Vocile anilor...

În ceasurile mele de veghe, seva nesomnului îmi călăuzește mintea, sufletul și gândul, călătorindu-mă către orizontul de plenitudine care iluminează bucurii adânci ce mă trimit spre densitatea ființei, către genuina plăcere a destăinuirii identităților creatoare de înțelegere și înțelesuri... Mă înalță, mă eliberează de toate nimicniciile rânduite cu tenacitate sau poate inconștiente în spontaneitatea lor iresponsabilă.

E un privilegiu să mărturisești trasee de emoții și răspântii ale artei teatrului și filmului, ale singurătății și solidarității artiștilor - pragurile, surpările și iluminarea creației.

Încerc să încetinesc astfel goana uitării.

Suntem în noi înșine o lume, un regat, un univers în adâncul unui abis. Suntem o societate zgomotoasă, plină de tentații, dar în cele din urmă nu suntem altceva decât singurătăți care își întrețin neliniștea prin speranță.

"Zei, descătușați-mă din sterila mea angoasă." (Eschil)

Oameni, idei, momente, ecouri, oglindiri, semne ale unei coincidentia oppositorum, unitatea dintre finit și infinit care ne întărește tristețea vitală a unei melancolii din clipirea unui zâmbet.

Omul este făcut pentru a cugeta; iar atunci amintirea îi întărește demnitatea și natura sa unică. O legitate eternă și absolută a sentimentului, prin ideea unei "logici a inimii" (Pascal) și în "domeniul emoționalului" cunoașterea poate fi "corectă și necorectă" (F. Brentano).

Suntem liberi să înțelegem creația pe mai multe nivele, să cultivăm, să mărturisim harul transfigurării, gândirea din operă și opera din gândire. Nu putem trăi decât identificându-ne cu profundă pasiune, până la capăt, cu un punct de vedere, cu un crez care ne susține și întărește un ideal de existență.

Adevărata noastră identitate ființează doar prin ceea ce iubim pentru a apăra.
... Dau scrisului tăcerii, azi citire... Shakespeare.

*
E noapte... Oră a lupului în sens bergmanian. Nu pot dormi.

Și plouă și ninge...
Și ninge și plouă...

Fug înainte și înapoi prin gânduri. Școala, colegii, profesorii,... camera-locuință cu igrasia pe pereți din strada Traian numărul 89 unde am stat cei cinci ani ai studenției... Da, privesc prin minte acum... Veronica și copiii... Sfântă liniște în somn... Doamne, cum au gonit 55 de ani... Tăcere. Prin fereastră văd cum frunzele din fața camerei mele mă părăsesc. Ce culori vii are moartea lor. În sertarul biroului găsesc mai multe foi amestecate cu fotografii vechi din spectacole și filme. Ah... uite, câteva rânduri țintuite pe o pagină din jurnalul meu improvizat:

Un mic val plutea pe ocean așa cum, în mod firesc, făcuse din toate timpurile. Și acest val se bucura și acum de vântul care adia ușor și de briza de aer proaspătă care îl mângâia - până când observă în fața lui celelalte valuri spulberându-se de țărm. "Dumnezeule, ce groaznic - spuse valul. Iată ce o să ni se întâmple!"
În urma lui mai veni un val. Îl vede pe acesta cam posomorât și îl întreabă: "De ce ești așa de trist?"
Primul val îi spune: "Nu înțelegi? O să ne spargem toți de țărm! Toate valurile o să fim nimic! Nu înțelegi cât e de îngrozitor?"
Al doilea val spune: "Nu, tu nu înțelegi! Tu nu ești un val, ești o parte din ocean!"
(Mitch Albom)

