MacArthur

Nevastă-sa a intrat în birou, l-a întrerupt şi i-a dat o veste proastă: un alt clujean a obţinut o performanţă intelectuală. Tiberiu Mavrodolu, profesor universitar şi lider de opinie, rescria un text despre latina monastică în Evul Mediu prezentat cu două luni în urmă la Szeged pentru conferinţe viitoare la Praga şi Belgrad. Totuşi, nu era un impostor. Citea până în patru cărţi pe an, mai mult decât oricare coleg. Primea zeci de articole din reviste străine, citea abstractul fiecăruia, apoi copia abstractul într-un document numit Surse. Îi plăceau cuvintele cheie din josul fiecărui abstract şi le folosea adesea în textele de pe Facebook. Era unul dintre intelectualii care propteau cu citate din clasici şi generalizări naţionaliste carierele politice ale câtorva aspiranţi, dar fără să fie controlat sau plătit. Amintea asta în fiecare text. Aspiranţii l-au dezamăgit în marea lor parte şi majoritatea s-au autoeliminat din politică după câteva runde de alegeri locale. Textele de opinie s-au consolidat într-o viziune conservatoare care, credea Tiberiu, era oricum prea coerentă pentru lumea-n care se disemina. Această lume era una a rămăşiţelor, şi oamenii erau rămăşiţe şi ei, nici măcar sferturi sau jumătăţi, ci firimituri. Dorinţa oricărui observator lucid, cum era şi el, era sa vină o apă cu săpun să spele tot.

Tiberiu se imagina adesea cu spatele la perete, condamnat public de tribunalele populare ale neomarxiştilor, deşi lumea concretă a secretarelor, colegilor şi subalternilor, şedinţelor, birourilor, decontărilor, deplasărilor şi contractelor editoriale, lumea în care trăia zilnic, îl trata cu respect şi nu îl chestiona în nicio speţă. Viaţa lui era o după-amiază de mai după o ciorbă şi-o labă.

Deşi studenţii şi cunoscuţii lui, câţiva cu diplome şi pretenţii, nu citeau nici romanele din programa şcolară sau cărţile pentru adulţi tonţi despre istoria ideilor (o idee pe carte, cel mult, observa adesea profesorul, 'viermii ăştia sunt atât de mândri de faptul că toată cartea are o singură idee încât pun asta pe copertă'), dintr-o dată telefoanele şi calculatoarele din jurul lui aveau pe ecrane citate din Scruton şi Churchill. Era un mister pentru el cum un tânăr oarecare, semianalfabet şi dizolvat pe dinăuntru de pornografie şi pisici, poate trece, centrifugat pe internet, la idei conservatoare şi morală preoţească. A atras şi mulţi oameni trecuţi de primele câteva tinereţi care, încă năuciţi de practica febrilă a partajării, îi răspândeau opera. Nu era un joc fără riscuri. A transcris inconştient pasaje din textele de pe Facebook în lucrări academice serioase. Unele tirade s-au strecurat în formele finale ale unor capitole de carte. Totuşi, în loc de critici sau eliminări din proiecte de volum sau finanţări, a primit mesaje de susţinere din partea altor universitari din Europa centrală şi de est şi a câtorva balcanici rătăciţi prin America. Va veni şi vremea noastră, îi tot spuneau.

Livia, soţia lui, i-a spus că Damaschin a primit un grant MacArthur. Figura blândă şi osoasă a lui Damaschin, fostul lui coleg de facultate, prieten apropiat transformat în cunoştinţă şi apoi într-o scamă a memoriei, s-a amestecat în mintea lui Tiberiu cu nota de subsol pp 67-85 şi numele lui D.W. Robertson Jr. scris în italice neclare, în dizolvare. Invocaţia MacArthur-ului i-a produs o arsură în jurul capului, şi imediat a molfăit ca un şobolan defect de acvariu. Mocasinii au frecat mocheta cu un hârâit de uzină.

Pe câţi ani e?
Pe cinci. Toate sunt pe cinci ani.

Livia s-a postat în paralel cu el, cu mâinile pe lângă corp, abia respirând. Tiberiu nu suporta oameni prea animaţi în jurul lui, mai ales când se simţea nul intelectual. Avea să-şi revină, să găsească o sămânţă de atac, o justificare demistificatoare pentru succesul lui Damaschin. Argumentele şi faptele vor fi de partea lui, dar în acele prime clipe pişatul lui Damaschin i se scurgea pe faţă. Părul de pe piept şi burtă era greu de pişat, şi în urechi se adunaseră băltoace călduţe. Pantalonii lui Damaschin i s-au frecat de tâmple şi au mutat pişatul de pe un obraz pe celălalt. Tiberiu s-a uitat în jos la încălţările lui Damaschin. Purta bascheţi crăpaţi, cu şireturi de culori diferite. Aşa sunt mai toţi universitarii americani sau adoptaţi pe acolo, unul nu se ştie încălţa pe măsura funcţiei.

