Intro
E cumva un dram de regie, de teatralitate, de artificial în toate înregistrările noastre audio-video cu cei dragi, cu cei care ne-au adus pe lume. E un făcut şi-un contrafăcut - care nu poate fi eliminat nici măcar la... montaj - în amintirile pe care ni le pregătim cu ajutorul digitalului. O superficialitate inadvertentă, un luciu. Fiindcă nici ciné-vérité-ul, presupunând că l-am reuşi - aşa semi-profesionişti cum ne credem a fi, datorită recentului acces la scule -, nu va reuşi să ne aducă peste ani aminte decât de cum arătau, de cum vorbeau, de cum se îmbrăcau şi ce umbrele, bastoane, bocanci sau ochelari de soare purtau, de cum călcau şi cum fumau, cum strănutau, chiuiau şi clipeau, de tonul pe care răspundeau la telefon, de felul cum pronunţau cuvintele, cum apăsau pe clapele frazei, de cum fredonau o melodie sau oftau. Şi asta nu ajunge? - aş putea fi luat la întrebări. Ei bine, nu prea, nu întru totul. Fiindcă atunci când ajungem a ne hrăni din amintirile cu ei, cu părinţii noştri, noi de gândurile lor avem, mai ales, nevoie. De gândurile lor de la vârsta pe care o au azi copiii noştri, de gândurile şi faptele-lor-interpretate-de-ei de pe când se pregăteau să sufle în acelaşi număr de lumânări de pe tortul aniversar în câte am suflat noi luna trecută, de gândurile şi înţelepciunea lor din zilele, lunile şi anii unei vârste la care noi n-am ajuns încă dar spre care ne îndreptăm.
Între noi toţi, mă declar norocos. Fiindcă, în două caiete, am amintirile lui. Ba cronologice, ba proustiene, toate de o ingenuitate remarcabilă. Cu aceste caiete în faţă am scris la sfârşitul anului 2020 textul pe care vreau să-l ofer acum spre lectură cititorilor LiterNet şi care a apărut prima dată în Orizontul timişorean.
Foto: Luminiţa Georgescu
***
Amintiri pe foi dictando
Primul caiet a ajuns la mine, în Suedia, într-o cutie mare de carton din care răzbătea o aromă de scorţişoară. Nu mă aşteptam să-l primesc atât de repede. Nu în acea noapte rece, de iarnă scandinavă. Iarna 1995-96. După plecarea autocarului, mă aşezasem pe o bornă, la marginea staţiei de benzină, şi vânam din priviri un taxi, înfulecând din prăjitura cu mere făcută de mama la Bucureşti cu nici două zile în urmă. Cu mâna stângă bâjbâiam în cutia abia desigilată şi încercam să recunosc, palpând, natura cadourilor de Crăciun: cărţi noi, ziare şi reviste literare din ţară, prăjituri şi dulceţuri la borcan, mănuşi şi un fes pentru fiul meu, Alexander, zis Akanane, nepotul lor, o curea de piele bună, iată, ţinuseră minte şi asta. Dar caietul, învelit într-o pungă de plastic, nu-mi era clar ce conţinea.
Scrie tot ce-ţi aminteşti, îl rugasem, într-o duminică de septembrie cu lumină caldă, mătăsos tremurată, ca de lumânări bune, în timp ce păşeam agale prin frunzişul galben, pe drumul ce ducea de la bazin spre casă. Mai târziu, în toamna aceea tristă, eu plecasem înapoi la Göteborg, iar el, sprijinindu-şi de marginea mesei bastonul pe care fusese, mult prea devreme în viaţă, nevoit să înceapă a-l folosi, se aşezase la scris. Căutase mai întâi într-un teanc de caiete de-ale mele mai vechi şi găsise unul în care folosisem numai câteva pagini, luptându-mă, în adolescenţă, cu sinonime şi sensuri multiple pentru cuvinte mai greu de îmblânzit, ca apoteotic, altruist, maliţios, cartezian, repudiat, iredentism. Fără să rupă vreo pagină, îl întorsese cuminte pe partea cealaltă şi, făcând din sfârşit început, scrisese un motto. Numerotase apoi, după care, natural, se adresase celui care ceruse să afle: Voi începe prin a-ţi spune că bunicii mei, deci străbunicii tăi...
