Despre identitate şi copilul interior într-un prezent plin de provocări

După ce am citit Lapte negru de Elif Shafak, m-am gândit din nou la identitate. Ea scrie: "Am călătorit în lung şi-n lat şi am hotărât că scrisul e chiar centrul vieţii mele". De fapt, face acest jurământ când crede că e necesară o singură identitate. Când crede că nu poate fi nici mamă, nici femeie, nici soţie, doar scriitoare. O identitate care nu poate funcţiona de una singură, pentru că toate celelalte o hrănesc în aceeaşi măsură în care o dezechilibrează. Dansul continuu, complex, dificil e o identitate în sine, o definiţie unitară a ceea ce încercăm să extragem când ne privim cu atenţie în oglindă.

Oare din ce motive încercăm să punem un singur punct pe "i"? Oare tocmai din cauză că, pe măsură ce capeţi noi şi noi identităţi, încerci să ţii pasul cu gestionarea tuturor noilor "funcţii"? Oricât ar suna de high-level management, de nefiresc în propria viaţă, e adevărat. Pe de o parte, multă vreme în viaţa ta, eşti obişnuit să te ocupi numai de tine. Obiceiurile tale, micile tabieturi, locurile dragi în care te poţi pierde cu orele. Nimeni nu întreabă, nimeni nu răspunde. Eşti acolo, în propriul centru al vieţii tale. În relaţii, în orice relaţii, lucrurile se negociază diferit, se produc inevitabil schimbări. Dar aşa creşti. Provocările fiecărei vârste şi ale fiecărei schimbări sunt cele care te pun constant să alegi. Copilul interior nu are încotro, trebuie să-i predea frâiele şi adultului responsabil dacă vrea să fie cu adevărat ocrotit. Dar, o dovedesc studiile, o spun nenumăratele alegeri care ne trimit spre psihoterapeuţi, acţiunile, emoţiile şi deciziile noastre sunt în multe cazuri dictate de copilul interior. Îi cerem copilului interior să ne protejeze, să ne transforme, să ne ajute să luăm cele mai bune decizii. Însă numai partea din noi care joacă rolul de adult poate să contribuie cu succes la această dezvoltare şi bunăstare a vieţii, prin luarea unor decizii ferme, raţionale, prin stabilirea unor graniţe, prin protejarea copilului interior căruia îi cerusem până nu demult să facă treaba adulţilor.

Cine suntem, zi după zi? Spre ce ne îndreptăm ca adulţi şi cum ne schimbă fiecare rol pe care îl câştigăm de-a lungul vieţii? Indiferent că vorbim de relaţii sau de profesii, oglinzile noastre sunt multiple şi nu ne iartă. Cer de la noi răspunsuri rapide şi, mai ales, corecte. Noi înşine ştim că trebuie să răspundem pentru a putea avea o viaţă corectă, liniştită, echilibrată. Responsabilităţile noastre sunt pe lista adultului care e mai prezent sau mai puţin conectat cu sinele nostru. Să-i cerem să fie alături de noi e o datorie esenţială de-a lungul vieţii. Să-i conştientizăm prezenţa, să acceptăm că acest adult e capabil să ia decizii pe care copilul interior nu ştie, nu poate, nu vrea să le ia.

2020-ul care s-a încheiat şi care a lăsat în urmă transformări pe care încă nu le vedem pe deplin a invitat, inevitabil, la introspecţie. Iată, într-o zi, vieţile se pot schimba radical, planurile se pot nărui, amâna, dizolva. Cine sunt eu ca individ în societate, cine sunt eu ca membru în familia mea? Ce rol joc în propriul meu drum în viaţă, către obiectivele care nu ţin de nimeni altcineva? Sunt întrebări esenţiale care definesc un traseu pe care nu-l putem lăsa în mâinile celorlalţi. Şi, mai ales, atunci când avem răspunsurile, chiar dacă sunt frânturi, chiar dacă sunt încercări în direcţiile pe care le credem potrivite, ceilalţi ne ies în întâmpinare. Nu putem construi nimic de unii singuri.

O călătorie plină de peripeţii, un joc complicat al raţiunii împotriva emoţiilor, un puzzle în care ambii parteneri trebuie să se prezinte la masa de negocieri, această relaţie copil interior - adult nu pare să aibă un final anume. Se prea poate ca, întocmai ca în zicalele marilor înţelepţi ai timpurilor trecute, să fie mai importantă călătoria, nicidecum destinaţia.

În discuţiile de grup pornite pe marginea unui curs despre conectarea cu adultul şi copilul interior deopotrivă, oamenii de toate vârstele îşi mărturiseau descoperirea. Femei de 70 de ani care ajungeau pentru prima oară la concluzii importante despre propria viaţă. Bărbaţi de 50 de ani care îşi dădeau seama că nu intraseră în contact niciodată cu ceea ce şi-ar fi dorit copilul interior. Tinere care încercau să discearnă măsura în care atât adultul, cât şi copilul interior aveau puterea de a le influenţa deciziile. Un singur sentiment era comun în toate aceste mărturisiri: dincolo de greul pe care îl implică orice călătorie spre sine, recunoştinţa era calitatea preponderentă a unor astfel de concluzii. Recunoştinţa de a avea şansa să afli ceva nou despre tine. Recunoştinţa care-ţi oferă ocazia de a spera că lucrurile se pot schimba întotdeauna înspre mai bine. Că dincolo de zece, douăzeci de ani, treizeci de ani de decizii şi schimbări, mai există încă un pas posibil, apoi încă unul. Că identitatea noastră, indiferent de vârstă, e supusă unei maleabilităţi salvatoare, a unei curiozităţi care ne conduce tot mai departe: mai întâi spre interior, iar mai apoi, cu ochii larg deschişi, către lumea întreagă.