În faţa lui erau vreo 25 de studenţi distribuiţi în amfiteatru. Tiberiu vedea doar tricouri banale inscripţionate cu verbe şi adverbe gândite de trisexuali americani sau, în cazul studenţilor săraci, regândite de găgăuzi. Adesea, după lecturi pe marginea vreunei bătălii medievale, profesorul îşi imagina trupurile soldaţilor străpunse de ţăruşă sau sabie, rostogolindu-se, cu un spasm comic, într-o râpă cât un SUV. Viaţa interioară tihnită a organelor, maţelor, căcatului neevacuat, fusese ciopârţită de o ghioagă ascuţită. O maioneză bătută cu furca într-o oală moale. Vedea în studenţii lui, slab alfabetizaţi şi fără articulaţii cognitive, o gloată similară, violentată de istorie şi ştiinţa istoriei, filosofie şi lingvistică, lipsită de capacitatea de a face legături, de a lumina un text deja ştiut, dezinteresaţi de cărturari şi cărţi, niciunul capabil să găsească o sursă secundară fără a i se servi totul de-a gata în pdf-uri cu pasajele importante gata îngălbenite. O infanterie fără tendoane, fără masă musculară din care era silit să culeagă asistenţi şi cercetători. Cele câteva vârfuri oricum urmau să cadă pradă teoriilor şi banilor globaliştilor la Viena, Paris sau cine ştie unde, locuri care îţi şterg orice reper. O infanterie pe care nu ar fi regretat-o nimeni dacă ar fi fost s-o apuce de dedesubt un draconcopedes cu figura lui Soroş şi s-o facă dispărută în catacombele de sub Babeş-Bolyai.

A predat cursul cu erudiţie şi puţin umor, într-o engleză corectă, dar prea nazală, care-l făcea să sune ca un ospătar indian caricatural. S-a dus în birou şi s-a aşezat vizavi de Toma, tipul de nici 30 de ani cu doctorat despre Amélie Nothomb. Toma l-a întrebat dacă ar 'trebui făcut ceva' legat de Damaschin, e totuşi un 'absolvent al facultăţii noastre şi coleg de generaţie' cu domnul Mavrodolu. Toma a produs şi o sumă, 6.400 de euro rămaşi dintr-o finanţare anterioară, bani suficienţi pentru vizita lui Damaschin şi protocol. Tiberiu a spus că vor trebui să aştepte, 'să vedem unde va duce toată chestiunea Damaschin. Departamentul nu-şi permite să arunce bani pe oricine. La urma urmei, obscuritatea noastră, a universitarilor clujeni, e mai dezirabilă decât vizibilitatea americanilor care scot cărţi de tălmăcire a imediatului şi dizolvare a certitudinilor în fleici de ''relativ'', ''radical'' şi ''explorativ'''. Damaschin câştigase premiul MacArthur pentru monstruozitatea: 'Working seamlessly across linguistics, robotics, neuroscience and the scholarship of 20^th century anthropomorphism in mainstream televisual entertainment, Prof Damsachin devised and prototyped Annie Malla, a rodent-presenting therapy robot used to spearhead innovative therapy practices for treating PTSD in prison populations and victims of violence across Central America'

'Adică, ce e studios la asta', spuse Tiberiu. 'Ani de zile nu se aude nimic, nu publică nimic, e inactiv social în România, când pe aici e moarte de cărturar. Stă ascuns prin Arizona unde l-au angajat pentru că e din Europa de Est, probabil le murise rusnacul rezident. Rezultatele sale nu sunt scholarship, Toma. Ştii ce vreau eu să zic prin asta, prin scholarship. Ştii unde am studiat şi care-mi sunt reperele. Nu trebuie să ţi le repet, nu? Bun. Ei, Damaschin nu e aplicat, nu are disciplină şi interes pentru valorile europene şi pentru spiritualitatea noastră. Eu nu i-aş publica textele astea despre roboţi de bucătărie nici în revista departamentului, Remugio Napocensis, unde adesea publicăm studenţi modeşti pentru că asta avem. Dar la ei vezi o dorinţă de a sta în bibliotecă, chit că nu înţeleg nimic din canon. Vor să scrie, chit că nu pot. Avem cel puţin zece studenţi cu intelect de limită. Crezi că eu ştiu să scriu, crezi că am talent? Nu, şi nu glumesc. Dar există un adevăr pe care doar eu îl pot prezenta. Dacă îi cauţi numele lui Damaschin pe internet, dai de clipuri video, nu de cărţi. E un personaj la fel ca cei trei câini poliţişti desenaţi la care se uită nepotul meu. Piu piu piu intelectual. Noi, aici, stăm şi nimeni nu ne cere piu piu piu. Lumea uită de noi, noi de ea şi ne pierdem fiecare în interesele proprii: lumea-n meschinării care ţin cât o pereche de pantofi proşti şi noi cu nasul în texte care, ştii bine, au fost scrise să ne seducă, să ne inducă în eroare, să ne facă umili (προσεκταπεινόω), nu să ne umilească, atenţie, nu să ne umilească (κατηφέω). Dar când eu, sau ocazional tu sau Venera şi destul de rar Vasile dacă e să fim sinceri, ieşim în faţă cu o reuşită, suntem în centrul atenţiei şi e absolut meritat. Hai să nu alergăm după prietenii cu nouveau sinecuriche marxişti. Damaschin a dat mâna cu Hillary Clinton, eu nu vreau să mă discreditez dând mâna cu el.'