Cel care îmi dăduse în copilărie teme până şi în vacanţa de vară, scrie ceva, foloseşte-ţi imaginaţia, nu se dăduse în lături acum de la a primi el o temă, grea, de la mine. Promisese că va scrie şi, normal, se ţinuse de cuvânt, ca dovadă caietul. El se ţinea întotdeauna de cuvânt. Suflase praful de pe lada cu amintiri a memoriei, cotrobăise prin ea şi scosese de acolo - el însuşi surprins, recunoştea asta în pagină - înnodate unele de altele, cravate şi batiste încă intens colorate. Detaliile abundă în însemnări, iar acolo unde nu e sigur, notează asta. Nu-şi foloseşte imaginaţia, ci doar memoria - e pariul lui cu el însuşi. Deşi, între toţi copiii Bucureştiului anilor şaizeci, eu am fost probabil singurul crescut cu poveşti despre vânători de balene - imaginaţie avea!
Mama mă hrănea cu poveşti clasice, citite, dar repovestite şi regizate cu un lirism care l-ar fi făcut până şi pe Andersen să nu recunoască şi să lăcrimeze la auzul dramei fetiţei cu chibrituri. Tata însă, între Strada Romancierilor, capăt de linie, şi Baba Novac, trei staţii până la celălalt capăt, mă ducea cu troleibuzul 84 în Alaska, în Africa de Nord sau, mai ales, pe valurile Atlanticului. Comandam singur înălţimea acestor valuri şi a icebergurilor, vitejia marinarilor, ticăloşia piraţilor şi monstruozitatea balenei, căreia puteam să-i schimb şi culoarea, la o adică, după ce acel 84 începea să ne coboare dealul de la Academia Militară. Tata se adapta din mers cu povestirea. Balena intra în Cotroceni albă şi ieşea albastră jos, în Elefterie. Cum să spun eu... ca la jocurile digitale interactive de azi. Numai că interacţiunea era între tată şi fiu, cu povestitorul pe scaunul din margine, şi cu mine, ascultătorul, la fereastră, urmărind cu coada ochiului (şi) apropierea luminilor-de-la-Universitate, singurele care făceau oceanul să îngheţe o clipă şi harponul plecat spre ochiul balenei să se oprească în aer. Mă mângâia pe cap lăsându-mă atunci să admir zgârie-norul care se construia acolo, la noi, ca la americani. La Piaţa Rosetti, după un hai, mai spune-mi, troleibuzul începea să miroasă a grătar de vânat exotic, de nu mai contenea şoferul să deschidă şi să închidă uşile, ca să aerisească. Care uşi se mai şi prindeau, în poveste, avea tata grijă de asta, în crengile palmierului din staţie.
Timp de zece ani după plecarea în America, biblioteca mea personală a rămas la Göteborg, într-un pod de casă. La fel, ceva manuscrise şi multe documente. Nu ştiam dacă le voi putea traversa vreodată oceanul. Caietele cu amintirile tatei însă - două la număr, fiindcă în vara lui 1996 urma să mai primesc unul - au călătorit cu mine, în avion, spre Atlanta, din capul locului. Există o scenă acolo, în prima parte a celui de-al doilea caiet, care, prin realizarea ei, nu mă lasă să uit de existenţa lor şi, în preajma Crăciunului - când ne e cel mai dor de cei pe care nu mai avem cum să-i ascultăm povestind - mă trimite să le scot la iveală.
