Sunt doar timid fascinată de distopii. Prevestirile monstruoase despre umanitate nu mă fură pe de-a-ntregul, nu mă cutremur decât scurt şi efemer născocind scenarii din viitorul depărtat. Episoadele din Black Mirror mă înduioşează rar, majoritatea mă amuză ca un film de groază prost şi cu buget redus. Mă înfiorez, însă, citind date reci de pe site-uri reci, grafice cărora li se alătură peisaje desenate pe calculator. Apoi mă uit la oamenii entuziasmaţi de la TED Talks care au găsit fiecare în micro-universul lor un mod de a ţine pe loc goana colectivă spre un sfârşit lent şi îngrozitor şi mă umplu iar de speranţă.
Până să am un copil simţeam o compasiune ermetică, lipsită de efect, deci inutilă, pentru generaţiile care vor trăi mult după mine. De când am un copil e un pic altceva. De când am un copil, construcţiile trăieşte clipa sau trăieşte în prezent s-au pricopsit şi cu conotaţia negativă de construct hedonist egoist sau exerciţiu de mindfulness infantil. Exagerez puţin, dar parentingul vine cu o nevoie stringentă de acţiune, iar impulsul pentru acţiune este o privire lucidă spre viitor.
Zilele trecute am terminat de citit volumul Povestiri bizare de Olga Tokarczuk care a avut un cu totul alt efect asupra mea decât orice am încercat până acum în materie de distopie.
Mi-a plăcut teribil să trec prin fiecare poveste în parte. Nu m-am simţit atrasă cu forţa în nimic, nu am simţit că prin scriitură mi se impune să simt sau să mă gândesc la ceva anume. Lectura mea a fost distantă, lejeră. M-a fascinat, pe rând şi într-un fel complet diferit de precedentul, universul fiecărei povestiri. Temporal, fiecare povestire se simte departe, aşa cum şi este, în trecut sau în viitor, chiar dacă unele sunt plasate în mod surprinzător în prezent. Detaliul, în schimb, este palpabil, atmosfera e în proximitatea cititorului, e învăluitoare subtil şi cu şocuri mici, aşa cum am resimţit şi în alte cărţi de-ale autoarei. Oamenii din povestirile ei sunt tot oameni, chiar şi roboţii foarte puţin prezenţi, oameni simpli, compuşi din aceleaşi nelinişti, aceleaşi plăceri şi aceleaşi tresăriri din care au fost alcătuiţi dintotdeauna. Peisajul din jurul lor e uşor alterat, diferit. Totuşi, schimbările nu sunt puternic vizibile la primul contact, ele se dezvăluie pe parcurs, câte puţin, în aşa fel încât totul devine plauzibil, nimic nu e anormal pentru că ţi-a fost acordat destul timp cât să asimilezi aceste spaţii, înainte ca ele să devină bizare. Fiecare lume prezentată de Olga Tokarczuk pare demnă de luat în considerare, susceptibilă de a deveni realitate. Unele mai mult, altele mai puţin. Asupra acestei idei o să revin.
Habar n-am să fac recenzii de cărţi, nici nu-mi doresc, dar tind să cred că e ca la film şi n-ar trebui să dau spoilere, nu? Mi-ar plăcea mult să scriu despre unele imagini din carte, dar o să fac asta într-un mod indirect. O să încerc să reconstitui universul din carte cu referinţe spre alte lucruri care m-au marcat de-a lungul timpului.
De exemplu, există un pasaj în care sunt descrişi locuitori ai Indiei. Felul în care îi descrie autoarea m-a trimis cu gândul la fotograful Soham Gupta şi seria lui de fotografii din Calcutta. Îmi amintesc că, plimbându-mă de-a lungul peretelui Biennalei şi privind aceste portrete, am avut din nou gândul că aş face bine să nu mai deschid niciodată gura ca să vorbesc despre umanitate, despre experienţe umane, pentru că sunt privilegiată să nu fi trăit niciodată experienţele de la limita umanităţii. Ideea asta promovată de rasism că unii oameni sunt mai oameni decât alţii are un revers mai crud decât rasismul în sine. Unii oameni par mai puţin oameni decât alţii pentru că au luat un contact atât de puternic cu umanitatea că înfăţişarea lor pare acum produsul unei sfere nepământene. Şi imaginea asta nu pot să o traduc pur şi simplu prin dezumanizare. Nu despre asta e vorba. Ce e fascinant la portretele lui Soham Gupta e că oamenii din portretele lui par să aibă o forţă specială, una care mie mi se pare străină, intraductibilă şi inaccesibilă oamenilor ca mine. Îi spuneam ieri prietenei mele Oana despre senzaţia asta pe care mi-o dau unele lucruri pe care le văd sau le aud, că nu am dreptul să vorbesc despre existenţă din locul meu privilegiat care îmi dă voie în zilele lipsite de inspiraţie să mă plimb prin mall şi să beau cafea în loc să mă spetesc pentru banii care-mi asigură mâncarea. Ea crede că-i o percepţie greşită şi într-un fel cred şi eu la fel. În multe altele, nu. Ascultam ieri un interviu despre traumele timpurii în care psihoterapeuta vorbea despre cât de nocivă este tendinţa asta de a trata oamenii care au trecut prin diverse traume ca pe o subspecie a omenirii. Nu ştiu de ce fac asta şi cum să mă opresc. Mi-ar plăcea să mă raportez la ei într-un mod curat şi lipsit de bagajul ăsta pseudo-empatic.