Nu știu de ce zâmbesc... Copilăria determină destinul fiecăruia dintre noi. Trăim povestind ceea ce suntem, iar matca fiecărei vieți se dezvoltă și se definește dinăuntrul copilăriei. Am trăit între două lumi, cea a satului, plină de taină, rezistând prin umor, încărcată de tentații și vânzolită de timpuri potrivnice ființei și rostului... și cea a orașului Botoșani, cu farmecul și amestecul lui de culturi. Universul Eminescu, matricea magică a locului, străzile cu case boierești, fiecare având o poveste în spate, perimetrul grădinii publice, unde umbrele nopții călăuzeau fiecare sărut al liceenilor, dar și calitatea și influența culturii evreiești (mulți spectatori ai teatrului și ai filarmonicii, ca și profesoarele mele de limba română aparțineau acestei minorități), precum și a celei grecești și lipovene, care, din motive diferite aveau comunități stabile în urbea mea. În 11 septembrie 1947, la ora prânzului, în plin soare, într-o lume speriată, flămândă, năpăstuită, mama mea, Maria, mă arăta vieții, firav și neajutorat. Cei din jurul meu spuneau că voi muri până seara... Și atunci mama, tânără și neștiutoare, însingurată din cauza faptului că tata, Visarion, era fugar, hăituit de securitate, pentru simplul fapt că era membru în conducerea superioară a Partidului Național Țărănesc, m-a strâns în brațe, m-a acoperit peste scutece cu o broboadă de borangic a bunicii pe care n-aveam s-o întâlnesc vreodată, fiind plecată dincolo și a început să sufle aer din corpul ei pentru a mă încălzi. N-am murit până seara și relația mea cu mama a dat copilăriei tensiune și poezie deopotrivă. Am trăit amândoi, eu, singurul bărbat al familiei și mama, atacată de pretutindeni, o relație de necuprins în cuvinte, care în mod sigur m-a format și m-a obligat să trec peste toate răspântiile așezate înaintea mea.

Acum chiar râd... Jucam teatru în curte, împreună cu prietenul și fratele meu de cruce, Celu... iar la Liceul "Mihai Eminescu", am încropit o "trupă" de teatru... Viorel - prieten de-o viață, Mariana, Cornelia, Costel Mânzatu... pe unii i-am uitat. Jucam Goldoni și Caragiale, frânturi din dramaturgia eminesciană și, câteodată, texte post-post-moderne, adică luam fiecare câte un volum - piese diferite și autori diferiți și construiam un dialog al versiunilor ce se nășteau din această improvizație. Îmi aduc aminte că am jucat O întâmplare cu haz de Goldoni, unde eram regizor, scenograf, interpret, recuziter și "impresar"... Apoi, pe scena teatrului din Botoșani, E vinovată Corina... Doamne ce palmă am primit de la Melania... M-am îndrăgostit de Doina, iubire de adolescent, curată, adâncă, de neuitat. Profesoarele de română, franceză, rusă și latină, doamnele Droitter, Andrieș, Popovici, Merescu, Motilică și Schifter, au fost, sunt și vor fi pentru totdeauna noblețea începutului meu artistic.

Bucuria vine din oferta sufletească cu care te arunci în lume. Știu că nu știu, atunci când nu mai pot că trebuie să pot... și încerc întotdeauna să nu mă treacă viața fără ca eu să nu mușc din ea și, apoi, trăgând aer în piept, curățit de nimicnicia ce mă atacă, să pot cânta, fluiera, recita, striga ceea ce îmi place, ceea ce vreau și ceea ce simt. Trăiesc-trăind... cu frică, neliniște, iubire, speranță și dorință de a înțelege și de a lupta.

Nu știu și nu vreau să aflu ceea ce se crede că ar fi Succesul... Încerc întotdeauna să mărturisesc ceva, acel ceva care, stăpânindu-mă pe mine și obligându-mă la spovedanie, să poată interesa și pe ceilalți, pe cei aleși, adică pe cei care vor să caute înțelesuri pentru înțelegere. Bucuria comunicării este singurul meu succes, așa cum am mai destăinuit.

Sunt regizor de teatru datorită lui Radu Penciulescu, profesorul meu, lui Liviu Ciulei și Lucian Pintilie, lui David Esrig, pentru că le-am văzut spectacolele. Sunt regizor de film prin contactul cu cinemaul lui Bergman și Buñuel, lui Wajda și Tarkovski, lui Forman și Pollack, lui Lynch și Mihalkov... Scriu scenarii de teatru și de film, fascinat de Cehov și Kafka, de Lampedusa și Pirandello, de Caragiale și E.A. Poe. Am ieșit în lume atunci când trebuia, cu spectacole și filme, iar familia mea artistică cuprinde generații de iluminați... de la Sofocle la Nietzsche, de la Büchner la Bruegel. Am trăit și trăiesc admirând arta colegilor mei Andrei Șerban, Aureliu Manea, Cătălina Buzoianu, Dan Micu, Silviu Purcărete... În rest, momente, locuri și întâlniri care scrijelesc...

