Valeria Seciu - fascinație și magie

Creator de teatru, actorul ființează cu dublă focalizare. Jocul densităților eliberează concretul și interpretează ceea ce există în acel loc, în acel timp, în corpul textului, dar și alături, altundeva, de jur-împrejur - o deschidere de semnificații perceptibilă, la nivelul real-relativ, traseu de la poveste spre sens. Dar tot jocul actorului are și o altă dimensiune ce atestă o prezență vie - ființa transfigurată a jocului actoricesc, care sancționează ignoranța, suficiența profesională și, astfel, creația sa are însemnătate morală și proiectează revoltă împotriva verdictelor de tot felul: așa e teatrul!... așa se joacă adevărat... așa e de când lumea... Această dimensiune se strecoară prin particule de spiritualitate în interpretare și nici nu știm dacă există și mai curând credem că subzistă undeva pe traseul sală - scenă, în afara spațiului și prezentării imediate ce se justifică și conectează energiile textului... Insistență valorică care cheamă întregul, existența ca joc, ființa întruchipată ca personaj în spectacolul unei lumi călătoare, dinspre ceva necunoscut spre altceva necunoscut.

Iubesc actorul, cum să nu-l iubești dacă iubești teatrul... l-am iubit întotdeauna. El este sufletul scenei. Viață expresivă, neliniștitoare, aprinsă de bogăția rosturilor, zvâcnind de zăcăminte tainice ce se cer exploatate... Actorul e taina iubirii de teatru.

Prin măiestria performantă a unui mare actor, scena dă imaginație existenței, putere de oglindire, demnitate și curaj. Arta actorului este o artă de sine stătătoare, independentă și singulară în conexiunile sale histrionice... Solară și damnată. Nietzsche vorbea de identitatea destinală a acestei arte credincioase doar sieși. Arta interpretării este creativitate in progress... Actorul, cel născut prin binecuvântarea harului, prin muncă și șansă destinală, nu este interpret de caractere, nu este prezență activă în contextul scenic al unui spectacol, el este viul energetic, incitant și seducător care face ca nimic din ceea ce este esențial să nu se piardă.

Actorii de rang sunt răsfățații divini, căci a face oamenii să privească, să asculte, să râdă sau să plângă, să se bucure de înțelegere și înțelesuri, să iubească și să gândească este cu siguranță o privilegiată vocație, la fel ca vocația sfințeniei... Fellini îi considera binefăcători ai omenirii. A dărui spirit, o stare complexă de participare, a lumina abisurile sufletului, a provoca și întreține o comuniune prin râs, plâns și tăcere e poate darul celei mai miraculoase profesii.

Arta unui mare actor înnobilează întotdeauna așteptarea, pune sigiliul de unicitate, se simte prin pori și respirație, prin bătăile inimii, în fantezia dilatată a lucidității. Actorul își joacă ființa. Joacă și exploră dinlăuntrul ființei. Joacă și creează fascinație în misiunea a cărui țel întregește deopotrivă piesa, reprezentația și publicul.

Acest actor ne invită la experiența seducătoare a luptei între el și personaj. Actorii de altitudine sunt cei care au în structura psihică și corporală, în reacții și simțuri mai multe personaje... ei, nu sunt sclavii vânduți mai multor roluri, nu-și corup talentul pentru a fi pe placul personajului. Astfel personajul vine spre actorul care are un spațiu amplu de primire și mistuire expresivă în interiorul său. Marii actori ating înălțimea personajului și chiar o pot depăși. Ei merg mai departe decât se întrezărește în text. Acești actori nasc spectacolul necunoscut, incitant și surprinzător al personajului, în producția ce se dezvoltă secvențial în imagini scenice. Interpretarea poate fi de identificare cu textul și este onorată prin rang al meseriei-profesie, sau interpretare critică, de analiză prin imaginație plurală a sensurilor ce coexistă și se dezvoltă prin magia expresivității, prin originalitatea depistării adevărului ce înnobilează și călăuzește talentul în călătoria semnificării.

