Douăzeci şi unu - Păsărica!
Nu are nici un sens să vă descriu în amănunt Disneyland-ul. Dacă n-aţi fost acolo sunt sigur că aţi văzut suficient de multe reportaje pe la televizor ca să vă fi făcut o impresie. Partea proastă e că deşi eu însumi aveam impresiile făcute pachet şi postate undeva pe cerebel, impactul direct cu parcul mi le dinamitează. Dintr-un singur motiv: am senzaţia că tot mapamondul s-a grăbit să vină la Disneyland exact în această zi. E o aglomeraţie atât de mare încât printre copii isterizaţi de personajele gigantice din desenele animate şi adulţi la fel de isterizaţi de proprii copii isterizaţi mă simt ca o girafă care a nimerit într-un adăpost antiaerian pentru pitici.Dacă îmi făceam vreo grijă că arăt stupid cu peruca lui moş Oase-Lungi pe cap, ei bine, măcar de complexul ăsta am scăpat. Nimeni nu pare să aibă timp pentru analize vestimentare, cu atât mai mult cu cât toată lumea pare a se afla în căutarea unui accesoriu cât mai fistichiu cu care să-şi definească prezenţa aici. Mi-am făcut rost de o hartă a parcului şi, purtat de mulţime, încerc să stabilesc cât de cât un azimut. Ca de obicei, nu ştiu ce caut însă nu-mi mai fac griji: voi ajunge cu siguranţă cumva acolo unde trebuie.
Aş putea să hălăduiesc pe străzile parcului, să merg în Adventureland, să cunosc piraţii din Caraibe sau pe Indiana Jones sau aş putea să ajung în Fantasyland (de parcă nu fantazez suficient de două zile încoace!) pentru a-i face o vizită Frumoasei din Pădurea Adormită, a mă pierde în labirintul lui Alice sau a mă învârti în caruselul lui Lancelot. La fel de bine m-aş putea îndrepta către Discoveryland sau către studiourile Walt Disney unde m-ar aştepta rollecoastere uriaşe, fraţii Lumiére şi carpetele zburătoare. Aş putea să mă "calmez" în Disney Village, la una dintre cafenelele Planet Hollywood, Rainforest sau Cafe Mickey. Aş putea juca golf, aş putea "trage" la unul dintre multele şi costisitoarele hoteluri - ce-aţi zice de Sequoia Lounge? - aş putea să fiu copil mare pentru o zi, să mănânc turtă dulce până îmi crapă stomacul, să merg cu trenuleţul printre copaci exotici şi să uit de ce mă aflu aici, concentrându-mă pe bucuriile unei lumi minunate în care oricine şi-ar dori să trăiască, dacă nu o viaţă măcar o bună bucată din ea.
Nu mă decid însă spre ce colţ al parcului să mă îndrept şi merg la întâmplare, fascinat de culorile unui spaţiu care ar fi mult mai adorabil dacă, totuşi, n-ar fi chiar atât de populat. În scurt timp mă cuprinde o uşoară senzaţie de ameţeală, care se instalează din ce în ce mai pregnant, ca o inundaţie provocată de nişte vecini neatenţi "de sus". Aş vrea să mă opresc un pic, să găsesc un punct de sprijin pentru câteva minute, poate chiar să mănânc ceva, un hamburger sau o prostie de vată pe băţ roz.
Înotând prin mulţime către marginea drumului nimeresc în cele din urmă lângă un foişor micuţ pe care nimeni nu pare a-l băga în seamă. Şi nici nu prea ar avea de ce: e o construcţie banală din lemn, chiar nepotrivită pentru decorul locului. Foişorul are cinci laturi scurte şi un acoperiş dintr-un soi de stuf vopsit în albastru. În mijlocul lui stă proptit un fotograf care pare să urmărească cu interes mulţimea ce i se scurge prin faţa ochilor. Are un aparat vechi, chiar antic, din acela cu burduf, sub mantia căruia trebuia să-ţi bagi capul pentru a face o poză şi prima întrebare care-mi vine în minte e cine naiba s-ar lăsa fotografiat de el şi, în cazul fericit că acest lucru s-ar întâmpla, când ar primi poza şi cum?
