Ce s-a pierdut... ce avem de recuperat

Am aşa o revoltă interioară. Şi eu sunt un om tare paşnic. Revoltă asta de obicei doar stârneşte lumi înăuntru. Războaie şi apoi tratate de pace. Toate înăuntru. Nu sunt eu omul revoluţiilor. Şi mă alătur răscoalelor exterioare doar dacă îmi găsesc partea care CONSTRUIEŞTE.

Dar acum mă doare. Şi înăuntru mă revolt cu tristeţe adâncă. Şi simt nevoia să scriu. Deşi nu vreau să mi se răspundă. Vreau doar să mă ventilez. Să las să iasă. Pentru că Andrei e bine. Aşa cum suntem şi noi. Ne îngrijim de binele ăsta aşa cum ştim şi putem. Zilnic. Clipă de clipă. Mai dăm rateuri dar ne e prioritar aşa că revenim la a ne îngriji sufletele. Emoţiile. Bucăţile care ne sunt vitale pentru supravieţuire. Frumosul. Şi Binele...

Şi acum mă revolt despre şcoală. Despre faptul că cei mici au reînceput un pic de şcoală cu prezenţă fizică. Şi asta e o idee incredibil de bună. E atââât de necesar. Pentru noi toţi să putem fi iar unii cu alţii. (Să mai spun că îmi e dor de concerte? De piese de teatru? De mers la film? De ARTĂ trăită acolo în spaţiul unde alţi oameni se conectează la fluxul de Dumnezeu care curge prin ei? Că şi eu să pot să mă simt un pic pe mine... - mda. Poate o să scriu altă dată despre asta).

Acum e despre şcoală. Şi despre faptul că se... trage cu... "recuperări". Că se pune accent - de la inspectorat, minister... whatever!! De la părinţi... trist... de la părinţi... să vedem ce "s-a pierdut" şi "cum putem recupera". Şi mie îmi vine să urlu. Şi nu o fac decât înăuntrul meu...

Cum adică ce S-A PIERDUT??? NU AVEM HABAR CE AM PIERDUT în anul asta?

Am stat în casă o perioadă de timp ireal de lungă şi a fost complet nefiresc. Apoi ne-am adaptat la distanţarea asta numită "socială", care e de fapt atât de mult despre a fi... departe. Ne-am obişnuim să avem măşti tot timpul (pfuai cum sună asta scoasă din context... câte conotaţii).

Cifre.
Măsuri.
Frică.
Oameni dragi trecând prin clipe grele.
Fizic.
Emoţional.
Moarte.
Viaţă.
Revolte.
Revoltă.
Tăcere.
Iar revoltă.
Iar ascultare şi tăcere...

A fost şi încă este un an pe care încă nu avem cum să îl aşezăm în noi. Şi asta pentru că încă se întâmplă. Încă NI se întâmplă.

Când eşti în mijlocul unei ape adânci şi trebuie să dai din mâini şi din picioare ca să nu te îneci, nu poţi să vezi din afară despre cum este experienţa... şi clar să o aşezi în tine e o utopie când încă ţie nu îţi e clar când şi dacă vei ieşi la liman.

Aşa că suntem încă într-o necunoscută. O trăim. Incertă. Fie că nouă ne este mai uşor sau mai greu, ce se întâmplă în jurul nostru, cu întreagă umanitate, ne afectează. Fie că am ajuns să conştientizăm asta sau nu.

Iar copiii... se trage de ei să... RECUPEREZE informaţie "pierdută". Materie neînţeleasă. Lume revoltată că rămân copiii "în urmă". Mi-e ciudă pe părinţi. Mi-e ciudă pe oamenii ăia care scriu hotărâri. Azi mi-e pur şi simplu ciudă. Şi e o ciudă din asta generalizată.

Andrei e bine. Învăţătoarea lui e prezentă. O simt atentă şi o văd că are şi ea nevoie să parcurgă mai adânc tot ce se întâmplă. Deci nu e despre noi. E despre... toată fuga asta în care copiii ăştia sunt forţaţi să intre, copii care s-au văzut atât de sporadic în ultimul an. Copii care trăiesc toată ciudăţenia asta de perioadă, care trebuie să aşeze în ei atâta necunoscut. Şi sunt şi ei fără ancore, pentru că nici noi nu le avem...