Arta Valeriei Seciu, pe care am avut privilegiul și genuina bucurie de a o cunoaște, lucrând împreună pe scena teatrului Nottara Barbarii lui Gorki și apoi, imaginând filmic universul caragialian în pelicula Înainte de tăcere, era vrajă,... spunea undeva Martin Heidegger, ce "se închide sau se odihnește în sine".

Valeria Seciu a fost actrița emblematică care a născut sensuri subtile în volutele rostirii, energizând cuvintele și ecoul tăcerii lor. Interpretarea ei era plăsmuită din flăcări necunoscute care făceau obișnuitul miraculos.

Opera sa interpretativă era combatantă prin idei și ineditul creativității. Era însemnul de esențialitate a adevărului, ce erupe și aduce pulsații spirituale care întăresc vitalitatea expresivității. Atentă întotdeauna la detaliu, Valeria Seciu înălța prin sonoritățile nebănuite ale cuvântului, înțelegerea la rangul plural al înțelesurilor. Ea nu reproducea realități, ci le supunea la un maximum de stilizare interpretativă prin grația și tehnica creativității.

Cătălina Buzoianu, regizor partener al artistei, definea identitatea spectacolului și în această formulă de direcție scenică structura rigoarea unei viziuni, conceptul întregului... Valeria Seciu renăștea de fiecare dată, ceea ce Cătălina fixa pentru totdeauna. Jocul ei ființa și prin ceea ce nu se vedea, un extra-joc inedit prin sugestii surprinzătoare. Actrița provoca prin descătușarea unei nobile simplități spusul tainic prin nespusul tăinuitor. Jocul ei era ființă... ce ilumina identitatea mișcătoare a adevărului pe scenă, contura un domeniu princiar al singularității, o dimensiune-ecou care nu se stingea odată cu sfârșitul reprezentației. Mereu aceeași și niciodată la fel, Valeria Seciu era ca apa primordială ce ascunde și eliberează elemente de existență, palpabil-tainice, vorbitoare, interconectate emoțional și spiritual la lume și la timp...

Creatoare de exemplaritate, de interogații, nu putea fi decât demnă, verticală și profundă în plăsmuirile inteligenței interpretative. Talentul nepereche prin jocul-ființă explora și producea cunoaștere... Nu plictisea niciodată... seducea, năucea, mângâia, alinta, neliniștea, "mai știu eu ce să zic" (Caragiale), întreținea o stare erotică de concret și sugestie, fizică și ideală. Numai marii actori ai lumii, sunt stăpâni emblematici pe jocul-ființă. Dacă am știi ceea ce nu știm, arta teatrului ar fi doar supusă realității și s-ar reinterpreta mereu pe sine însăși, dar pentru că ceea ce știm nu e sigur că știm și ceea ce simțim nu știm dacă e real, scena în interpretările Valeriei Seciu, era chiar lumea întreagă, cunoscută prin vitalitatea ce sculptează itinerarul călătoriei în aventura necunoscutului... Creațiile sale aveau forma fixă a unui sonet petrarchian și vibrațiile emoționale a unei Căi Lactee shakespeariene. Valeria Seciu a născut jocul-ființă, pe orbitele magiei lăuntrului său, mesager al tainei ce lumina existența scenică, corp fizic și astral, ce adâncea întotdeauna interogațiile, năștea puritatea durerii și neliniștea triumful bucuriilor efemere. Jocul ei era expresia mobilă pe care veșnicia o capătă într-un alt cod de semne.

A păși prin gânduri spre tărâmul necunoscut al răspântiilor... fără a ști niciodată destinația - iată ce revela arta sa.

Așa cum spunea Rabindranath Tagore: "Artistul ajunge la libertatea lui de artist, când și-a găsit idealul de artă. Atunci se eliberează de anevoioasele încercări de a imita, de râvna după favoare mulțimii."

