Memoria poetică sau de la ghiocei la carduri cadou

Dimineţile de 01 şi 08 martie arată viu, arată colorat, bărbaţii au pasul grăbit nu spre birou, ci spre florărie - în zilele acestea li se permite să întârzie -, femeile sunt parcă mai cochete, mai parfumate, copiii sunt mai vioi aşteptându-şi rândul la intrarea în clădirea şcolii ţinând în mâini florile şi mărţişoarele pentru învăţătoare. Ei sunt cei care dau acestor zile o lumină cald-nostalgică şi ochii lor au sclipiri speciale privind propriile buchete. Buchetele lor sunt chiar nişte buchete, sunt creaţii artistice admirabile. Lumea a evoluat şi bietele bucheţele de ghiocei din perioada copilăriei noastre s-au metamorfozat în buchete cât mai creative, mai neconvenţionale şi pe alocuri chiar opulente; sunt un soi de ofrande pe altarul şcolii. Există ceva foarte captivant în interacţiunea dintre copii în general, indiferent dacă se joacă, se ceartă sau discută. Există în această interacţiune o inocenţă, o duioşie, o vioiciune, o vrajă, o lipsă de aşteptări pe care nu le mai întâlnim la adulţi. Copiii oferă florile cu bucurie, fără niciun orizont de aşteptări, se hrănesc cu bucuria pe care o creează. La adulţi mai există oare acest sentiment?

Preocuparea mea pentru natura umană mă face să mă întreb ce simt copiii în aceste zile, în aceste dimineţi când dăruiesc flori învăţătoarei? Cum se raportează ei la acest obicei? Cum îl percep? Oare ce le transmit părinţii despre această cutumă? În general, copiii înmagazinează imagini şi stări mai puţin comune adultului.

Până la urmă, ce s-a schimbat oare în abordarea zilei de 01 sau 08 martie din comunism până acum? S-a schimbat cu adevărat ceva? Aşa cum societatea a suferit modificări, probabil că şi simbolistica acestor zile s-a modificat, însă dintotdeauna a existat un mesaj care zace în subsolul mărţişorului, atât în comunism, cât şi în post-comunism. Viaţa era mult mai modestă atunci, chiar majoritar săracă, iar mărţişoarele se reciclau de la un an la altul. Era o frumoasă surpriză anuală să le redescoperi pe cele de la sertar - multe dintre ele nişte obiecte de artă miniaturale create de artişti adevăraţi (pictori, sculptori, scenografi) care le dădeau spre vânzare la Fondul Plastic, erau obiecte cu identitate, cu farmec, iar florile oferite învăţătoarei erau pure şi simple - un buchet de ghiocei, o zambilă, o frezie. Cred că mulţi dintre cei care au apucat măcar o scurtă parte din şcoală în perioada ceauşistă au diverse poveşti legate de mărţişor. Eu îmi amintesc de învăţătoarea mea, care avea obiceiul chiar să comenteze cu voce tare cadourile pe care le primea cu un soi de solemnitate, căci nu toată lumea ducea doar o floare sau un mărişor. Mai exista pentru tovarăşa fie o pungă de cafea sau nes, fie un pachet de ţigări Kent, fie un săpun Fa, fie un spray Impulse, sau un ruj verde care devenea roşu odată aplicat pe buze. Din păcate, astfel de gesturi aveau un efect asupra atitudinii tovarăşei faţă de noi: erai tratat în funcţie de ce ai adus, iar eu nu duceam nimic în afară de flori şi / sau mărţişor. Dar într-o primăvară mama mi-a dat să îi dau învăţătoarei un dres - obiect la mare preţ în acele vremuri, care de cele mai multe ori se obţinea pe sub mână - şi nu am cum să uit cât de încântată şi uluită a fost tovarăşa învăţătoare; zambila care asezona dresul a pălit instant, iar efectul imediat nu a întârziat să apară: am primit atenţie şi mi-a vorbit pe un ton mieros o săptămână întreagă, chiar îmi spunea pe nume, nu mi se mai adresa cu apelativul fetiţo. Ce impact a avut asupra mea acest lucru? Oricât de neverosimil ar părea, ceva nu îmi plăcea, nu mă puteam bucura de acea atenţie temporară şi condiţionată. Cu mintea de acum aş spune că intuiţia mea era bună şi simţeam nedreptatea, mita: dresul, la schimb cu indulgenţă şi atenţie sporită pe temem scurt. Parcă şi schimburile de timbre erau mai profitabile fiindcă nu înapoiai timbrul, odată făcut schimbul, el rămânea la tine, îţi aparţinea.

