Plăți neconforme

Plăți neconforme este a doua povestire care îl are ca protagonist pe intelectualul clujean Tiberiu Mavrodolu. Prima este MacArthur, publicată de asemenea pe LiterNet.

Tiberiu Mavrodolu s-a așezat la birou și s-a autentificat pe platforma de plăți neconforme a marii universități clujene unde cerceta, preda și coordona. Platforma era redată într-un chenar care acoperea doar două treimi din suprafața ecranului. Stema universității era compusă din prea puțini pixeli și era așezată, infirmă, în colțul din stânga sus al chenarului. Dintr-o nepotrivire cu formatul electronic și cu veacul, jumătate de stemă trecuse dincolo de chenar, în albul șomer al restului de rezoluție.

Profesorul Mavrodolu ceruse rambursarea unor cazări la hotel în orașe din nord-vestul țării. Mavrodolu luase parte la niște taclale publice despre soarta românilor și credinței într-un ev al "relativismului și hedonismului galopante" amplificate de dedublări digitale dezonorante, după cum i-a întors-o cândva unui masterand fără lecturi. Trecuse din goana calului și pe la universitățile din Oradea și Baia Mare. Urmele îi erau acoperite și putea invoca interes de serviciu. A petrecut seri la rând în sălile de conferințe ale acelor universități de pantomimă, închiriate cu ora pentru dozele bianuale de paranoia ardelenească xenofobă livrate de Mavrodolu pe 25 de lei de căciulă.

În dreptul cuvântului REFUZAT era o notă in italice hidoase, roșii, mai mici și încovoiate decât celelalte caractere de pe ecran: lipsa reprezentării instituționale. Setul de caractere fusese adăugat sistemului mai târziu, după ce dregătorii universității au mirosit risipa de fonduri specifică deplasărilor. Au instalat, prin codarea primitivă scursă dintr-un asistent universitar, un pluton de execuție pecuniară. Literele erau subnutrite estetic și ultrapotente punitiv, ca niște inchizitori liliputani cu ciocane în loc de mâini.

Sentința era definitivă; spre deosebire de celelalte interfețe ale universității și cele ale universităților străine cu care Mavrodolu se obișnuise, platforma de plăți neconforme nu permitea comunicarea, contestarea, negocierea, crearea unui bilet sau a unui caz. Intransigența chenarului contabil i-a amintit de spectacolul totalitar al ordinului de încorporare. Și cu 30 de ani în urmă, la vederea acelui document, și acum, la vederea refuzului de plată, mădularul nădușit i s-a zbătut în chiloți pentru o respirație sau două și stomacul i s-a întors pe dos și i s-a scurs cu totul printr-o gaură din șira spinării.

"Nu stai tu în câteva sute de lei" i-a spus Vasile, colegul de catedră așezat de cealaltă parte a biroului oval Axon 2 din biroul lui Mavrodolu. Dezgustat de enormitatea emisă de coleg prin jgheabul gălbui al gurii din dotare, Mavrodolu s-a imaginat pentru o clipă un hoplit agil, tânăr și păros, care dezghioacă moaca inamicului Vasile cu sulița din dotare. Mavrodolu i-a explicat ca unui prost (cum o face mai adesea în ședințele de catedră sau de redacție ale revistei academice Remugio Napocensis) că deși 1.504 lei nu e o sumă de aruncat el nu stă, într-adevăr, în acești bani. Dar că universitatea nu i-a refuzat niciodată vreo plată, nici măcar la început de carieră. Sistemele informatice pe care se bazează munca a mii de cercetători și personal auxiliar sunt construite în jurul unor nume, unor coduri personale de decont. Ale sale sunt printre cele 10, poate 20, care nu ar trebui să aibă vreo piedică în decontare sau orice fel de aprobare. Decontul fără comentarii și întârziere era expresia contabilă a unei realități morale, a unei obligații etice la fel de solidă ca o familie cu doi copii, băiat și fată.

Câte nu a făcut el pentru universitate! Orbită de producția și exportul de programatori și ingineri și de asocierea cu politicul și cu profitul, universitatea s-a lepădat, cu timpul, de adevărata sa menire: apărarea cărturarului apusean și a civilizației vestice de coasa sângeroasă, operată de mâini invizibile și abile, a progresului și pieței. Nu poți pune cruciade în proiecte de finanțare. Pierre d'Ailly nu are cum să devanseze polimerii când vine vorba de pilonii europeni ai cercetării. Împotriva ingineriei fără cuget, Mavrodolu și o mână de cărturari clujeni (tom-natici, cum îi place lui Mavrodolu să glumească în postări pe internet) s-au pus de-a curmezișul și au construit un spațiu pentru reflecție, Dumnezeu, și dragoste de carte.