Teatrul îmi dă voie să visez. Teatrul e o formă de libertate, de descătușare, de evaziune dintr-o lume dominată de constrângeri, tipare, restricții sau norme și tabu-uri. Teatrul este ceea ce fiecare găsim în el... Pentru artist, teatrul e dialog și comunicare, pentru public teatrul poate fi delectare, inițiere sau chiar civilizare. Teatrul, în general, nu are un singur sens și nu suportă o singură definiție. Pentru mine teatrul este neliniște și revoltă, compasiune și disperare, stare de veghe în care sunt implicat, deopotrivă, ca martor, acuzat, procuror și judecător, într-un proces fără început și fără sfârșit, care începe și se sfârșește în fiecare clipă, în ecoul său.

Clipa buric al timpului - A. Jarry.

Sunt un om norocos... Norocul meu e credința în Dumnezeu, părinții pe care i-am avut, Veronica, Felix și Cristian, familia mea, acum întregită cu Roxana, Amelia, Natalie, Alexandre și micuța Sophia... Prietenia cu George Banu (încă e prezență vie) și Monique Borie, și cea devenită amintire cu Robert Corrigan, Ihab Hassan și Innokenti Smoktunovski... De curând, noi prieteni, Bujor și Dan Prelipcean, Atena Elena Simionescu, Constantin și Tania Chiriac, Anca Rusu, Aurelian Bălăiță, Sorina Bălănescu, Călin Ciobotari și Părintele Teodosie, starețul Mânăstirii Zosin. Dar, și prieteni de suflet de peste mări și țări: Doina Șipoș, Iulian Negulescu, Viorica Samson Manea, Oana și Ștefan Cajal, Daniela și Thanos Kamiliotis, Adina Bardaș. Neamul meu, prietenii din copilărie, actorii pe care îi iubesc, din lume și din țară, scenografii și compozitorii cu care am lucrat, toți au dat binecuvântarea lor norocului meu. Știu să mă surp, pentru a reuși apoi ridicarea deasupra prăpastiei. Gândesc cu sufletul, iar mintea mă înțelege și dă deplinătate faptelor. Frica are leac în arta mea. Gonesc pe nisip, dar deșertul de sub mine îmi întreține imaginația. Trăiesc în țara pe care o iubesc, dar unde, atunci când se spune adevărul, nu este nimic adevărat. Farmec și destin tragic deopotrivă...

Singurătatea este temă majoră în creația mea, alături de ambiguitatea actelor umane și de degradarea ce ne amenință continuu. Când eram tânăr, credeam că autoritatea înseamnă putere, și că disciplina și ordinea întrețin responsabilitățile... Acum știu că dragostea poate să ne împlinească, iar vina nu e numai în Celălalt, ci și în tine... Artistul trebuie să-l caute necontenit pe omul care a fost cândva liber. Frumusețea, adevărul și iubirea sunt umane, iar umanul este întotdeauna actual.

"Poți avea o capacitate intelectuală mare, poți fi genial la matematică și să ai abilități lingvistice de necontestat, dacă eșuezi la capitolul inteligență emoțională, dacă nu iubești în mod constant, chiar fără de măsură și nu te iubește nimeni, nimic nu mai contează. Am fost sus acolo unde majoritatea oamenilor vor să ajungă. Nu e nimic acolo.. E pustiu. Întoarceți-vă la lucrurile simple." (Kim Ung-Yong - sud-coreeanul cu cel mai ridicat IQ din lume - 210)

Teatrul adevărat, teatrul bun, teatrul viu, teatrul profund, teatrul expresiv, teatrul-teatru... este întotdeauna un experiment fascinant. Modelele experimentale întrețin dezvoltarea formelor, iar istoria artei nu este altceva decât istoria formelor în succesiunea lor. Creația teatrală este împlinită într-o echipă, în care personalitatea fiecăruia se impune într-o legătură organică unitară, ce aruncă în aer anarhia orgoliilor. Întrebările despre ierarhizări și ierarhii nu-și au rostul în lumea creației.

Teatrul este întâlnirea dintre public și actori, dăruită de dramaturg, inițiată și călăuzită de regizor, prin expresie scenică. Există piese de teatru care suportă doar spectacolul conținut în scriitură, dar și piese care oferă partituri de spectacol nenumărate, necunoscute, surprinzătoare...

Teatrul e mai adevărat decât viața, viața e mai puternică decât teatrul - iar moartea e cea care obligă, și viața și teatrul, să se unească și să strige:

Atenție mărită, domnilor, atenție mărită! - semnal avertisment în Înghițitorul de săbii.