Extensia dresului sau săpunului Fa din comunism este cardul cadou de azi. Cu uimire am aflat de la prieteni şi cunoştinţe că există această practică - în şcolile şi grădiniţele de stat -, de a strânge bani pentru aceste evenimente, bani care vor fi convertiţi într-un card cadou, iar sumele date de fiecare părinte nu sunt deloc neglijabile. Ce îi mână pe părinţi la astfel de mobilizări în societatea capitalistă a acestor ani? Dincolo de nobleţea gestului de a dărui flori cu această ocazie, cred că există şi reminiscenţe ale societăţii ceauşiste: teama de a ieşi din pluton, dorinţa de nu fi oaia neagră, teama de a nu fi stigmatizat copilul tău, de a nu trăi stări pe care poate tu le-ai trăit în copilărie. Dragostea infinită pentru copii îi face pe părinţi să perpetueze fără să vrea aceleaşi percepte, aceleaşi frici. Însă nobil şi demn ar fi să nu fie primit acel card cadou de către niciun cadru didactic.

Părinţii acestor zile sunt corporatiştii, sunt copiii părinţilor care lucrau în multinaţionale ceauşiste, cei care petrec timp preţios în traficul infernal de zi cu zi pentru a ajunge şi a se întoarce de la birou, şi care reuşesc eroic să îşi lase copiii la şcoală sau grădiniţă, sunt cei care plătesc şi un after school care să acopere orele lor de lucru, sunt cei care îşi umplu corpul cu acidoza provocată de stresul că nu ajung la timp să îşi ia puii de la şcoală, sunt cei care muncesc până la epuizare, până la uitarea de sine, sunt cei care se confruntă şi ei cu frici noi, specifice ritmului vieţii actuale, sunt cei care au la birou provocări similare cu cele ale părinţilor lor, dar de sub o altă umbrelă, aceea a politically correctness-ului: au grijă ce, cu cine şi cât vorbesc, uneori merg în team building chiar dacă ar prefera să dedice acel timp familiei - aşa cum studenţii vechiului regim mergeau la muncă patriotică -, postează şi ei pe reţelele lor de socializare ceva favorabil unei anumite situaţii sociale pentru că toată lumea o face, sunt cei care îşi cenzurează ei înşişi opiniile despre cenzurarea unor desene animate precum Pisicile aristocrate, Dumbo sau Peter Pan, se aliniază unei anumite ideologii chiar dacă nu cred în ea fiindcă altfel vor fi oaia neagră, vor avea de suferit, le va purta pică şeful, nu vor da bine, vor fi marginalizaţi. Provocarea de a fi tu însuţi azi, racordat la credinţele şi simţirile tale cele mai profunde pare să fie o enigmă greu de desluşit pentru părinţii erei cardului cadou.

Florile sau mărţişoarele oferite în această perioadă fac parte din pachetul educativ pe care îl oferă părinţii, gestul acesta îi învaţă bucuria lucrurilor mărunte, le insuflă băieţilor spiritul cavaleresc, le cultivă întrucâtva nobleţea sufletească. Pe când cardul cadou - şi el parte din acest pachet -, îi transportă în universul mundanului, al flatării, al scurtăturii, al fericirilor vizibile şi cumpărabile, al exteriorului în detrimentul interiorului.

Multinaţionalele sunt şi ele preocupate de mărţişor, cultura organizaţională se adaptează acestui ritual şi chiar bugetează acest eveniment, organizează cine, petreceri, angajatele primesc flori. Multinaţionalele din epoca de aur - adică fabricile - onorau şi ele acest eveniment după cum regăsim o mărturie în volumul colectiv Şi eu am trăit în comunism editat de Ioana Pârvulescu la editura Humanitas: "De obicei noi, femeile, eram convocate la o şedinţă la ora zece în sala de festivităţi. La sfârşitul discursului ţinut de preşedintele sindicatului, eram anunţate că putem pleca acasă la ora douăsprezece. După această festivitate, fiecare primea o bomboană de ciocolată şi o garoafă. Străzile erau pline de femei cu garoafe care se grăbeau spre casă." O bucurie mică pentru femeile muncii într-un sistem care le umilea prin diverse modalităţi.

Rodul mărţişorului ar trebui să fie încărcarea memoriei poetice a copilului şi adultului deopotrivă. Să ne preocupăm de încărcarea acestei memorii după cum o descrie scriitorul Milan Kundera: "Se pare că există în creier o zonă anume, cu totul aparte, ce ar putea fi denumită memoria poetică, şi care înregistrează tot ceea ce ne-a încântat, ne-a emoţionat - tot ceea ce conferă frumuseţe vieţii noastre" (Milan Kundera - Insuportabila uşurătate a fiinţei, editura Humanitas, 2013, pg. 229).