Aşa au trecut lunile de primăvară şi prima parte a verii, dar şi cu un pasaj de isterie pe final de aprilie. Tiberiu a mers la facultate într-o sâmbătă şi a scotocit în beci după lucrarea de licenţă a lui Damaschin. Necaracteristic de sportiv, profesorul s-a urcat pe un scaun vizitator Alesia şi a sondat cutiile de pe rafturile de sus cu ghioambele lui grăsuţe, două greble rozulii fără bătături.

Damaschin a vizitat Clujul pentru două zile în iulie. A primit un premiu pentru întreaga activitate, deşi abia începuse să activeze. Damaschin s-a întâlnit cu foştii colegi ajunşi manechini şi manechine postuniversitare pentru Pull&Bear. A întrebat de Tiberiu, dar nimeni nu a ştiut exact unde era. Cu doar câteva ore înainte fusese văzut prânzind în grabă la Agape. Un student zăpăcit din anturajul delegaţiei Damaschin l-a zărit în seara precedentă urcând sau coborând dintr-un taxi. Telefonul îi era oprit, la birou nu a fost de găsit.

Toma l-a însoţit pe Damaschin peste tot, şi a încercat să se lipească de o bursă în America. Toma era subţire şi încovoiat ca un autocolant. Au citit împreună, pe telefonul lui Toma, un text al lui Tiberiu despre un marş al dreptului la locuire. El era deranjat pentru că '...acest drept la locuire, după cum îl numesc istericii stângişti, nu este desigur un drept. E o îndeletnicire leftistă de manual (nu zic clasică din respect pentru Socrate şi Heraclit şi din respect pentru ideea de text clasic, îngrijit pe măsură - leftiştii înţeleg doar idei publicate pe hârtie ordinară de tiparniţă pentru agitatori) - dorinţa aceasta de a redistribui resurse deja acumulate, prin muncă şi inteligenţă, de alţii. Există un timp (şi o datorie) a carităţii, dar caritatea materială (ne învaţă istoria, dar cine mai are chef de aşa ceva?) vine din partea celor care au acumulat îndeajuns. Din partea călugărilor vine o caritate a spiritului care nu ţine de foame. Exaltarea are zero calorii. Eu nu sunt un afacerist, nu ştiu face bani, nu am firme, deşi a mă semna, a mă iscăli cu sensul tainic de a (mă) cerceta, e o plăcere cotidiană pentru care sunt recunoscător. Nu ştiu vinde nimic vulgului corect politic dar incorect civilizaţional. În cel mai bun caz, propun idei unor tineri cu mintea deschisă la universitate şi tuturor cu mintea deschisă pe internet. Dar accept că există un drept de a acumula, de a avea în viaţa aceasta, contrapondere firească şi liberă pentru a fi. Aceste avuţii nu sunt comune, deşi asta ar vrea m(i)aoiştii de pe străzi (unii îmi sunt, sau mi-au fost, studenţi...). Câştigaţi încrederea celor mulţi, câştigaţi-le voturile, obţineţi putere politică şi apoi construiţi, daţi dreptul la 'locuire' tuturor celor care îl cer. Dar asta necesită prea multă muncă, şi ştim bine că voi preferaţi să fiţi seduşi de roboţei, glume, şi texte nonsensice puse peste poze trucate'.

Toma l-a întrebat pe Damaschin dacă Tiberiu a fost 'mereu aşa'. Damaschin a evitat să răspundă, şi din câteva oftaturi a dus discuţia spre stilul vestimentar de cioclu sensibil al rectorului. Toma a intuit că există o poveste, o anecdotă care ar fi explicat şi absenţa lui Tiberiu şi reticenţa lui Damaschin de a vorbi despre asta. Nu a insistat pentru că ştia că nu va ajunge nicăieri, dar şi pentru că Damaschin i-a cerut să-i explice ce e Ţi-ar sta bine într-un şeptar. Discuţia a curs spre asta şi altceva.

Abia a doua zi, după ce Damaschin a părăsit Clujul cu exces de stimă de sine într-un Lufthansa, şi după ce s-a întâlnit cu Toma pentru a discuta programul sesiunii de comunicări ştiinţifice a studenţilor sleiţi în avans pentru restul vieţii, Tiberiu s-a cufundat în fotoliul său interior, şi-a masat pulpele zdravene şi a găsit justificările şi argumentele fără de apel împotriva lui Damaschin.