Trebuie să conștientizăm că fără teatru orice comunitate e lipsită de strălucire. Spectacolul de teatru întărește virtuțile dialogului. Provoacă întrebări despre existența fiecăruia dintre noi, și în ultimă instanță, teatrul aduce prin meditația sa - cunoaștere. Teatrul dă putere vieții și întărește încrederea și responsabilitatea umană. Teatrul e bucurie și atracție către necunoscut...

Numai acele spectacole care creează o dezvoltare armonioasă și performantă pe toate palierele interpretative pot interesa, atrage, tulbura, năuci... Adică să întâlnim actori excelenți, scenografie expresivă, coregrafie integrată conceptului scenic și în ultimă instanță viziune regizorală seducătoare, incitantă.

Publicul vine în sălile de spectacol atras de ineditul reprezentației, dorind să se implice în interogațiile spectacolului, sau, poate, pur și simplu, pentru delectarea pe care scena o celebrează împreună cu spectatorii. Teatrul, până la urmă este o relație erotică, un frison în îmbrățișarea scenă-sală. Teatrul are rang nobiliar, are carismă, are virtuozitate.

Întotdeauna colegii regizori și scenografi au reprezentat pentru mine prin spectacolele lor un dialog profesional, o șansă de cunoaștere, o experiență. Maeștrii români sau străini care mi-au marcat cariera, colegii de generație sau studenții care sunt azi regizori importanți, cu toții sunt pentru mine familia -...

Am debutat împreună cu Vladimir Găitan, Liviu Rozorea, Mircea Diaconu, Constantin Măru și scenografii Vittorio Holtier și Georgeta Cara, în 30 ianuarie 1970, în ziua de naștere a lui I.L. Caragiale, cu spectacolul Cartofi prăjiți la orice de A. Wesker, la studioul Casandra al IATC-ului. Am lucrat cu același nucleu de echipă în teatru și film o bună perioadă a începutului meu de carieră.

Am colaborat excelent cu actorii Constantin Adamovici, Larisa Stase-Mureșan, Vladimir Jurăscu, Margareta Avram, Robert Linz, Ovidiu Ghiniță, Gheorghe Nuțescu, Melania Ursu, Anton Tauf, Eusebiu Ștefănescu, Valer Dellakeza, Bujor Macrin, Mihaela Trofimov, Cornel Cimpoaie, Andrei Finți, Dana Pocea, Lucian Iancu, Nina Udrescu, Sebastian Comănici, Doru Buzea, Sorin Leoveanu, Ramona Dumitrean, Ștefan Sileanu, la Arad, Cluj, Târgu-Mureș, Timișoara, Craiova, Piatra Neamț, Brăila, Botoșani, Constanța, Ploiești, Sibiu și București.

Am construit o echipă împreună cu Florin Zamfirescu, Dorina Lazăr, Corneliu Dumitraș, Rodica Mandache, Traian Dănceanu, Gelu Nițu, Constantin Cojocaru, Irina Mazinitis, Ileana Cernat, Adrian Vișan, Răzvan Vasilescu, Radu Panamarenco, Ion Anghel, Jeanine Stavarache... și scenografii Vittorio Holtier, Daniela Codarcea și Octavian Dibrov la Teatrul Giulești.

Am avut privilegiul să lucrez cu: George Constantin, Victor Rebengiuc, Valeria Seciu, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Rodica Tapalagă, Ștefan Iordache, Leopoldina Bălănuță, Gilda Marinescu, Mircea Diaconu, Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Dorel Vișan, Mitică Popescu, Carmen Galin, Liliana Tomescu.

În ultimii ani m-am întâlnit pe scenă, în film și la radio cu Ilie Gheorghe, Mircea Rusu, Maia Morgenstern, Petrică Gheorghiu, Vasile Nițulescu, Rodica Popescu-Bitănescu, Dan Condurache, Claudiu Bleonț, Eugenia Maci, Valentin Uritescu, Costel Constantin, Luminița Gheorghiu, Adriana Trandafir, Marian Râlea, Dana Dogaru, Richard Bovnoczki, Marius Manole...

Au debutat alături de mine Mihai Calotă, Cristiana Răduță, Claudia Negroiu, Eduard Dumitru, Cristina Drăghici, Andreea Vasile, Ioana Anastasia Anton. M-au inspirat și susținut conceptual compozitorii: Aurel Stroe, Mircea Florian și Aurelian Octav Popa.

... De la o familie la un neam.

