Este în regulă ca muzica să te facă să plângi. Și în același timp să te facă fericit. Pe mama am văzut-o cu lacrimi în ochi și totuși fericită de trei ori în cei peste patruzeci de ani de când ne cunoaștem. Când a mers pentru prima și singura dată la un concert al trupei Compact, când am intrat eu la facultate și când i-am dat să asculte albumul Luna pătrată al Alinei Manole. Iar faptul că mama ascultă acum cântecele Alinei cu volumul la maxim în mașină a reușit să șteargă sentimentul de vinovăție pe care l-am purtat mereu cu mine atunci când muzica nu a fost liniște.
Nu-mi amintesc cum și de unde am început să ascult folk. Muzică de boșorogi spuneau colegii mei din liceu și chiar dacă încercam să mă integrez, să fiu în rândul lumii, să ascult ceea ce ascultau ei și să mă prefac că îmi place, atunci când rămâneam singură mă întorceam de fiecare dată la folk. Engleza nu se lipea de nici un fel de mine, aveam o profesoară care a reușit să îmi pună în spate o traumă de care nu am putut să mă eliberez nici acum, așa că nu înțelegeam mai nimic din cântecele pe care le fredonau cei de vârsta mea. Poate că de aceea îmi plăcea atât de mult folk-ul. Cuvinte clare al căror mesaj nu îl pricepeam eu prea bine pe atunci, dar le cunoșteam și mă făceau să mă simt deosebită. Să simt că există ceva care îmi aparține doar mie, ceva care mă face să trăiesc lucruri pe care nu le pot defini, dar care m-au învățat să fiu împăcată cu singurătatea mea, cu faptul că oricât de mult aș fi încercat să aparțin grupurilor de la școală, din fața blocului, de la țară de la bunici, nu voi fi niciodată cu adevărat una de-a lor.
Am strâns cu greu bani să îmi cumpăr CD-uri cu muzică folk chiar dacă nu aveam la ce să le ascult atunci. Știam tot ce mișcă în lumea folkului, întreaga istorie a Cenaclului Flacăra și nu numai. Credeam de fapt că știu pentru că ziua de 19 septembrie 2009 avea să schimbe totul. A fost ziua în care am pus prima dată piciorul pe lună. Pe o lună pătrată pe care aveam să trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste cu muzica. O planetă de pe care nu am mai plecat de atunci și care este locul în care m-a durut cel mai mult, locul în care am iubit cel mai mult, locul în care m-am vindecat, locul în care am rescris definiția liniștii.
Din ziua aceea de toamnă îmi amintesc fiecare secundă, cât de tare m-a copleșit frumusețea Teatrului din Caracal unde se întâmpla evenimentul, oamenii îmbrăcați elegant, firele de praf care dansau în lumina reflectoarelor, moliciunea căptușelii scaunului pe care am stat, ochelarii cu rame aurii ai doamnei de lângă mine sub care-i clipeau des pleoapele încărcate cu fard mov, senzația de sete pe care am îndurat-o până la finalul galei pentru că nu am ieșit din teatru la pauză să caut un chioșc de teamă că se va așeza altcineva pe locul meu. Sentimentul că sunt în sfârșit într-o lume în care mă potrivesc. Și apoi ea. Alina Manole. Numele ei nu îmi spunea nimic. Muzica ei nu semăna cu nimic din ceea ce ascultasem până atunci. A fost prima dată când am plâns de fericire. Pentru că uneori frumusețea te face să plângi. Și dacă ți se întâmplă asta te poți numi un om norocos.
La mama la Slatina nu aveam calculator, așa că am scris într-un caiet articolul pe care urma să îl pun la întoarcerea în București pe blogul pe care îl aveam la vremea aceea, câteva cuvinte despre gală legate așa cum m-am priceput eu mai bine. A doua zi am văzut că aveam o notificare în cont, un comentariu de la Alina care îmi mulțumea pentru că am scris atât de frumos despre ea. Am fost euforică toată ziua, îmi venea să ies pe stradă și să strig în gura mare ceea ce tocmai mi se întâmplase. În lumea mea mică acea primă "conversație" cu ea m-a făcut să mă simt curajoasă, importantă, specială chiar dacă nici prin gând nu mi-a trecut că de fapt este începutul unei povești uimitoare despre cum oamenii de care ai nevoie apar în viața ta fix în momentul în care ai nevoie.
