Glissando

O pată gri fără contur ca o spărtură în pelicula albă a şoselei. Încetinesc. Ninge dens, orbitor, din toate direcţiile, nori căzuţi se dizolvă pe capota maşinii şi pe culmile dealurilor dimprejur înecând pâlcurile de copaci, casele rare şi şoseaua pustie, şi în plasma asta rece numai zumzetul motorului şi duruitul anvelopelor pe asfalt îmi amintesc că sunt pe drum şi continuu să merg, imaginile satului se derulează pe parbriz mecanic, defazate, ca şi cum aş privi un film vechi, cu nişte actori într-o decapotabilă pe un fundal ce glisează sacadat, lipiţi pe un orizont de nitroceluloză degradat, scrijelit, cu memoria oxidată. Încetinesc, opresc în afara drumului. În zăpada mocirloasă, întinsă pe jos, la câţiva metri de mine, pe jumătate în şanţ, pe jumătate pe şosea, desenată de fasciculele farurilor maşinii, forma capătă conturul unui om. Nemişcat. Întârzii câteva clipe la volan, cobor, strig ceva, mă apropii prudent, pe lângă noi trec maşini ocolindu-ne, strig din nou, forma nu dă semne că aude, nu mă grăbesc să ajung la trupul acela întins pe jos, aştept să îmi răspundă, să se ridice, să se scuture de zăpadă şi să plece, mă îngrijorez, rulez scenarii, mă gândesc la ceva rău, un om lovit de o maşină şi abandonat acolo, zăcând de ore întregi cu fracturi şi hemoragii interne, un bătrân bolnav prăbuşit şi îngheţat, singur, necăutat de nimeni, ori un cerşetor obosit şi înfometat adormit, având nevoie de adăpost cald şi de ajutor, un mort, poate, rece, înţepenit, aşteptat zadarnic de cineva acasă. Mă apropii încet, vreau să decidă cineva pentru mine, să aleagă cineva continuarea acestui film pe care nu l-am dorit, se face târziu, mă uit la ceas, îmi verific inutil telefonul, îmi doresc să nu se fi întâmplat nimic sau măcar să nu fi văzut trupul acela, dar e prea târziu, nu mai am ce face, l-am văzut, am oprit, am ajuns lângă el. Sunt aici. Mă aplec şi înţeleg imediat, miroase a ţuică, îmbibat cu ţuică.
- Hei, domnu'! Eşti bine?

Dă să se mişte, întâi o mână, apoi piciorul drept.
- Trebuie să te ridici, hai acasă, e frig, la noapte va fi ger, nu poţi rămâne aici.

E clar, mă înţelege, mormăie ceva, îl apuc de braţ să-l ajut să se ridice.
- Poţi sta în picioare? Haide, încearcă să mergi, nu te pot duce singur.

Se sprijină cu cealaltă mână şi se ridică greoi, e bătrân, încă în putere, înalt, uscat, îmbrăcat gros, cu pantaloni de velur muştar şi un pulover de lână bej, un fular lung şi căciulă de blană neagră de miel.
- Nu ţi-e frig? Nu ai haină? Oare pe unde ţi-ai pierdut haina?

Pornim, mergem încet, îşi târăşte un picior, se lasă greu pe mine.
- Te-ai lovit la picior, poţi merge? Cum te cheamă, unde stai, încotro să te duc?

Bălmăjeşte ceva, încearcă să vorbească, pare să aibă maxilarul înţepenit, nu poate articula cuvintele.
- Mai bine arată-mi, dacă nu poţi vorbi, stai departe?

Ridică mâna şi-mi arată drumul.
- Aproape, după curba aia, reuşesc să înţeleg.

Aşa, beat, nu îl urc în maşină, nu ştiu ce om e... Îl sprijin dintr-o parte şi ne îndreptăm în direcţia arătată lăsând maşina în urmă, mă opintesc să-l susţin, trupul înalt păşeşte mecanic, se lasă greu pe mine ca pe o cârjă, abia ne ţinem echilibrul şi mergem periculos de aproape de marginea străzii, maşinile ne ocolesc, mi-e teamă că vreun şofer ar putea să nu ne vadă la timp. Se opreşte, la naiba, se uită la mine de sus, mă fixează cu ochii lui gri.
- Cine eşti? Nu mă mai duc picioarele...
- Cine sunt? Ce mai contează, trebuie să mergem acasă, nu te mai pot căra mult.

Înţepenit, continuă să mă studieze, se uită în ochii mei, privirea lui transparentă, mă sperii, pare înfipt acolo, pe marginea străzii, ca un ciot de copac, ninsoarea deasă tăioasă şi farurile maşinilor mă orbesc, fac semne câtorva şoferi, dacă nu opreşte nimeni cel puţin să fim văzuţi, simt că nu îl mai pot susţine, îl las liber o clipă şi întind braţele înaintea unei maşini ce se apropie, cade, se prăvăleşte dezarticulat, ca o păpuşă, izbindu-şi capul de asfalt, căciula i se rostogoleşte cât colo.
- Dumnezeule! gata, te-ai dus, dă-o încolo de treabă! Încerc să te ajut şi tu îmi cazi în drum...

Căciula se opreşte lângă o bornă, ca un animal speriat. Gândeşte, fă naibii ceva, nu-i nimeni în jur, singur nu-l pot duce de aici, se înnoptează, strig ceva fără noimă şi, fără să-mi răspundă, mi-o ia înainte, parcă înţelege că trebuie să mă ajute, se sprijină în mâini, se ridică singur în genunchi, îi răsar stropi de sânge pe frunte, devine brusc lucid, parcă şocul loviturii i-a declanşat un mecanism blocat, se căzneşte să-şi ţină echilibrul, îi iau mâna stângă şi mi-o pun pe după umeri, ca să fiu sigur că nu îmi mai scapă.
- Hai acasă!

Trecem de curba pe care mi-a arătat-o, mergem mai uşor, puloverul îi e îmbibat cu apă şi noroi, îi simt în palmă ţesătura de lână udă, un miros de urină se amestecă acum cu izul de ţuică, mergem, casa e mai departe decât credeam, ajungem, în sfârşit, casa lui, pe partea stângă a şoselei, traversăm, casa lui, mică, de lemn, cu două cămăruţe şi pridvor, întunecată.
- Gata, am ajuns acasă! Te descurci acum?

Îl duc până la poartă. Îngână ceva. Merge tot mai sigur pe el.
- Nu-i nimeni aici, nu ai pe nimeni să te ajute?

Nu-mi răspunde, îi deschid poarta, intră în curte, mă opresc în faţa porţii şi îl urmăresc, merge încet, dar sigur pe el, nu se uită în urmă, mi se pare că văd o fluturare a mâinii drepte, ca un semn de la revedere, urcă cele două trepte până pe sală, împinge uşa, nu e încuiat, nu e nimeni prin preajmă să-l primească, trece pragul şi cumva casa toată se luminează fără să se fi aprins vreun bec, o lumină de nicăieri desenează o masă, două scaune, patul şi o sobiţă de fontă într-un colţ, îl urmăresc din drum, se aşază, stă pe pat cu mâinile pe genunchi, îl văd atât de clar în camera lui cu pereţi albi de var, e bine, acum ninge tăcut, mă mai uit o dată la căsuţa de lemn luminată, cu omul ei stând pe pat, e linişte, plec.