Cum să nu devin teroristă

Un cuvânt dur într-o lume absurdă. Un strigăt de ajutor din partea mamelor-eroine care îşi strecoară cărucioarele cu copii printre maşini, stâlpi, saci de gunoaie dintr-un oraş abandonat. Nu de acum, nu de ieri, ci de zeci de ani. Uneori pare să fi fost abandonat dintotdeauna.

Prezentul haotic nu oferă răspunsuri. O mamă întreabă: "Cum să nu devin teroristă?". Întrebarea ei, în neputinţa resimţită zi de zi, se traduce: cum să nu vreau să zgârii maşina de pe trotuar cu cheia, cum să nu vreau să am forţa de a muta din drumul meu tot ceea ce mă opreşte, tot ceea ce mă sufocă într-un oraş irespirabil. Cum supravieţuim într-un oraş care nu ne face fericiţi?

Privim în jur. Oraşe întregi, chiar şi în această ţară, par să se nască din inima unei alte civilizaţii. Se refac, semeţe, mândre, curate, la zeci de ani lumină de cimentuita capitală. În mica grădină de sub fereastra apartamentului, câteva lalele, zambile şi narcise îşi îngrămădesc, sfioase, frunzele de un verde crud. În jurul lor, trotuarele zdrenţuite, parcarea înecată în noxe şi pământul pe care nu mai creşte nimic altceva par să le contrazică. Însă ele rezistă. Indiferente sau, mai degrabă, neatente la ceea ce e în jur, răzbat prin frumuseţe, fragilitate, îndrăzneală. Imune, în fiecare primăvară, reuşesc imposibilul. În mijlocul aceleiaşi grădini care părea sortită pieirii, transmit acelaşi mesaj, an de an: a sosit primăvara.

Sunt împreună. Diferite, cu frunze mai pline, cu tulpini mai fragile, grupul lor e totuşi armonios. Îmi imaginez chiar că se încurajează reciproc, că lalelele care par întotdeauna cele mai semeţe le dau ghes şi narciselor, adesea întârziate.

Nu putem supravieţui într-un oraş abandonat fără o comunitate. Fără un sistem de prieteni, de oameni care ştiu să asculte fără să judece. De o familie extinsă, funcţională, una care cel mai adesea nu include rudele. De un grup care poate purta orice titlu. De cinci, zece sau douăzeci de femei care înţeleg, pe deplin, greul din această lume, diferit şi totuşi comun pentru fiecare femeie în parte. Cu nedreptăţile la ordinea zilei, încălcarea drepturilor şi nepăsarea autorităţilor. Cum să nu devii teroristă. Un alt fel de a spune că vrei un răspuns, un sprijin, o formă de ajutor. Un telefon. Un fel de a spune celei de lângă tine că te poate suna oricând. Că din puţinul pe care îl poţi oferi eşti dispusă să dai tot, pentru prietenie. Ca cel de lângă tine să ştie că, într-un oraş abandonat, nu e totul pierdut. Că pe acel om nu l-au abandonat cu toţii.

Cum să rezişti acolo unde speranţele par să dispară constant. Cauţi, cu privirea, doar frumosul. E un exerciţiu greoi, dar nu imposibil. Necesită muncă această vânătoare după vestitorii primăverii, după un cer senin în mijlocul unor valuri de noxe. Şi nu e doar o vânătoare, e o participare. Înseamnă să mergi să cumperi tot raionul de plante verzi şi să-ţi transformi grădina, balconul, casa, într-o grădină botanică în miniatură. Înseamnă să susţii cauzele în care crezi, să te concentrezi asupra oamenilor care cred şi vor schimbarea. Să ştii că nu eşti singur în neputinţa ta şi că împreună puteţi schimba lumea. Fără ca vopseaua maşinilor parcate ilegal să sufere daune. Nu e uşor. Însă mecanismul interior dictează ce vedem cel mai mult. Cum ne decurge ziua aparent normală. Ce lăsăm să se strecoare în inima deja slăbită după un an pandemic. Ce lăsăm să dizolve sau să repare crăpăturile pe care izolarea le-a făcut. Plantăm o floare sau băgăm mâna în buzunar după chei? Ce ne-ar bucura mai mult, zi după zi? Grădinile abandonate, dintre blocuri, nu sunt ale nimănui. Sunt ale oamenilor care le-au dat uitării, ale celor care, văzând că responsabilitatea se împarte, n-au mai considerat-o a lor. Întocmai cum iarna, în faţa unui bloc cu zece etaje, zăpada rămâne neatinsă, grădinile sunt exemple concrete ale acestui abandon comun. Însă acolo unde apare pentru prima dată o floare, plantată chiar de un copil după ce a primit-o ca mărţişor, sunt şanse să crească din ce în ce mai multe flori. Sunt şanse ca şi alţi vecini să vină să planteze un bulb, un puiet de cireş, o narcisă. Să îngrijească un spaţiu care, din nou, pare să le aparţină. Da, vor mai exista oameni care vor distruge frumosul. Oameni care vor călca în picioare firele fragile. Însă efortul comun, înspre bine, va hrăni din nou aceeaşi speranţă, va salva grădini, oraşe, ţări. Istoria nu e complicată. Avem însă nevoie ca cineva să ne reamintească de balanţa binelui. De încrederea în celălalt. Suficient de mult şi suficient de des ca să nu uităm de răspunsuri, de mâna pe care celălalt o poate întinde când cerem ajutor. Contrar unei zicale bine împământenite, de foarte multe ori, cu o singură floare se face primăvară.