Dragostea pentru teatru s-a construit în mine ca o tentație către taină. Iubesc actorul, cred că el este viața scenei, iar spectacolul este o întâlnire misterioasă. Muncesc cu o stare de nebunie înăuntrul meu. Încerc să cuprind relațiile conflictuale într-o plasmă de incitare reflexivă... sunt atent la nuanțe, pătimaș, obsesiv, dar, în același timp lucrez cu anumită seninătate pentru că, cum spuneam, teatrul e bucurie. Teatrul meu e adâncit în tensiunile existenței și caută mereu să găsească o soluție pentru ca munca artistică să nu fie doar risipirea prin și în delectare.

Profesorii din liceu, prima dată, apoi cei de la facultate, au creat în mine disponibilități pentru înțelegere... Radu Penciulescu mi-a dat libertatea să devin regizor... Tot el a fost acela care a punctat în viața mea traseul nemărginirii... Prieteni și parteneri de gând din Suedia, Islanda, SUA, Rusia, Brazilia, Germania, Franța, Italia, Polonia, Ungaria, Grecia, cu care am colaborat în toți acești ani, mi-au întărit puterea credinței în rostul profesiei de regizor. Studenți, actori, colegi din generații diferite, personalități de prim rang la nivel mondial, cu toții m-au întinerit și mi-au îmbogățit solitudinea. Fără ei nu aș fi avut nici puterea, nici șansa de a trece peste praguri, peste nesiguranță, peste oboseală, peste durere... m-au salvat. Ei împreună cu familia mea: cei doi copii, Felix și Cristian și, dintotdeauna, Veronica.

Cred că artistul trebuie, în primul și primul rând, să aibă personalitate, conținut interior, adică să înțeleagă mai adânc, să vadă mai departe, să nu știe că știe, și deci să caute, să caute, să caute altfel decât ceilalți... Explorarea e temeiul călăuzirii lui.

De cele mai multe ori place audienței un spectacol incitant având strălucire și nimb artistic sau poate să placă la lume un spectacol care relaxează, care provoacă bună dispoziție și în același timp conține înțelesuri. Dar, de obicei teatrul rezistă și se impune tocmai datorită faptului că fiecare dintre spectatori poate gândi diferit ceea ce a văzut și apoi rămâne întrebarea: ce ne place când suntem atrași de un spectacol. Probabil ceea ce vedem și ceea ce auzim, cum spunea Hamlet. Deci, integralitatea valorică a reprezentației.

Fiecare spectacol are publicul lui. Reprezentația cheamă spectatorii și calitatea interpretării înnobilează.

Lumea vine la teatru când are o minimă pregătire la nivel emoțional și spiritual. Vine de obicei fiindcă își dorește această întâlnire. Contează distribuția în primul rând, apoi viziunea ce integrează textul în spectacol conferindu-i o nouă identitate. Lumea aplaudă ceea ce spectacolul propune și realizează exemplar. Prin teatru poți trăi mai multe vieți. Virtuozitate și magie ademenitoare.

Îmi amintesc că atunci când am zburat prima dată spre pământul american, tulburat de trecerea Oceanului, m-am tot gândit la ce ar trebui să fac eu acolo, ca regizor, pentru ca ei, americanii, să mă înțeleagă. Și chinuindu-mă așa opt ore și douăzeci de minute, cât am survolat o parte din continentul european, Atlanticul și nordul continentului american, mi-am dat seama că singurul lucru pe care pot să-l fac este să rămân eu însumi, puternic în neliniște și în nădejde, răspunzător față de mine însumi. Nu mi-am schimbat felul de a lucra, am lucrat cu actorii americani la fel cum am lucrat și cu actorii români, sau cu cei ruși, nemți, suedezi sau islandezi. Adică: direct, simplu, arzând.

Fac teatru și film tulburat de teatru și film, îndrăgostit de teatru și film, încercând ca arta mea să nu însemne numai un mod de a izbuti - lucru care până acum mi se părea foarte important - ci și un mod de a învăța-a pierde!... îmi doresc să mă scufund împreună cu închipuirile mele în zone neexplorate până acum. Unde o să ajung până la urma? Vreau să ajung undeva, oare, până la urmă? Vreau să ating zona tainică a vieții unde tulburarea are limpezime adâncă! Spectacolul este răspântia unui crez.

Când sunt întrebat: "Dacă ai mai începe o dată viața, te-ai face tot regizor?". Răspund liniștit: "Nu! Acum știu despre ce este vorba în regie, nu pentru că am făcut-o foarte bine întotdeauna, dar știu ceva despre tainele ei!"