Pe măsură ce mă apropii însă de foişor, ca un naufragiat care caută să atingă insula providenţială, realizez că fotograful nu e chiar un personaj obişnuit. Deşi e îmbrăcat într-un costum negru, aş spune impecabil, cu dunguliţe gri, subţiri, la care a asortat o cămaşă albă şi o cravată neagră cu inserţii argintii, cel despre care vă vorbesc nu pare să aibă mai mult de zece ani. E un fotograf-copil şi zău că nu m-am mai lovit vreodată de cineva care să-şi joace mai serios rolul ca el. Nici nu păşesc bine în foişor (nu de alta dar "lângă" n-aş avea unde să stau din cauza aglomeraţiei) şi puştiul mă ia în primire pe un ton atât de serios încât mă întreb dacă nu cumva înfăţişarea lui e doar masca unui adult pus pe şotii.
- Bine aţi venit, domnule, vă aşteptam! Vă rog să-mi permiteţi să vă fac o fotografie. Trebuie să ştiţi că odată intrat în studioul meu fotografic este absolut obligatoriu să îmi pozaţi. Colecţia mea trebuie îmbogăţită, iar dumneavoastră vă veţi alege cu o minunată fotografie sepia. Aş vrea să vă rog să vă faceţi comod şi să vă aşezaţi pe acel scaun, vom fi gata în câteva minute.
Observ că pe una dintre laturile foişorului se află un taburet cu tapiţerie de piele albastră. După ce şi-a spus monologul, puştiul face o plecăciune şi se apucă de lucru, îşi pune aparatul pe un trepied, scoate nişte plăci din el, în fine, se preocupă. Ce ar trebui să fac în această situaţie, în afară de a mă aşeza pe taburet şi a aştepta în linişte "păsărica"?
Sincer, habar n-am! Aşa că nu-mi rămâne decât să iau loc, considerând că orice întrebare în plus e inutilă. Pregătirile încetează, aştept ca puştiul să facă poza, dar mai înainte el se apleacă şi, pesemne de la un buton secret aflat în spatele unei scânduri, eliberează în eter un fond muzical care automat ia locul zumzăitului enervant al mulţimii.
E o muzică veche. Un acordeon cu iz de mahala, dar cu ştaif atât de romantic încât simt că mă topesc; dintr-o dată toată nebunia parcului de distracţii se estompează, mulţimea se pierde în decor, decorul se pierde în mulţime, Svetlana pluteşte deasupra foişorului, privindu-mă cu mult verde. Iată de ce mă îndruma Eshe spre lumea minunată - până la urmă şi hologramele sunt mai bune decât nimic, nu-i aşa?
- Domnule, vă rog să priviţi spre mine! Aranjaţi-vă un pic părul, aaaaşa, e perfect...
Privesc. Aranjez. Surâd ca să dau bine. Poc! Iese un pic de fum, imaginea mea e deja pe peliculă. Sau pe... ce-o proiecta-o mastodontul ăla de aparat foto. Gata, pot să plec. Unde să plec? Să mă arunc din nou în valurile mulţimii sperând că voi vedea o Svetlană în carne şi oase în timpul care mi-a mai rămas?
- Stimate domn, fotografia dumneavoastră va fi gata peste un timp pe care numai dumneavoastră îl veţi decide. Din păcate eu nu pot să o developez aici, însă vă voi trimite într-un loc în care totul nu va dura mai mult de un minut. Când veţi ajunge acolo însă... e treaba dumneavoastră.
- E-n regulă, puştiule. Spune-mi cât mă costă şi dă-mi filmul, te rog.
- Vă costă o poveste.
"It's happening again!", cum ar spune o celebră replică. Ăsta ce mai vrea de la mine? Şi de ce?
- De ce?
- Cum adică... de ce, domnule? E simplu. Vă faceţi că nu înţelegeţi? Dumneavoastră îmi spuneţi o poveste, iar eu vă dau negativul. Şi oricum, pentru informarea dumneavoastră, să ştiţi că o copie a fotografiei voi avea şi eu. Sunt colecţionar. Fac fotografii tuturor celor care poartă peruci, iar dumneavoastră sunteţi un personaj interesant pe care, să vă spun sincer, îl aşteptam. V-am pregătit o surpriză, însă mai trebuie să aveţi un pic de răbdare pentru asta. Deocamdată... aştept povestea. Ar fi bine să vă grăbiţi, simt că nu aveţi prea mult timp la dispoziţie. Şi, apropo, dacă se poate, n-aş vrea o poveste cu zâne şi baghete fermecate. Am trecut de vârsta aia. De fapt, am trecut de foarte multe vârste. Vă ascult.
Acordeonul cântă mai departe, foişorul e prins într-un dans nebun iar eu am de inventat o poveste.
Sau poate nu inventator ar trebui să mă numesc...