Noaptea când n-aș fi vrut să plec

Tre să scriu, să mă descarc, să uit totul sau să-l las pe el să mă uite pe mine. Dar m-a uitat deja: bărbatul vieții mele - un vițel gata de tăiere. Grigorescu nu m-a iubit nici când a spus-o în genunchi. Era beat, iar eu îi țineam capul. Dihania adormise pe terasa cârciumei, iar eu aveam vreo optișpe ani. Nu-i credeam o iotă. Oamenii spun că la beție cuvântul parcă-i scris cu sânge, dar el nu era om. Veșnicia mea, tinerețea mea, cei 10 ani în care am iubit de una singură. Toată ciuma unei suferințe ieftine adunată în a treia noapte de Crăciun în brațele mele. Dacă mi-ar fi spus că mă iubește și a doua zi, m-aș fi dăruit toată. Voiam să știu, voiam să știu încă din seara aceea ce urma. Dar nu l-am lăsat. Ba chiar i-am căutat și mașină să-l duc la el în sat. S-a uitat la mine și m-a întrebat dacă vreau să intru și eu. Am refuzat. A doua zi aș fi mers. A treia zi i-aș fi dat totul. Dar n-au mai urmat niciuna, pentru că beția trece, iar iubirea se termină odată cu ea.

Marta ținea capul deasupra colacului de la toaletă când am văzut-o ultima oară. Nu ca să dea la rațe, ci pentru că plânsese prea mult și o lăsaseră genunchii. Era un edem de coșmaruri care îi repetau zilele anterioare. Același cămin, iar el intrând ca un rege meschin lăudat de toate oile adunate fără cioban. Marta știa că nu avea cu ce să-l impresioneze și o durea vena cardiacă ca un puseu de crize adolescentine. Nu-i venea a crede cât de mică s-a făcut în fața lor, cât de răufăcătoare îi devenise Verona. Nu ar mai fi vrut să o vadă niciodată, nu pentru că se certaseră pentru un băiat cu părul lung, ci pentru că era conștientă că nu avea cum să câștige în competiție cu cineva care se știa câștigătoare.

S-a dus să-și aprindă o țigară crezând că el o va vedea și i se va alătura, dar nonșalant a trecut în camera următoare. A ars tot tutunul și tot nu-și potolise nervii. Ar fi vrut să fie genul de fată care sărută și pleacă, lăsându-i abia vii pe cei atinși de buzele ei de un roșu rămas pe margini, lăsat cândva pe gura unui pahar. Dar ar fi fost inacceptabil pentru mahumureala de a doua zi, s-ar fi trezit și mai doborâtă de batalionul refuzului. Ea nu era Verona și cu asta basta! Marta nu știa cum să vorbească cu un băiat fără să lase urme din ea, fără să-i arate cât de independentă devenise în urma singurătății. Nu era femeie, nimic din ea nu trăda feminitate, ci dezgust asupra infidelității nu față de partener, ci față de sine. Așa că avea nevoie de un bărbat cât doi, de un munte pe care să-l adore, de cineva care să-i trezească simțul matern și obscen. Pentru 24 de ani, Marta fusese mai mult bărbat decât femeie și pentru un minut, și-ar fi dorit ca ei să nu vadă asta, ci să o vadă pe ea, ceea ce ar fi putut deveni. De aceea Verona o speria cumplit, cu toată prietenia lor, pentru că o făcea să viseze la talia subțire și la buzele ușor pompate cu acid. Nu era nimic platonic, ci un fel de admirație ascunsă.

Marta luase paharul încă o dată și-și spusese că-i acum ori niciodată. La naiba cu restul. Nu era femeie, nu era o Magdalena căzută la picioare, dar era ceva animalic de tip feminin ce ar fi putut să o salveze. Așa că-și începuse jocul, își scosese senzualitatea neexperimentată și-și călcase peste frica de a fi tânără. Dacă era să înainteze în valsul acesta, trebuia să omoare inocența cu toate ale ei, să-l uite pe Grigorescu și să nu-și mai sune părinții a doua zi. Marta era insuportabilă pentru ea însăși, iar dacă ar fi continuat așa, redusă la bunul simț al casei, s-ar fi aruncat nu din mașină cum a mai vrut s-o facă, ci direct din brațele lui pe geam, pentru a lăsa o notă dramatică în urmă. Nu l-ar mai fi avut pe Grigorescu pe buze, nici măcar pe maică-sa sau taică-său, ci pe ultimul nesimțit care nu-i dăduse atenție, care, adunat cu alții din urma lui, ar fi putut pune capac oricărei fete disperate de iubire. Marta nu și-ar fi putut ierta o astfel de trecere la cele sfinte, pentru că nu ar mai fi fost nimic sfânt în ea, ci ceva superficial și josnic, o femeiușcă nesigură de propria intimitate, o fată tristă. Da, ar fi fost exact cum i se prezentase lui în prima seară: o fată tristă. De aceea, se încălțase și dădu să deschidă ușa. Nu spusese nimănui nimic, a vrut să dispară, să fie pentru un minut misterioasă. Știa că nu avea cine să observe, că mai mult rău își făcuse ei prin faptul că trebuia să meargă tot drumul spre casă singură și frustrată. L-ar fi sunat pe Grigorescu, dar el nu i-ar fi zis mai nimic la telefon. Cât de mult ar fi vrut să vină cineva în urma ei și să o oprească! A stat cu mâna pe clanță vreo cinci minute, iar la un naiba să-i ia deschisese ușa. Cineva dădea să coboare scările, dar nu mai conta. Femeile pleacă.