"Vasile, tu știi că love vine de la leubh, care înseamnă atât dorință cât și grijă? Pe mulți ambiguitatea asta i-ar speria. Și asta nu doar pe amatorii camuflați în cărturari, ușor de deconspirat de la prima capcană semantică, ci chiar și pe cei decenți, intelectuali onești și muncitori dar fundamental nepregătiți pentru provocările studiului aprofundat al limbilor clasice. Pe mine ambiguitatea asta mă regenerează, din împreunarea aceasta aparent nenaturală eu extrag sensul acestei ocupații. Și eu, din mijlocul acestei centrifugi a iubirii de carte și semen, să mă lingușesc pentru o parafă ca un oficier oarecare? Vasile, te rog! Studenților le e frică de mine, o știu. Dar frica lor se transformă în dispreț în secunda în care ies din sala de curs, moment în care creierele lor cad, scuturate și suspendate ca un spânzurat, în văgăuna psihotică a erecțiilor fără destinație produse de aplicațiile din telefon. Tu ai norocul că studenții au față de tine doar sentimente neutre, cumva sărăcite, un fel de păreri. Eu ce vreau nu e frică, e respect. Acest respect e de fapt, ca toate ipostazele sănătoase ale spiritului, un dialog. Tot ce vreau e o conversație", a sfârșit Mavrodolu cu mâinile pe pântec. Tăcerea a fost spartă de pendulul bucilor lui Vasile pe fotoliul de piele falsă și de țăcănitul de orologiu al unor pantofi cu toc pe gresia coridorului. "Așa știm că mai avem speranță, Vasile. Auzim și cadență de pantof formal, nu doar hârâitul tenișilor cu talpa aceea bulboasă și iregulată de parcă calcă pe țeste de hidrocefali în miniatură!"

Mavrodolu evita străzile cu piatră cubică din juriul clădirii principale. Deși poziționate în imediata apropiere a celor mai valoroase resurse intelectuale ale universității și implicit ale orașului, aceste străzi erau canale colectoare pentru clase de care Mavrodolu s-ar fi lepădat dacă ar fi avut dezlegare la genocid sanitar: studenți la taxă și fără minte, programatori, și "orătănii de Untold". Orătăniile erau femei și bărbați de culoarea piersicii care, în pelerinajul lor spre Parcul Central, unde li se amenajase un țarc fotografic cu animale din plastic și forme lucioase, trebuiau neapărat să treacă pe lângă Universitate în căutare de pereți vechi, crăpați lângă care să-și fotografieze căpățânile lipsite de lumină și căldură proprie.

Piatra cubică, prost așezată de lopătarii urbei, îi deturnau pașii și îl distribuiau în episoade echilibristice nedemne de un profesor universitar și intelectual public. Statura intelectuală presupune, pe lângă avuția măsurabilă a cărților publicate și prestanței oratorice, și capacitatea de a evita umilințele trupului dintre care cele mai dezonorante sunt sportul și efortul de a folosi mobilierul urban. Cea mai onorantă ipostază e evitarea totală a ceea ce a fost instalat pentru uzul comun, mari acumulări de lemn lucios și beton șlefuit gândite pentru creierele cele mai netede.

Clujul era reduta din care putea, în ritmul său, să dezmembreze sexomarxismul. Bucureștiul, deși mai vizibil și ofertant pentru mediul academic, era compus din oameni cu o energie opusă lui. Sunt oameni care caută evenimentul, întâmplarea, oameni care se freacă voluntar unii de alții și se înghesuie în spații deliberat improprii dintr-o convingere că lipsa tencuielii îi întinerește. Sunt niște reptile neveninoase care caută să-și transfere căldura altor corpuri și produsele (oricum rahitice) ale altor minți. Apoi, fiind totuși capitala, Bucureștiul s-a catadicsit cu versiuni cronice ale cariilor neomarxiste de toate felurile. Au infiltrat cam toate zonele vieții intelectuale și publice și au deturnat direcția cercetării înspre cele mai frapante narcisisme de final de civilizație. Clujul, pe de altă parte, e o așezare, dar e și actul așezării. Clujenii, chiar și cei pierduți sexomarxismului și apologiei comunismului, hedonismului și destrăbălării, chiar și studenții care după ce vor părăsi Clujul se vor deprecia uman iremediabil, toți cei care respiră sub cupola asta a Feleacului sunt mai limpezi, mai lenți, mai orientați spre sine. Ei sunt în căutarea aerisirii, liniștii, și vorbelor puține dar cu greutate. Cea mai bună glumă cu ardeleni, a spus Mavrodolu în deschiderea unei conferințe la Iași, e "Un bucureștean a decis să se mute la Cluj..."

