Îi imprimasem un alt stil de viață, nu se sinchisea prea tare de mâncare, părea mai tare interesată de o viață activă și de distracție pentru că fuma și bea în rând cu noi. Când mai râdea câte unul de cât era de slabă îi spuneam că e genul care se menține! Îmi amintesc că odată venise tata de la Sibiu în vizită și eu nu puteam să plec de pe deal, deoarece capra nu putea să se țină'n picioare după o sticlă de rachiu cu zahăr ars pe care eu o furasem de la bunicu' Nițoi. O dăduse pe gât în timp ce noi ațipisem într-un luminiș la soare, bașca ne mâncase și tot pachetul de țigări.
Nu vă pot povesti cum mă privea bunica când gusta laptele după mulsoare, mă rog, ideea e că aveam o relație de prietenie cu capra și nu una de tip animal-stăpân. Capra era și cel mai mare animal cu care interacționasem până atunci, de vaci, cai sau alte animale mari eram străin și mă țineam departe de ele atunci când vedeam vreunul.
Au trecut ani de atunci și de chestiile astea m-am îndepărtat foarte tare, acum îmi câștig traiul apăsând butoane pe tastaturi și clickăind la mouse-uri. Atunci când am ajuns la Mezőhegyes prin toamna anului 2022 și am dat cu ochii de caii de acolo am luat o distanță sigură față de ei, am făcut câteva poze total neinteresante și m-am declarat mulțumit, fiind sigur că am smuls maxim din situație, asta și cunoscând temerea mea față de animalele mari. Am plecat fără să mă uit în urmă și m-am gândit că am venit, am vizitat, știu despre ce e vorba, deci: "Misiune îndeplinită". Nu mă gândeam că o să revin și totuși... ceva m-a făcut să mă gândesc la ei după o vreme. Între timp vorbisem cu un prieten de la Sibiu și acesta îmi povestise cum, odată, văzuse niște oameni care rupeau în bătaie un cal cu lopețile și că nu-și putea scoate din minte ochii acelui animal.
Da, ochii lor au acel ceva care m-a făcut să mă întorc la ei, nu știam. "Când îți voi cunoaște sufletul, îți voi picta ochii", spunea Modigliani, cumva la mine a fost invers, privindu-le ochii le-am cunoscut sufletul, m-a făcut să nu-mi mai fie frică de ei. Era ceva în privirea lor care-mi alunga teama și mă făcea cumva să mă simt chiar protejat în preajma lor.
Apoi am început să le pozez ochii, dacă până atunci stăteam la cel puțin 2m față de gardul unde erau împrejmuiți, încet-încet am ajuns să stau bot în bot cu ei, să-mi sufle'n urechi atunci când le făceam poze fără ca măcar să simt vreun sentiment de frică. Sunt animale curioase care imediat rezonează cu starea în care te afli, te simt imediat dacă ești agitat sau nu. Chiar dacă nu am întotdeauna o stare foarte bună atunci când mă duc la ei, știu sigur că plec de acolo plin de pace, mai ales când îi văd cum rămân și se uită așa după mine atunci când plec, aliniați la gard cu ochii într-o singură direcție.
Acum nu-mi mai e frică de cai, știu că e un animal complex și că are o sensibilitate unică în lumea animală.
O jumătate de tonă de blândețe..
(Tiberiu Bănică, Arad, Martie 2023)
