematic să fiu fotografiat dacă nu era neapărată nevoie (paşaport - pe care îl ard ca să-l reînnoiesc, ce verb straniu); sau daca din raţiuni sociale si sentimentale nu puteam evita acest lucru (iubitele: le ardem , daca tot le re-înnoim?); sau daca nu fotografia nu era produsul unui hazard datorita prin care oricare dintre noi, aidoma unei fantome nesupravegheate sfîrşeşte prin a părea in spatele unui grup de japonezi care se fotografiază lîngă stîlpii metalici ai Turnului Eiffel. (...) Au dreptate aborigenii care susţin că fotografia fură sufletului omului ca, după aceea, să nu îl mai înapoieze. Dreptate are şi Martín Mantra, care gîndeşte la fel ca mine şi de aceea a refuzat să apară în fotografia de grup în clasa a cincea de gimnaziu.