Mavrodolu a ocolit centrul vechi în drum spre biroul temporar al Departamentului Contabil și de Plăți. A trecut pe lângă coada din fața bodegii care vinde aproape exclusiv cartofi prăjiți. Mavrodolu considera cartofii prăjiți o haleală ignară a cărei popularitate e explicată de proeminența cartofului în alimentația de avarie a anilor '90. În mare, oamenii care formau coada erau bine îmbrăcați și ochii le erau pironiți în telefoane scumpe. Dar logica foamei nu se dezlipește de gura și nasul omului până la moarte. Magnetul comic de desene animate, cu un capăt în nas și celălalt în gură va teleghida cetățeanul spre bolul cu cartofi prăjiți. Mavrodolu vedea în acești oameni docili, încolonați pentru o porție de ulei și amidon, speranța unui viitor care se va retrage în trecut. Aceștia sunt oamenii care, în mare, aleg clasic sau normal sau tradițional în orice consumă. Oameni care nu văd un avantaj în diversitatea din jurul lor, nu sunt atrași de mirodenii asiatice și aplicații de mobil care îi învață cuvinte în galeză.

Sigur, există un merit al temerității intelectuale și Mavrodolu era un asemenea explorator. Dar nu ai nevoie de temerari și exploratori peste tot. Explorarea obosește și despică spiritul în posibilități, un cuvânt periculos și foarte popular printre academicii tineri de care Mavrodolu nu se simțea atât amenințat cât poluat. Sunt conferințe întregi, care costă cât un apartament în Cluj, care au în titlu Posibilități. Avem posibilități ale interpretării (marxiștii labili nici măcar nu văd că e un pleonasm!), posibilități ale organizării, posibilități ale memoriei, ale apelor curgătoare, ale sindicatelor, suricatelor, ale automatizării. În fine, posibilitatea e doar un cuvânt care spune că nu știi ce vrei, că nu știi de unde vii, al cui ești, dar vrei să-i iei și pe alții cu tine, înfundând conductele societății cu incertitudini și abstractizări. Dar Mavrodolu simțea că societatea largă pregătea un răspuns. Că oamenii, de la cei care doar intuiesc că lucrurile au un firesc, un normal, o menire, și până la cei ca el, care pot prezenta dovezi istorice ale continuității ideilor și valorilor, sunt tot mai siguri, tot mai mulți, de neclintit. Pentru Mavrodolu, majoritatea tăcută era la coadă la Cartofisserie pentru o cutiuță cu cartofi cu mujdei.

Popa era la o conferință a contabililor universitari în Slovacia. Mavrodolu i-a explicat situația doamnei Cosma, care, spre mulțumirea lui Mavrodolu, a afișat o mutră indignată când i-a spus că i s-a refuzat o plată. "Chiar așa ceva nu am mai pomenit", a spus doamna Cosma cu ochii într-un NEC de 17 inci, unul dintre ultimele rămase în uz în toată zona de dezvoltare nord-vest. "De ce e cu roșu acolo? Doamne", a oftat Cosma cu acea suflare perfect sincronizată cu navigarea fără clic a mouse-ului, atât de specifică gestionarilor din universitate. Nu fac decât să treacă săgeata mouse-ului peste toate elementele active din programul de pe ecran, sperând că acea târâre nervoasă va încolți mașinăria în a da un răspuns conform cu așteptările.
"Dar cine a scris acolo cu roșu?", a întrebat Mavrodolu, exasperat de lipsa de utilitate imediată a resursei Cosma.
"Doar Vic poate cu roșu dintre noi, doar el știe cum."

Vic era așezat la biroul din dreapta holului în care era instalată Cosma. Mavrodolu a intrat zâmbind în birou ca un inspector Columbo având de-a face cu cel mai nătâng asasin din Beverly Hills.
"Domnul Vic, Profesor Tiberiu Mavrodolu vă deranjează cu o mică problemă administrativă".

