Cafeaua.
Sunetul strident al râșniței.
Aromele.
Spumarea laptelui.
Ceașca perfectă.
Încă o privire pe geam acompaniată de o tentativă vremelnică de prezicere a viitorului.
Cum va fi ziua?
Ce se va întâmpla cu noi?
Va fi soare sau va ploua?...
O primă invitație la reflecție.
Sub o formă sau alta, mai mult sau mai puțin diferite de la un om la altul, toate acestea alcătuiesc rutina noastră domestică, obiceiurile zilnice.
Prima lume! Cea a vatrei.
Pornirea motorului, tremurul nervos matinal al acestuia.
Traversarea pe pilot automat a orașului, ignorarea claxoanelor și a agitației inerente.
Toată lumea se duce undeva, totul este grăbit.
Nimicurile și secundele capătă importanță capitală.
Zaparea precipitată a aparatului de radio într-o încercare inutilă de a diminua zgomotul exterior...
Indicatorul de părăsire a orașului începe să atenueze presiunea urbană, iar un sfert de ceas mai târziu peisajul se schimbă.
Intră în scenă pădurea, dealurile și câmpiile, ritmicitatea stâlpilor de electrificare.
Lucrurile încep să aibă o logică, iar mintea reacționează cu gratitudine la simplitatea lor.
Ajunși la marginea satului, la o răscruce de drumuri, suntem sub puterea lunii.
Soarele nu a apărut încă la orizont și începe un joc al așteptării, al pregătirii, toate percepțiile senzoriale se ascut, devin atente la ce se întâmplă în jurul nostru.
Aerul rece al dimineții menține amorțit tabloul ce ni se creionează în fața ochilor.
Liniștea nu este întreruptă decât din când în când de zgomotul animalelor din grajduri.
Ele știu bine că momentul se apropie.
Intrăm pe deplin în cea de-a doua lume!
Lumea rurală.
Căutând lumina începem să simțim apartenența la ceva arhaic.
Odată identificate elementele principale, cu ajutorul privirii, plimbam o ramă imaginară în jurul nostru pentru a găsi o compoziție decentă.
Umili în față creației naturii, încercăm să ne pregătim pentru reprezentație, să prindem un loc în primele rânduri.
Tropăitul precipitat al animalelor anunță sosirea momentului mult așteptat.
Muzică nu poate fi alta - Beethoven. Simfonia a V-a.
Printr-un tunel de mărăciniș, ca după o cortină, intră în scenă, teatral, câteva zeci de animale grăbite, mișcându-se unitar.
În avangardă sunt, bineînțeles, berbecii, urmați îndeaproape de mioare, apoi de nărăvașele capre.
Instantaneele se succed accelerat, în sincron cu explozia de viața a dimineții.
Turma se hrănește zorit, înțelegând că existența ei depinde de aceste momente.
Animalele se îndreaptă către singurul pom din această vale, către pomul vieții.
Își cunosc prea bine traseul, dar, din când în când, se întorc cu privirea către cioban căutând aprobarea lui.
Acesta își îndrumă patrupedele cu naturalețe dar ferm și, uneori, cu țipete și strigăte, ajutat de cei trei câini mici și agitați care înconjoară în permanență turma.
Am doar câteva minute la dispoziție, știu asta foarte bine.
Încerc să simt cât mai mult, să-mi însușesc atmosfera.
Îmi doresc, copilărește, să nu pierd nimic.
Aerul tare și curat în plămâni. Mirosul dimineții.
Câteva cadre. Roua din iarbă. Copacul. Mioarele. Imagini suprapuse. Crâmpeie. Cadre ratate.
Razele calde ale soarelui răzbat printre crengile copacului oferindu-mi un contre jour dramatic.
Intensitatea momentului și pulsul cresc odată cu deplasările mele în zigzag spre coamă și înapoi în vale.
Soarele continuă să se ridice și, într-un joc celest, se ascunde după un cumulus pufos.
Acea lumină mult căutată dispare, scena se schimbă total iar profunzimea, luminile și umbrele, tridimensionalitatea cadrului se estompează.
C'est fini!
Abia mai târziu înțeleg faptul că am fost martor la un spectacol ancestral.
Aceste obiceiuri, aceleași de mii de ani, par a se desfășura într-o ordine prescrisă.
Nimic nu este întâmplător, totul este inclus într-o simbolistică mai largă, capătă valențe spirituale.
Devin ritualuri.
Ritualuri matinale...
facebook.com/sebastian.prioteasa