Să nu uităm că trebuie să cultivăm imaginea și amintirea marilor noștri artiști. De multe ori ineditul, necuprinsul lor, îl înțelegem și îl identificăm doar prin ceea ce știm, în concretul descifrabil al cunoscutului. Privim de prea multe ori fără a vedea...

Întotdeauna când se întâlnea cu partituri importante din marea dramaturgie, rolurile căpătau în creația ei personalitate și carismă distinctă și distinsă și astfel erau o incitantă descoperire a textului.

Spectacolul Barbarii, cu o distribuție strălucită: George Constantin, Victor Rebengiuc, Valeria Seciu, Liliana Tomescu, Sandu Sticlaru, oferea roluri de carieră.

L-am gândit ca pe o structură centrifugă fără sfârșit, accentuând finalul prin sacrificiul tragic-frivol al Nadejdei. Ea a vrut să-și unească sufletul cu trupul și viața să devină bucurie și înseninare, dar acest traseu e doar vibrația acută a crizei afective. Fără orizont, totul e numai surpare. O petrecere nocturnă în care simțurile năvălesc haotic, fără discernământ, în care se schimbă mereu perechile în dans, băutură, iubire... Pătrundeam astfel în text și îl puteam dezvălui prin noi semnificații, starea unei lumi și lumea acestei stări. Abia atunci puteam orchestra mai multe structuri ideatice. Apărea polifonia. Reflecția cuprindea clar-obscurul acestui univers.

Am gândit și visat de la început în Barbarii pe Valeria Seciu în rolul Nadejdei. Feminitate și muzicalitate gonind prin sufletele spectatorilor... Prin arta ei trăia în scenă ceea ce, teoretic, mai putea fi salvat, dar în realitate nu exista salvare... amestec de inocență, naivitate, prostie, dar și de salt emoțional riscant, ascensiune provocată de venirea străinilor.... Nadejda intra cu pasiune într-o vrie senzuală din dorința de a scăpa de mediocritate. Simțea și voia să evadeze către o altă lume. Dar nu știa nimic despre călăuzirea spre acest tărâm. Ea se oferea pe sine, mereu pe muchia ridicolului, și, în același timp, se adâncea în tragic.

Construisem scenic o petrecere fără de sfârșit în care sufletele și mințile sunt năucite și năclăite într-o mascaradă de idealuri. Viață fără scăpare! Unda unei instabilități se revărsa cu stranie măreție tragic-ridicolă în această societate îmbolnăvită de vitalitate și disperare.

Căldură și așteptare, petrecere și lâncezeală! Metaforă în abandon. După un val dogoritor de arșiță, noaptea venea ca o iluzie de eliberare, aducea cu ea descătușări erotice, dar și tentații legate de depășirea condiției de a fi cineva sau de a te duce spre o împlinire în care devii cineva. Nadejda Policarpovna credea că poate să devină... Ea. Dar nu știa nimic despre ea... Trăia într-o lume în care nimeni nu o vedea decât ca nevastă a inspectorului financiar, o posibilă amantă; inconștient și subtil, Nadejda credea că poate să devină partener în dragoste. Cercun, interpretat de Victor Rebengiuc, frânge brutal această tentație. El poate să joace sensibil nuanțat mitocănia, știe să creeze brutal și elegant refuzul ca un dat al sincerității și adevărului. Relația, legătura între George Constantin și Victor Rebengiuc, un cuplu scenic inedit și virtuoz prin diferențele de exprimare interpretativă, năștea fiori de magnetism erotic în ființa Nadejdei. Tipul de seducție, de histrionism, de plictiseală bogată în ironie a lui Țâganov, față de rigoarea și linia dreaptă-abruptă, dar plină de neprevăzut a lui Cercun, întreținea seducția unui farmec al grosolăniei.