Probabil că aș folosi regia ca să descopăr o stea. Aș vrea să fiu și eu unul dintre oamenii care zboară printre stele, da, un fel de astronaut, dar nu neapărat un profesionist ci așa, simplu, un călător care ar ajunge, să zicem pe o stea geamănă cu Pământul, unde poți iubi și muri, cânta și visa, și unde nu există ură, minciună, boală, trădare... unde nu există mârșăvie și politică vinovată.

Mulțumesc lui Dumnezeu că ura nu m-a stăpânit niciodată, că înțeleg cu sufletul și mintea deopotrivă, că mă pot judeca aspru pentru ceea ce greșesc, iar suferința și disperarea sălășluiesc în vitalitatea mea păstrând-o sănătoasă; pot să plâng pentru bucuriile dăruite și simt în întreaga mea ființă harul cel iluminat de înțelegere. Am învățat în liniște să îmbătrânesc, trăiesc mai adânc fiecare clipă știind că mă părăsește. Lumina zilei mă cuprinde înseninându-mi frământările, spaimele, iar întunericul nopții mă fascinează, pregătindu-mă pentru necunoscut.

Neliniștea este și ea energie a vieții.

Trăiesc iubind viața, fără panică, în așteptarea sfârșitului de aici... Poate când începem să coborâm, fluierăm din nou. În tinerețe ești deschis pentru că vezi totul în fața ta, absorbi realitatea, o simți în întreaga ta ființă. în timp ce o respiri, nu constați nimic și trăiești, trăiești, trăiești... Miza teatrului este înscenarea vieții, iar vitalitatea sa protecția tristeții.

Nu există decât puterea ta de a iscodi, de a pătrunde, de a înțelege, de a afla... Judecata se supune acestei energii. Nu comentariu, ci trăire. Trăiești liber și nu te încurci cu nimic... La bătrânețe cauți să justifici, să explici, să te impui, să nu pierzi... și atunci te întuneci, nu ai obrăznicie curată, proaspătă, inocentă. La bătrânețe nu poți minți sincer și profund, te plimbi printre adevărurile tale uzate, stinse, obosite. Șansa la bătrânețe e doar apropierea morții.

Această prezență, certă în fiecare clipă, te poate scoate din clișeu, poate fecunda și biciui apatia. Ea, Moartea, este puternică și adevărată, e constantă, e VIE... Trebuie să o lași să te pătrundă pentru a te vitaliza fulgerător și intens, scurt, foarte scurt, pentru puțin timp... Atunci pot apărea marile surpări de care te poți ajuta pentru ultima dată... Cascade, căderi, toboganul abrupt. Pari din nou puternic. Tânăr ca intensitate. Ești prins de viața care se luptă cu sfârșitul din tine. Tăcerea violentă și tăcerea fulgerătoare împreună. Totul e să fii disperat cu adevărat și să poți erupe din nou. Să te înalți pe disperarea ta. Să o pătrunzi și s-o alinți pentru a o stăpâni o clipă. Cea mai lungă, mai însemnată și mai scurtă clipă. De aici poate veni, acum, spre tine suflul creației. Viața ideilor care luptă să-și însemne în caligrafii necunoscute sfârșitul.

Anii au gonit... Am împlinit 75 de ani și mai bine de jumătate de veac de carieră...

Simt neîmplinire și neliniște. Bucurie adâncă și teamă sănătoasă. Atârn de unda timpului... Sunt bine, cum s-ar zice, întreg la minte și la trup, am o familie apărată de Dumnezeu, o iubesc curat pe Veronica, la fel ca acum aproape 57 de ani, când undeva în poarta Liceului Matei Basarab, i-am sărutat pentru prima dată privirea... îi iubesc și sunt mândru de Felix și Cristian, băieții noștri, cărora le-am respectat întotdeauna personalitatea chiar dacă, de multe ori, nu am știut să-i înțeleg ca tată-prieten. Cred cu seninătate în rosturi, în miracolele dăruite de Cer, în starea de veghe a rațiunii și lucidității, în darul lacrimilor, în suflet, în ceea ce nu moare... după ce părăsim acest tărâm.