Dar să ceri să trăiască la şcoală ca şi cum nimic nu e diferit... Mergem zilnic. Facem ore. Trebuie să readucem "nivelul". Să recuperăm "pierderile". Fără să iei în considerare contexul?? Pfuai.

Revin. Nu e despre clasa noastră. Avem binecuvântarea să avem o învăţătoare care vede, simte şi alege să se uite şi dincolo. E despre părinţii din jur. Despre discuţii auzite. Despre măsuri ale celor care pot lua măsuri...

Eu simt că tot ce este acum de făcut la şcoală, dacă tot avem acest mare noroc să se poată reîntâlni copiii ăştia fizic... TOT ce trebuie acum făcut este să... NE AŞEZĂM un pic. Să ne bucurăm că ne revedem. Să ne simţim un pic din nou. În tot iureşul asta. Revenind la piscina aia adâncă... cum ar fi să fie cineva care ne prinde un pic cu un colac şi ne ajută să ne dăm seama că suntem în apă. Că apa se simte pe corpul nostru. Că poate e soare pe cer. Că poate mai avem lume în jur... atât. Nu să tragă de noi să exersăm stilul perfect de înot. Cu tehnică impecabilă. Cu rezistenţă mărită... Să ajungem mai repede, mai bine... undeva... Nu de alta, dar încă nu ştim unde mergem.

Cred că este mai degrabă despre proces. Despre acum... despre a simţi... şi trăi... Să ne raportăm la situaţia asta că fiind ceva temporar care trebuie doar să se termine şi noi vom reveni la normal... eu cred că e neproductiv.

De un an, viaţa noastră s-a schimbat. De curând s-a împlinit exact un an de când am aflat că "pentru 2 săptămâni", Andrei nu va mai merge la şcoală din cauza pandemiei... Uită-ne, un an mai târziu, într-un spaţiu la fel de incert. Crezând, ca şi atunci că... mai e un pic, mai tragem un pic şi se termină...

De fapt, trăim acum o perioadă schimbătoare de viaţă. Asta e clar. Nu cred că mai e vorba despre a ne întoarce la ce a fost. Cred că am pierde multe făcând asta. Cred că e vital să ne uităm la CE ESTE. La ce trăim. La ce învăţăm. La ce putem construi. Înăuntrul nostru.

Fiecare etapă trăită are oportunitatea asta pentru noi - să ne reconstruim. Să mai aducem ceva care să ne îmbogăţească sufletul. Şi simt că aceşti copii reveniţi la şcoală ar trebui să aibă SPAŢIU... şi atât. Să fie. Să se simtă. Să proceseze ce trăim. Ce trăiesc. Să se simtă iar unii pe alţii. Împreună. Şi pe sine în acest împreună nou, în acest context nou.

Simt că e vital să ne aşezăm un pic... Nu să tot fugim căutând "normalitatea" aia de dinainte. Suntem acum aici.

Ce simt?
Ce trăiesc?
Cum sunt eu acum cu toate astea?

Copiii la şcoli sunt "problematici". Sunt "în urmă". Sunt... Seriooos???!!! Asta e Problema? Pf...

Am zis că sunt revoltată... O s-o las aşa. Am vrut doar să mă ventilez. Nu vreau acum soluţii. Nu vreau să îmi scrieţi. Nu vreau argumente. Nu mai vreau să povestim. Acum nu.

Poate mâine da. Acum vreau să tac. Să mă simt. Să îl iau pe Andrei în braţe. Şi să mergem câte un pic înainte. În fiecare zi. Să simţim un pic ce trăim. În fiecare clipă.

Să mai ascultăm o pasăre cântând pe malul lacului când afară e soare. Să simţim că afară e soare. Câteodată. Şi câteodată nu. Şi că e ok şi asta.

Atât. Eu nu vreau ca Andrei să "recupereze materie". Serios că acum, în mijloc de tot ce trăim, asta nu mă preocupă DELOC. El citeşte. Ascultăm muzică. Aş vrea să pot crea în fiecare zi, clipe de tihnă. Şi să pun un pic pe pauză lumea dinafară.

Să ne simţim.
Să ne vedem.
Să ne auzim.
Să încercăm să aşezăm ce trăim.
Acum.

Ceea ce vă doresc şi vouă...