Pot spune că, în această echipă de actori în care și planul trei fusese acoperit de nume sonore, Valeria Seciu era vioara întâi, era Nadejda și visarea Nadejdei, prin însăși arta ei magică de a fi pe scenă. Avea nenumărate vibrații inedite în joc. Întrupa gândurile într-o privire, într-o mișcare a mâinilor, într-o tăcere, într-o uimire... Râdea și plângea simultan, bucurându-se înlăuntrul tristeții. Respirație, imaginație și inteligență creativă... înălțare poetică...

După fiecare repetiție mergeam împreună pe bulevardul Magheru, și mă ruga să-i povestesc din nou spectacolul; storcea din mine tot ce putea să găsească în emoțiile și stările mele... Îmi amintesc că odată s-a oprit, m-a privit și a spus: "Cred că știu să o joc pe Zoe Trahanache... Și pe Portia lui Shakespeare... Am un gând cu ele..." Altă dată, glumind, cu ironie în privire a șoptit: "Știi, sunt actori, mari recitatori care spun versurile lui Ion Barbu ca și cum ar fi scrise de Minulescu"... Și a început să râdă...

Marii actori nu joacă textul, marii actori joacă printre cuvinte un necunoscut al textului, o lume pe care profesioniștii de serie nici nu știu că există. Textul nu spune decât o poveste, actorul trebuie să facă din el un destin și, totodată, lumea mișcătoare a acelui destin.

Valeria Seciu era un laborator de înțelesuri mereu reactivat. Ea cuprindea abisul și înaltul, tăcerea și armonia neliniștilor, adică toate contrastele care nu predică, nu propun rezolvări, nu fixează rezultate și concluziile spectacolului... doar creativitate expresivă, simultan concretă și abstractă. Instrument și instrumentist, cum definea actorul I.L. Caragiale, era în creația performantă a Valeriei Seciu, o nouă piesă, un nou text, un spectacol în spectacol. Nu revoltă, nu rebeliune, dar în cuvânt, printre cuvinte, între cuvinte, dincolo de cuvinte, în tot ce se vedea, în tot ce se ascundea, în tot ce se imagina, era ființa nălucă care iubea și care era iubită. Joc creator de vrajă, de magie, de fascinație...

Ca să ajungi unde nu știi, trebuie să pătrunzi posesiv, să locuiești înăuntrul jocului care se hrănește cu materialitatea ideilor. Corpul textului și ființa lui interioară trăiesc o experiență virtuală care nu e altceva decât tratat subtil de erotism scenic, mult mai bogat decât făptuirea sexuală pe care o cuprinde și o semnifică. Ființa-joc a Valeriei Seciu era suflet nemuritor, liant între timpuri și civilizații, ochiul ce vede aici și pretutindeni... Construia interpretarea cu inteligența instinctului, năștea continuu clipa-efemeridă pe care o condensa eteric prin fragilitate, bun-gust, luciditate și energie misterioasă, pentru a extinde existența și ființarea dinspre puțin ca să cuprindă totul. Floarea care trebuie mereu udată, cum spune Zeami, magul tainelor teatrului japonez No, în tratatul său scris în anul 1300 și ceva, trebuie să o întreții continuu și, doar așa, poți face să strălucească soarele în miezul nopții.

Valeria Seciu era din familia creatorilor surprinzători, unici. Universul său interpretativ era vast, aproape de necuprins. Univers exploziv al nuanțelor, al simplității rafinate ce susținea prin interpretare surprinzătoare un raport inedit între textul dramaturgului și expresia spectaculară, adică între cuvânt și imagine. Valeria Seciu esențializa în imagini scenice, virtuți interioare necunoscute și măști exterioare fascinante. Rolul era o structură de pluralități și înțelesuri armonizate care constituiau și revelau o relație vizibil-invizibil într-o gamă de semne teatrale inedite. Comunica emoțional și spiritual prin joc și anti-joc, prin tăcere, grație sonoră și furie ironică a mișcărilor, densități ascunse într-o permanentă implozie. Inocența unei adâncimi a textului se năștea în ființa ei într-o complexă partitură de stări.