Mavrodolu a observat imediat cămașa de catifea și tricoul jerpelit de dedesubt. Pe vremea studenției sale așa se îmbrăcau unii studenți mai precari, zvârliți la Cluj cu echivalentul a 20 de dolari în buzunar și o jumătate de sac de haine primite din ajutoare. Dar acum, aproape 30 de ani mai târziu, această alăturare deliberată era un semnal de poziționare ideologică. Vic era, fără îndoială, sexomarxist. Cămașa de catifea era decorată cu motive aztece vulgare și probabil a fost purtată de cel puțin doi pescari de scoici belgieni înainte să ajungă, via un butic vintage, pe forma deja cocoșată a lui Vic. Arătarea sexomarxistă era așezată pe un taburet și pironită în podea printr-o pereche de Doc Martens care n-a mai văzut crema și cârpa de pe vremea Demosului.

Mavrodolu i-a spus că a fost la Oradea, Baia Mare și Satu Mare în interes profesional, în interesul universității. I-a spus că a luat parte la o conferință despre bogăția folclorică a bazinului Crișului Repede la Oradea și a predat un seminar la Baia Mare. Asta, în sens strict, a fost adevărat. Mavrodolu a vorbit o oră unor asistenți și lectori de la Facultatea de Educație Fizică și Sport despre Paul Verlaine la invitația șefului de secție, un fan al canalului de Youtube al lui Mavrodolu. Pentru orice funcționar cu o înțelegere minimală a deferenței ierarhice din sistemul universitar acestea erau dovezi mai mult decât rezonabile.

Vic a scos telefonul și i-a arătat lui Mavrodolu un clip filmat în timpul conferinței de la Satu Mare. Mavrodolu, îngrășat de cameră, livra o diatribă la adresa stângii care "vrea să transforme o generație întreagă de copii în devianți".
"Universitatea nu urăște tinerii", a spus Vic. "Și nu e în interesul universității să ceară să mergem cu 50 de ani în urmă. Ori asta ați făcut, domnule profesor. Mă rog, ăsta a fost doar începutul conferinței. Tot în timpul conferinței ați spus că femeile trebuie să fie încurajate să nască copii și că civilizația europeană riscă să fie sufocată de valurile de bărbați arabi tineri care intră în Europa."

Mavrodolu și-a odihnit fesele pe un copiator lipsit de apărare.
"La Oradea a fost cam tot așa, dar ați avut și o bucată simpatică, pentru unii, despre colegii dumneavoastră de generație care, citez, fără să își dea măcar seama fac jocurile cabalei socialist-atee europene și americane. Capturați în formolul sinecurilor și pozițiilor pe viață, acești troacademici caută, ca niște eugeniști anapoda, slăbirea civilizației europene, a credințelor noastre, a limbii, a tradițiilor, a tot ceea ce noi, adunați aici, considerăm că e sfânt și trebuie prezervat. Ei, unul câte unul, cu fiecare articol pe care îl scriu în favoarea feminismului radical sau a acceptării tuturor migranților care visează la Paris, Roma, și Cluj, nu fac decât să șlefuiască barda care le va tăia gâtlejul în 5-10 ani. Socialismul e plăcut pe moment, câteva seri, ca niște suc din acela fosforescent, dar în exces și pe termen lung e cancerigen. Deși, vorba glumei, are și boala demnitatea ei. E în folosul și interesul universității, domnule profesor? Dacă doriți, puteți să faceți o plângere și eu sunt dispus să discutăm în fața comisiei. Vă dați seama, interesul meu este să economisesc banii universității. După cum știți, cercetătorii tineri au salarii de mizerie, nu putem cheltui bani cu impunitate."

Vasile a adus vorba despre belgieni. Un ins fără gânduri autonome dar cu serviciu pe viață, Vasile era inima relațiilor internaționale ale catedrei. Deși avea aproape 50 de ani și zeci de delegații internaționale la activ, Vasile era încă fascinat de faptul că niște belgieni oarecare se puteau materializa de pe o zi pe alta în Cluj să se holbeze în cerc la niște prezentări după care să dispară cu burțile pline înapoi în Belgia trei zile mai târziu. Fiecare astfel de experiență îl reseta și el o simțea ca fiind prima. Zvelt și vertical, planând peste o încăpere de colegi cocoșați la unghiuri bizare, ca niște cornulețe făcute de copii, Vasile arăta cât de important e, pentru o condiție umană tolerabilă, să simți că ai un obiectiv pe termen scurt și mediu. Tiberiu, așezat la umbra omeniei tâmpe și baritonale a lui Vasile și răscolind rețelele de socializare, l-a găsit pe Vic pe Facebook și l-a blocat preventiv. Încă o ploșniță leftistă strivită pe care n-o va plânge nimeni.