Adolescent de 16 ani, dintr-o familie muntenească bună, de licenţiat în drept, ajunsă însă să locuiască la Sighet, se hotărăşte (în '47) să lucreze o parte a vacanţei de vară cu echipele de silvicultori din zona Borşa, care făceau măsurători şi delimitări de parcele în munte. Am început prin a face borne de separare, a le numerota, şi a le plasa în zone mai ridicate, unde trebuia să cărăm pietroaie pe care, la sfârşit, să le acoperim cu muşchi de pământ. Era muncă grea şi noi doi, fiindcă eram cu un coleg, Timiş, eram copii, nu puteam face norma, deşi lucram 10-12 ore pe zi. De dormit, dormeam într-o hrubă făcută din buşteni, iar ca aşternut aveam cetină de brad. Încăperea avea formă circulară, aşa că făceam un foc în mijloc şi ne întindeam câte zece oameni acolo, în jurul lui, fiecare cu picioarele spre foc. Care ardea toată noaptea fiindcă, pe rând, îl păzeam. Momentul cel mai plăcut era însă la sfârşitul zilei de lucru, când ne întorceam, toate echipele, de la muncă. Mâncarea pe care ne-o ofereau silvicultorii de la centru era o slănină râncedă şi mălai pentru mămăligă. Totuşi, colegul cu care eram luase de-acasă câţiva bulgări de brânză de burduf, aşa că stăteam mai bine. Seara, după ce ne schimbam cetina ca să ne împrospătăm aşternutul, înţelegi, ne puneam hainele de multe ori ude, fiindcă ploaia ne vizita foarte des, la uscat. Mămăliga se făcea într-o cască militară rămasă din războiul din 1916-18. Casca trecea de la o echipă la alta, pe post de ceaun. Aveam o cutie de conservă, goală, în interiorul căreia topeam ceva slănină. Peste ea puneam brânză de burduf şi mămăligă. Şi apetit aveam, slavă Domnului. Asta îmi aduce aminte şi de ceva ce ar trebui să ştii, la Liceul Mixt Sighet, unde eram în clasele mari şi elev şi pedagog de internat, îmi aduc aminte foarte bine că seara mâncam aproape totdeauna mămăligă cu magiun. Se punea un strat de mămăligă, peste care venea unul de magiun, apoi iar unul de mămăligă, după care se tăia felii şi eram serviţi. La masa profesorilor, unde mă invitaseră să stau, ca pedagog, erau lucruri mai bogate şi mai consistente, dar refuzasem, ce-ar fi zis colegii mei? (...) Dintre amintirile mele din internat e şi aceea cu Alexandru Ivasiuc. Într-o zi a venit la mine, că nu mai poate sta acasă că are continuu discuţii contradictorii pe teme politice cu taică-său. Saşa, aşa-i ziceam lui Ivasiuc, era partizan al marxismului pe atunci, iar taică-său adversar. M-a rugat să-i fac loc în dormitor, cum eram pedagog. Uneori n-aveam nici un loc liber, l-am culcat şi cu mine în pat. Incomod, se făcea patul ca o copaie sub greutatea noastră, dar l-am ajutat o vreme fiind prieteni, locuiam pe aceeaşi stradă. Până când taică-său, profesor acolo, m-a chemat la el şi m-a apostrofat, să-l trimit imediat pe Saşa acasă. Dar să revin la Borşa. După vreo zece zile la borne am fost trecuţi la altă muncă. Inginerii silvici măsurau cu teodolitul şi noi le ţineam mira şi făceam cu toporişca loc în jurul nostru s-o poată ei vedea. Îmi dăduseră şi un teodolit să am grijă de el, mi-era frică mereu să nu se spargă. După aia au început ploile...