Învăț zi de zi, amenințat de propria nimicnicie și vanitate, arta de a trăi. A trăi pentru a înțelege cum trebuie să înveți a muri... pentru a ilumina firav veșnicia. Bucuria în fragilitatea făpturii mele mi-a fost întărită de magia teatrului și a filmului, de universul întrebărilor dintotdeauna aceleași: de ce?, pentru ce? Frumusețea prieteniilor, a întâlnirii cu Celălalt, a comunicării tensionate dar fascinante între generații (mă refer în primul rând la studenții cu care lucrez în diferite locuri din țară și din lume) îmi întăresc puterea credinței în comuniune. Frica de ratare, singurătatea care m-a ales ca discipol pentru a mă iniția, momentele de lașitate, senzualitatea dorințelor, sfidarea tabu-urilor, aventura și rezistența la aventură îmi definesc structura și identitatea.

Da... și la această vârstă, toamna cheamă melancolia la desfrâu...

Cred că am făcut câteva spectacole care interesează și astăzi: Unchiul Vanea la Cluj, O noapte furtunoasă și Woyzeck - la București, Trei surori - la Timișoara, serialul radiofonic inspirat din universul cehovian Un duel în ziua nunții, Livada de vișini la Craiova, Noaptea bufonilor și Woyzeck la Sibiu, Carnavalul - la Chișinău, Hughie și o altă Noapte a bufonilor la unteatru și Nocturnele lu' Leonida la Teatrul Dramaturgilor Români... Am chestionat prin atitudine violentă timpul detenției în care am trăit. Revolta profundă, necruțătoare, tragică, disperată, sarcastică, vibra esențial în conștiința reprezentațiilor: Procurorul - la Târgu Mureș, O pasăre dintr-o altă zi - la Cluj, Cartofi prăjiți la orice, Da sau Nu, Echipa de zgomote - la București... Am născut - împreună cu Vittorio Holtier, Dorina Lazăr, Florin Zamfirescu, Corneliu Dumitraș, Gelu Nițu - o versiune scenică mitică, poezie rituală tragică în răspântia suferinței și ambiguității actelor umane: Năpasta. Unele montări le-am gândit bine și au ieșit stângaci, altele s-au împlinit prin măiestria jocului... Unele au nedumerit sau nu au fost înțelese, altele au strălucit... multe s-au blocat în propria lor construcție scenică. Dintr-un număr de neverosimilități se poate naște o certitudine.

Barbarii, Pescărușul, Siswe Bansi a murit, Pasărea Shakespeare, Vinovatul, Meșterul Manole, Astă seară se improvizează, Revoluția oarbă în țară, Richard III, Unchiul Vanea, Richard II în Statele Unite, Un carnaval al dragostei în Suedia, Neînțelegerea în Germania și D'ale Carnavalului în Islanda - sunt traseele și răspântiile carierei mele. Prin Caragiale am ajuns regizor la Teatrul de Artă din Moscova, dar și invitatul lui Joseph Szayna în Polonia, la Teatrul Galleria, apoi Fulbright-ist în Statele Unite. Vie și liberă mi-a fost copilăria prin Eminescu și mistuitoare tinerețea prin Dostoievski.

Shakespeare, Cehov și Caragiale m-au imaginat artistic. Prin ei am învățat să pătrund, să văd, să caut, să nu știu... Vulnerabil și pătimaș, puternic și înfricoșat, tandru și violent, exploziv și trist, excesiv și fragil, trăiesc și am trăit intens, riscant, deznădăjduit, încrezător, fericit în neliniștea mea vitală, fiecare clipă a unui timp tulbure. Am sperat, am greșit, am ratat, am pierdut, am trăit cu porunca de a înmulți Darul...

M-am întărit apoi cu dragostea pentru film, cu vraja exprimării lucrurilor absente, cu patima ieșirii la lumină a nevăzutului cum spunea Orson Welles. Am gândit o lume a mea cu tot ce-mi întreține neliniștea pentru a crea echivocul trăirilor, taina relației bărbat femeie, seducătoare și chinuitoare, deopotrivă, pentru a destăinui deznădejdea și singurătatea...

Filmele Înainte de tăcere, Înghițitorul de săbii, Năpasta, Punct... și de la capăt, Vinovatul, Luna verde și Ana vorbesc despre timpuri diferite, despre tentații și praguri umane, despre artă și putere, despre ceea ce știm, despre ceea ce credem că știm, despre ceea ce ascundem. Și cum spuneam, gândesc cu sufletul și mintea mă călăuzește.

Nu mai sunt tânăr încât să am tot timpul înainte, dar nici atât de bătrân încât să se fi stins totul în mine... sunt obligat să-mi transform visurile în sprijin pentru existență.

