Experiență (de corporatistă)

"Nu vă irosiți timpul!", "Când faceți ceva, chiar faceți, fiți atenți!", "O oră pe zi faceți ceva pentru voi!", "Nu concurați cu ei, concurați cu voi înșivă!". Poate cele mai importante propoziții pe care le-am auzit în ultimele trei luni.

Am avut parte de o experiență nouă, de un cu totul alt mediu, de încercări, de ajustări, de convingeri. La început nu credeam că voi rezista mai mult de o lună. Simțeam că nu pot sta pe scaun, că trebuie să muncesc în plus să ajung la un anumit nivel, că trebuie să mă transform într-o altfel de persoană. Cumva am trecut peste, cumva am fost destul de capabilă să învăț, am fost destul de capabilă să mă motivez, să mă conving să fac, să mă conving că trebuie să dau cât pot eu.

Cu dureri de spate, somnoroasă, uneori cu gândul în altă parte deschideam ușa biroului după care se aflau colegii. (Fiind o persoană timidă, niciodată nu am știut sau nu mi-a fost ușor să mă apropii de oameni, să mă duc eu prima la ei. Nu găsesc ușor subiecte de discuție cu persoane cunoscute recent.) Mi-au oferit zâmbete, ajutor, motivație și un mediu pe care cu greu o să-l uit. Poate am fost eu norocoasă să ajung într-un așa colectiv, 40 de persoane cu același scop, care practic își doreau același lucru, dar care au putut funcționa așa de bine și așa de firesc împreună.

În final mi-am demonstrat că pot, că sunt capabilă. Iar atunci când am ieșit din clădire, fără laptop, fără legitimație, m-am simțit "goală", m-a copleșit un sentiment de melancolie. Știam că ziua următoare nu o să mai deschid ușa biroului.

Ciudat, nu? Cum unii pot să-și dorească ceva din toată inima, alții să aibă acel ceva și să renunțe, să zică "nu vreau" sau "nu îmi mai doresc". Apoi vine avalanșa de întrebări:" De ce ai renunțat?", "Cum?", "De ce pleci?", "Nu îți place?". Dar tu simți că trebuie să evadezi, că trebuie să dai o șansă milioanelor tale de gânduri și visuri. Știi că e riscant, înțelegi în totalitate la ce renunți, dar dacă nu o faci, te vei crede toată viața o lașă. Și poate de acest cuvânt am tot fugit și de deja celebra replică "ce ar fi fost dacă?".

Uneori simt că timpul trece prea repede. Vreau să pun pauză și să gândesc, să analizez și să mă analizez. Am impresia că totul fuge și că eu trebuie să prind cât mai multe din toate direcțiile. Că trebuie mereu să fac ceva. De aceea probabil am ajuns ca în ultimele săptămâni să plâng, să plâng foarte mult. Trebuie să recunosc că a fost prima dată când am simțit că o să clachez, că nu mai pot, că nu mai vreau. Mă simțeam obosită și obligată să fac lucruri pe care probabil nu mi le doream. Prietenul meu zice că îmi place să mă chinui, să fiu chinuită și uneori chiar tind să îi dau dreptate. Poate că mereu am fugit de a fi catalogată ca o persoana leneșă sau poate îmi spun că dacă alții pot, pot și eu. Cine știe.

Îmi caut drumul prin viață și nu știu dacă sunt mai mult dansatoare, mai mult coregrafă, mai mult corporatistă, un pic din fiecare sau...