Aici vine scena la citirea (şi recitirea) căreia am simţit mereu că, dacă am un oarecare simţ dramatic, ştiu exact de la cine l-am moştenit. Nu de la vreun prozator, ci de la cel care, dacă nu i-aş fi cerut, n-ar fi pus niciodată pe hârtie vreun crâmpei din viaţa lui: După trei zile au început descărcări electrice, fulgere, pârâul se umflase şi curgea în şuvoaie. M-am hotărât să cobor din munţi când se însera deja. Timiş n-a vrut să meargă cu mine. Drumul era departe, şi de înseninat nu se însenina. Am luat-o pe pantă în jos şi am intrat în pârâu, care crescuse serios. Aveam un rucsac în spate, plus teodolitul. Malurile erau rupte. Singurul ghid era apa, care ştiam că ducea la ocolul silvic. Nu se vedea nici o stea, era negru tot. În acest întuneric, ud până la genunchi, la un moment dat s-a rupt peste mine un fulger care a luminat şi albia şi tot. În faţa mea a apărut un om, care urca prin pârâu, aşa cum eu coboram. Ne-am uitat unul la altul şi, cum întunericul ne-a acoperit la loc, după o clipă ne-am continuat drumul, fiindcă atunci când am întors capul nu l-am mai văzut.
... De Crăciun se scoteau din dulap discurile de vinil cu şansonete, cu vals englezesc, cu café-concert. Pickupul se punea pe turaţia 45 si tata o invita pe mama la dans. Doi oameni subţiri, eleganţi, care dansau foarte bine. Pentru o seară, pentru o oră, preţ de câteva dansuri măcar, noi copiii, eu şi soră-mea, fermecaţi de dansul lor, acceptam să nu mai fim centrul universului, aşa cum eram mai mereu în restul anului. Tot de Crăciun, dar mult mai târziu, participam în familie la un ritual care ne binedispunea mai mult chiar decât glöggul adus de mine din Scandinavia: cioplitul bradului pentru a-i face loc în suport. Într-un an, trepiedul din lemn se rupsese chiar în Ajun şi cineva, cine mai ştie cine, ne dăduse un altul în care s-ar fi potrivit poate... o creangă, două, dar nu trunchiul gros al unui brad-până-la-tavan cum alegeam noi întotdeauna. Ne porneam pe râs numai comparând cele două circumferinţe. Perpetuat de la an la an, obiceiul cioplitului-bradului-cu-o-bardă-boantă, s-a transformat în coloana vertebrală a unei şezători moderne. Ultima cascadă de râs venea când, odată convins bradul să-şi facă loc în suport, ansamblul se înclina vitejeşte într-o parte. Era momentul să găsim Horticultura, cursul universitar după care mama învăţase în facultate, singura carte mai voluminoasă decât Război şi pace pe care o aveam, şi care trebuia proptită sub piciorul mai scurt al suportului.
Când amintirile acestea, ale mele, ale noastre împreună, nu-mi sunt de-ajuns, sau când vreau să le stârnesc, deschid caietele cu amintirile lui, cum fac şi acum. Şi-l ascult cântând o serenadă unei colege de liceu reţinută la sediul securităţii din Sighet, prin fereastra unei case din vecinătate, unde se ceruse, inventând un motiv oarecare, invitat. Şi-l văd învăţând, noaptea, cu picioarele într-un lighean cu apă rece ca gheaţa, ca să nu adoarmă nici când i se închid ochii de somn. Îl văd apoi prin ceaţa de pe platoul Bucegilor, tânăr inginer zootehnist, ascultând de instinctul armăsarului său şi coborând din şa, ca să descopere imediat că ar mai fi fost trei paşi până la prăpastie. Amintirea asta, cu el în pericol, e cea care ar putea avea darul să mă sperie. Fiindcă într-un an, maxim doi, urma să(-mi) devină tată. Dar dovada că lucrurile s-au încheiat atunci cu bine, e simplul fapt că exist şi că pot semna astăzi, când el nu mai e, pentru amândoi, sub rândurile cu amintirile noastre: Gheorghe Neculae Georgescu şi Radu Georgescu.