Mă pregătesc să încep repetițiile la T.N.B, cu Act venețian de Camil Petrescu. În anul 2022 am publicat la Editura Academiei Române volumul Caragiale Vizionarul iar la Iași, editura Junimea a tipărit Alexa Visarion sau destinul vocației. Ecourile amintirii, volum coordonat de Elena Saulea și Ștefan Anton Saulea. Sunt marcat de aceste vremuri confuze, în care omenirea pășește pe un făgaș necunoscut. Neliniștea care mi-a guvernat existența s-a amplificat. O luptă disperată se dă în mine, între ceea ce trebuie și ceea ce simt. Trebuie să trăiesc, să onorez acel sâmbure de viață care a rodit și pentru care s-au sacrificat părinții, soția, copiii, prietenii. Simt că picioarele îmi sunt ca legate de ghiulele de plumb, că e greu de mers înainte.

Problema nu e doar a unei creații libere, ci substanțialitatea sa în libertate și responsabilitate, ceea ce înseamnă o șansă atât pentru creator cât și pentru publicul său, de a dialoga fără nici o deturnare de la sensurile adevărate. Totdeauna există o conjunctură, și întotdeauna, din păcate, interpretările rup, denaturează ceva din esența fenomenelor. Acum, problema nu e de a activa oricum, ci de a căuta să semnifici...

Caut mereu, sisific, noblețea profesiei.

Starea mea e un amestec de stări. E o veghe în care frica și nostalgia copilăriei, înțelegerea și deruta, s-au îngemănat în răspântiile și pragurile bătrâneții.

Trebuie să continui jocul, trebuie să mă ofer până la capăt, am obligația de a nu renunța, când mistificarea e hegemonă, și renunțarea e un lucru atât de firesc...

Melancolia e grația durerii - ne spune Kierkegaard.

Trăiesc, sufăr, gândesc... Trăiesc, visez, aștept... trăiesc. Ce bine că trăiesc astfel... trebuie să ai suflet ca să poți simți și gândi limpede, ai nevoie de o dimensiune interioară, care vine prin tine, trece în ființa ta, o iluminează, dar nu îți aparține... te călătorește... Suntem într-o preumblare în care inutilitatea are rang de măreție.

Arta e energie și meditație deopotrivă, neliniște...

Această tensiune mă leagă de public, mă întreține și mă face să încep în fiecare dimineață ziua, căutând în lumina de afară, cenușie sau strălucitoare, să văd dacă s-a iluminat cu ceva tăcutul mister din ființa umană.

Când iubești mergi prin cuvântul iubire. Când cunoști mergi chiar fără s-o știi prin cuvântul cunoaștere. Când rătăcești mergi prin cuvântul rătăcire, ca fiul risipitor.
Numai când mergi prin viață și când pătrunzi mai adânc în ea, mergi prin cuvântul moarte - i-a plăcut gânditorului Heidegger să afirme.
Dar poate voia să spună "Mergi prin temeiul vieții", nota Constantin Noica.

Există în Bucegi, la 1.300 de metri, o cascadă. Se spune că de aici a băut apa vieții Zamolxe. Cascada celor șapte izvoare, așa se numește. Voi merge acolo, voi sta șapte zile, și voi bea în fiecare dimineață apa unui alt izvor al cascadei... Șapte izvoare, șapte zile... Apoi, noaptea, acolo între stânci, voi ridica ochii la cer, voi privi Calea Lactee ca să mă înseninez înăuntrul meu... și așa, în liniște, cu apa cea mai curată din lume în trupul meu, să proiectez trecerea dincolo... curat și limpede... Să iau doar sufletul călăuză. Atât! A!... și să las toate gândurile aici pe pământ... să rodească amintiri.

Trec, trec anii... E dimineață și... ceață. Mă uit în oglindă, uimit, ca de fiecare dată în ultimii ani, văd în fața mea, aburit, un chip, dinăuntrul căruia zâmbește, cu tristețe, un copil. Doamne, cât de neîmbătrâniți rămânem! Și totuși cât ne degradăm...

Cam fuge viața... și doare!

A... o altă filă cu o însemnare din vremea studenției - Când Dante, exilat din Florența, trecea pe străzile Ravennei, cineva, zărindu-l, a spus: "Uite-l pe cel care a fost în Infern."

Cred cu seninătate în rosturi, în miracolele dăruite de Cer...