Un alt univers cu care vreau să fac o paralelă este cel al regizorului de film Lav Diaz. Primul lucru care mi-a venit în minte când am terminat cartea este că sper să nu îi treacă nimănui prin cap să ecranizeze paginile astea pentru că ar fi un eşec total (sunt un om fără o cultură cinematografică vastă). A doua zi mi-am amintit de filmele lui Diaz care au, poate, cea mai specială atmosferă pe care am regăsit-o în cinematografie. Deşi nu ţin minte să fi văzut ceva suprarealist în ele, e foarte greu să iei de bună până la sfârşit realitatea pe care o propune el. Sunt o mulţime de limbaje care o pun constant sub semnul îndoielii şi chiar dacă prezenţa naturii este incredibilă în toate filmele pe care le-am văzut, felul în care se "întâmplă" prezenţa umană îi dă cu adevărat nota asta discordantă cu ceea ce percepem ca fiind normal, firesc. Temporalitatea joacă şi ea un rol primordial, lucru pe care la Olga Tokarczuk nu l-am regăsit. Povestirile ei sunt destul de scurte, timpul nu mi s-a părut a fi un factor semnificativ. Filmele lui Diaz au în jur de cinci ore în care cele mai multe cadre sunt statice. Dar pe el l-aş gira să ecranizeze cartea asta. Mai ales ultima povestire, la care abia aşteptam să ajung.
O să fac o supoziţie hazardată şi o să zic că autoarea a scris tot restul poveştilor din carte ca să o pregătească pe asta şi că ordinea în care se regăsesc are în spate un plan foarte elaborat. Şi o să motivez. Dacă până la ultima povestire mi s-a părut că am lejeritatea să flirtez în fel şi chip cu ce a scris ea şi să mă raportez la ele cum vreau eu, ultima m-a izbit profund. Şi nu cred că e pur şi simplu o chestie de sensibilitate personală. Cred că simplul fapt că prezenţa atât de îndelungată şi atât de universală a ideii că există un Mântuitor care la un moment dat a înviat din morţi şi care va să vie din nou este punctul de plecare al acestei poveşti o face dintr-odată mult mai posibilă decât pe toate celelalte. Şi posibilitatea asta e una crudă şi dureroasă, depăşeşte toate relatările pe care le-am auzit vreodată despre Patimile lui Isus. E ca un seism mut de fiecare dată când mi-o amintesc. Dincolo de plot şi de idei, Olga Tokarczuk îmi dă senzaţia unui bijutier foarte migălos, mai ales în acest ultim capitol. Fiecare detaliu este delicat, kinestezic, caracterizat prin dualitatea asta super generoasă de romantism şi umor. Notele sf sunt doar cireaşa de pe tort sau ştanţa de pe medalion.
Am căutat poze cu ea pe google, aşa cum fac cu orice autor care îmi provoacă reacţii puternice şi m-a distrat aspectul ei surprinzător. Acum mi-o imaginez ca pe un spiriduş, un fel de Puck maturizat peste putinţă, care stă la masa lui de lucru şi are un slime fosforescent scârbos în care s-au sedimentat de-a lungul timpului toate procesele umane posibile în toate nuanţele şi aberaţiile lor, aşa cum Olga Tokarczuk vorbeşte despre memoria durerii sedimentată în piele.
Încep şi eu să îmi doresc din ce în ce mai tare să integrez viitorul îndepărtat în munca mea şi citind această carte, mi-am confirmat şi mai puternic ideea că dincolo de primul fior al nesiguranţei, când ne îndreptăm gândul spre viitor, se deschide o plajă foarte vastă de realităţi posibile, cele mai multe dintre ele captivante şi pline de impulsuri sănătoase. Contrar primului gând care ne vine în minte, proiecţia asta cred că ne înrădăcinează şi mai bine în prezent.