Au trecut paisprezece ani de atunci. La puțin timp după gala de la Caracal mi-am cumpărat bilet la un concert de-al Alinei la Clubul Țăranului Român. Am mers împreună cu doi prieteni și fetița lor, primii oameni care mi-au arătat ce înseamnă bunătatea și pe care nu i-am mai văzut de ceva timp, dar îi voi iubi mereu cu aceeași recunoștință pentru gestul lor aparent mic, dar uriaș pentru mine. Fiecare întâlnire cu Alina, fiecare concert al ei la care am fost se leagă de o întâmplare memorabilă, de oameni aparte, de lucruri mărunte și simple, dar în același timp extraordinare, lucruri care m-au făcut să cred că nimic nu se întâmplă fără motiv, că între tot și toate există legături ascunse de o pelerină magică peste care uneori vine o rafală puternică de vânt, o ridică și abia atunci le vezi și le înțelegi. Am încercat la un moment dat să îi explic unei prietene cum este muzica Alinei, cum sunt concertele ei de fapt. Nu am reușit. Pentru că unele lucruri pur și simplu nu pot fi puse în cuvinte. Se trăiesc. Și atât.
M-am ținut de Alina peste tot, concerte în teatre, cluburi, Centrul Vechi, grădini de vară, am ascultat-o de fiecare dată ca și când făceam asta pentru prima oară și au fost ani în care nu mi s-a întâmplat nimic bun în afară de spectacolele ei, două ore de bine în doisprezece luni trăite în ceață și absență.
Am luat-o cu mine pe Alina în toate garsonierele în care mi-am ascuns tristețile, singurătatea, bucuriile, iubirile și dezamăgirile. Ascultând-o am scris o hartă a Bucureștiului care vorbește despre mine mai mult decât ar putea-o face orice altceva.
Am luat-o cu mine în grădina ceainăriei Infinitea din Cotroceni, în acea zi de vară în care m-am căsătorit și în care prietenii mei și ai soțului meu puneau pariuri împărțiți în două tabere: cei care erau convinși că, deși nunta noastră ieșea cu totul din tiparele clasice, va fi un dans al mirilor și cei care credeau că nimeni și nimic nu mă va convinge să dansez. Am dansat. Pentru că soțul meu a avut grijă să nu lipsească Luna pătrată din începutul poveștii noastre. Pentru că verighetele noastre poartă fiecare o jumătate de lună.
Am luat-o pe Alina cu noi un an mai târziu într-un sătuc din insula Paros, pe terasa unei cafenele de pe malul mării. O seară care sper să fie printre ultimele amintiri care se vor șterge din mintea mea când voi începe să uit. I-am spus soțului meu că aș bea un pahar cu vin. Eram însărcinată în trei luni, dar ne-am gândit că putem face o excepție, că nu are ce să se întâmple. De întâmplat s-a întâmplat ca el să se ridice de la masă să meargă la bar, putem să așteptăm până vine un ospătar i-am zis, dar a insistat și a fost cea mai lungă așteptare pentru o comandă. S-a întors la masă fără vin bineînțeles încercând fără succes să își ascundă zâmbetul pe care îl cunoșteam foarte bine, punea ceva la cale, însă pe atunci visam doar munți de înghețată și prăjituri și eram sigură că despre asta vorbise cu cei de la cafenea.
Câteva minute bune nu s-a întâmplat nimic. Nici vinul nu a venit, nici desertul pe care credeam că îl comandase. Ei lasă, mi-am zis, este timp, nu ne grăbim niciunde și era cu adevărat minunat să fie așa. Și, fix atunci când mă gândeam că nu se poate ca acel moment să fie mai frumos decât era, vocea Alinei m-a făcut să tresar. Eram în mijlocul Mării Egee, pe o insulă unde nu auzisem de câteva zile nici un cuvânt în limba română și acum Alina cânta despre luna ei pătrată. Luna noastră pătrată. Ne-am ridicat de la masă, am dansat și oamenii de lângă noi ne-au privit zâmbind, apoi s-au ridicat și ei și inițial nu am înțeles despre ce e vorba, s-au ridicat și cei de la restaurantul de alături, iar când Alina a tăcut, plaja a fost îmbrățișată de un cântec grecesc și abia atunci mi-am dat seama că toți priveau spre mare. Bărbați, femei, copiii au început să aplaude în ritmul muzicii în timp ce luna ieșea din mare și în momentul acela nu am fost convinsă dacă este sau nu real ce se întâmplă, mă simțeam ca într-un film regizat impecabil doar pentru noi.