Nu putea juca decât cu cei deopotrivă cu ea, de același rang, de aceeași strălucire, de aceeași virtuozitate. Cu Radu Beligan și George Constantin, cu Ștefan Iordache și Ion Caramitru, cu Leopoldina Bălănuță și Mitică Popescu, Olga Tudorache și Vasile Nițulescu... Ne-au rămas puține mărturii scrise despre amplitudinile carismatice ale artistei. Cred că ceea ce o impunea din plecare era inteligența, fibra de inteligență creativă. De acolo veneau strălucirea, bunul gust, seninătatea, lumina... Cunoștea mai bine ca nimeni alta tainele și intensitățile cuvântului rostit în ambiguitățile sensurilor. Actoria Valeriei Seciu era înțelepciune misterioasă, incandescentă și tulburătoare, chemare a densităților umanului atât de firave și stinghere astăzi în scenă.

Valeria Seciu a creat un cod interpretativ susținut de o meditație profundă și o tehnică măiastră la nivelul expresiei. Amesteca jucând nespusul cu spusul și dezechilibra scena prin interpretare riscantă, violent seducătoare.

Gradajul sonor făcea parte din arta subtilă și surprinzătoare a Actriței. Inciza în substanța viului, a feminității, a tainelor senzualității nobile... Singura barieră care o bloca era mediocrizarea artei teatrului și intoxicarea cu surogate politice și culinare a mediului cultural. Era din familia celor aleși, nu doar pentru a mărturisi pe scenă destinele unor personaje, ci și pentru a da nemurire interpretativă fiecărui moment al acestora.

Jocul ei era un spectacol fascinant. Evapora măreția unei micimi, neliniștile ridicole ale suferinței, tristețea unei candori, prospețimea unei iubiri, surprinzătoarea traiectorie a absurdului, finețea durerii, cinismul deghizat, tragicul buf, evadarea sufletului, etc, etc... Oglindea nevăzutul, era destăinuitoarea misterului uman.

Trăia din suflet și gând, din energie reflexivă în întreaga sa creație de laborator, laborator semantic de necuprins în cuvinte. Valeria Seciu a luat cu ea, la Ceruri, strălucirea atâtor virtuozități încoronate cu măiestrie din febra iubirii de teatru. Fără de sfârșit în interpretare, divă a jocului, dublat de intensitate în necuprinderea visărilor sale, Valeria Seciu destăinuia prin candoare senzuală statutul fragil al feminității ispititoare; era armonia, durerea și vitalitatea din concertul pentru oboi și orchestră de coarde a lui Alessandro Marcello. Era modernă fiind adevărată, era clasică, fiind valoroasă... era prezență în prezent... era magică. Prin Ea, prin jocul său se redimensiona lumea și o ființa într-o scală de trăiri cuprinse de eleganță, noblețe și nostalgie. Expresiile sale scenice cugetau prin esențialitate într-un histrionism sacru.

Creația fascinantă și magică i-a îmbrăcat viața închipuită pe scenă și prin valoarea creației sale să se poate celebra arta interpretării, măiestria creativității, vizualitatea expresiilor, fascinanta stranietate a întregului...

Într-o cultură normală, într-un climat fertil cunoașterii, creația interpretativă a Valeriei Seciu s-ar studia la cursurile universităților de artă. Dar... dar...

Am dus un grup de studenți acum ceva timp în studioul George Constantin al Teatrului Național Radiofonic. Am rugat cu o zi înainte să ni se pună o înregistrare din fonoteca de aur cu Valeria Seciu. Am ascultat-o. La sfârșit i-am întrebat pe tinerii mei prieteni, studenți la actorie și regie: Ați recunoscut vocea? Tăcere... Un murmur stingher și apoi un glas stins: Nu, cine e? - Valeria Seciu! - am răspuns... Știți cine e? Într-un târziu răspunde cineva: - Nuuu. Tăcere. Un altul mai îndrăzneț: - O actriță, nu?... Dar... n-a murit?

Am tăcut... Tac și acum...

Teatrul rămâne viu prin actorii care mor.