Și oricât de ireale îmi par acum toate amintirile, toate întâmplările care se leagă de muzica Alinei, toate călătoriile pe care le-am făcut cu vocea ei așezată cuminte pe umărul meu, n-am îndrăznit să cred că la un moment dat voi putea trece de scenă și voi putea să văd cine este în spatele unei lumi creată, e adevărat, cu naturalețe și sinceritate. Mi-am imaginat că acea Alina pe care o văd pe scenă nu are cum să fie diferită de cea care este dincolo de scenă. Chiar și așa mi-am dorit să o cunosc în spatele cortinei din prima secundă în care am asculta-o cântând.
Când iubești un om simți nevoie să îi spui asta. Un lucru simplu. Care vine însă cu multă teamă. Iar mie mi-a fost mult timp teamă să spun "te iubesc", gândindu-mă că i-aș putea speria pe oameni. Pentru că la rândul meu mă speriam atunci când mi se spunea asta. Și poate de aceea povestea mea cu muzica și mai ales cu muzica Alinei au un rol atât de important în tot ceea ce mi s-a întâmplat, în toate lucrurile din care m-am construit omul care sunt azi. Pentru că muzica m-a învățat să fiu bine cu ceea ce simt, să am curaj să spun ceea ce simt, să nu îmi fie rușine cu ceea ce simt. M-a învățat că trebuie să mă așez acolo unde simt cu adevărat că pot să fiu eu, să nu mai port măști doar pentru a fi acceptată, m-a învățat că frumusețea are o infinitate de definiții, că pot fi un om frumos, că pot fi iubită fix așa cum sunt. Că pot ajunge acolo unde nu am îndrăznit niciodată să visezi că voi ajunge, că există oameni buni și că pot avea în viața mea oameni buni și mai ales faptul că asta depinde doar de mine. Că extraordinarul nu se întâmplă doar în cărți, în lumi departe de tine, că în fiecare lucru simplu este ceva extraordinar, că nu trebuie să fi ca ceilalți pentru a fi acceptat, că până la urmă atâta timp cât nu te vei accepta tu în primul rând, nici oamenii din jurul tău nu vor putea face asta. Cu mici excepții. Iar una dintre ele a fost Alina care a coborât de pe scenă și m-a îmbrățișat când i-am dăruit un buchet de lalele galbene într-o seară cu ploaie în Centrul Vechi, Alina care mi-a deschis ușa ei și m-a primit înăuntru tot într-o zi cu ploaie și la care mi-am uitat umbrela care între timp s-a rătăcit și nu a mai ajuns la mine niciodată, dar va fi mereu parte din poveste. Alina care a rămas fără cuvinte atunci când i-am dăruit un tablou naiv pictat de mine în care am pus un cântec de-al ei, Alina care a cântat pentru mine Tu ai vândut marea într-o seară rece de iarnă chiar dacă este o melodie pe care o aduce în spectacole doar vara, Alina care mi-a spus atunci când aveam mai multă nevoie de un cuvânt cald: va fi bine! ești puternică!
Alina cea de pe afișele spectacolelor și Alina care a venit în cel mai frumos balcon din lume, balconul meu, și am băut o cafea și am vorbit vrute și nevrute, am râs și ne-am minunat de cât de multe întâlniri aparte ne-am bucurat în toți acești ani, Alina care are migrene, pitici, adevăruri care cad pe jos și iubește așa și-așa, Alina care are un motan la fel de negru ca motanul meu, care iubește marea la fel de mult ca mine, Alina care o face pe mama fericită cu muzica ei.
Te iubesc, femeie cu lună pătrată în zâmbet și abia aștept să te văd joi pe scenă fix acolo unde am venit prima dată la un concert de-al tău!